Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

Asadar, dacă aici soarele luminează lumea întreagă, fi ind numai un singur corp luminos,
oare în cer, unde sunt mii si miriade de sfinti, străludnd fiecare precum soarele, cum
trebuie oare să fie acea străludre, acele raze, acea revărsare de lumină, slava,: aceea?, Si
iarăsi spunea călugărul acela că toti sfintii, care străluceau atâta, pri meau strălucirea lor
din strălucirea si lumina lui Dum nezeu, si că o rază a lui Dumnezeu era asemenea
soarelui întreg. Acum, gândeste tu singur, cititorule, atât cât poate gândi si cât poate
ajunge mintea ta, cât de mare si ce fel de lumină este lumina dumnezeirii si slava aceea
de negrăit si de necuprins a Dumnezeului Celui nevăzut, a Ziditorului si Făcătorului
nostru?
La fel atunci când cel care lucrează rugăciunea mintii va mirosi un trandafir sau altă
floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se
va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrăit pe care îl raspândesc florile Raiului, de
care amintindu-si îsi va uda fata sa cu lacrimi de bucurie sfântă. Si cu cât va ofta mai din
adâncul inimii sale, cu atât se va înălta mai mult, depărtându-se de cele pământesti.
Oftează din adâncul sufletului său deoarece nu numai că doreste să se împărtăsească de
bunătătile ceresti ale Paradisului, ci si pentru că îsi aminteste cât de cumplit este iadul
celor care sunt lipsiti de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se află ori cu
Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pământului.
Mai spunea acel călugăr că, după ce a văzut slava aceea minunată a sfintilor, a văzut si
înfricosătorul chin al celor din iad. Spunea că, după ce a încetat vederea aceea cerească a
slavei dumnezeiesti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndată
ochiul cel stâng al sufletului, cu care a văzut iadul ca o mare întinsă, care era atât de
adâncă, ca de la pământ la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasă si încinsă, iar în
ea erau amestecati cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate semintele puse la fiert în
cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafată,
pe altii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul.
Unul striga "vai mie, vai mie" cu glas sfâsietor, altul blestema pe cel care a fost cauza
trimiterii lui în iad.
Atât de mult se urau si se dusmăneau unii pe altii, încât, dacă ar fi fost posibil să ajungă
unii la altii, s-ar fi sfâsiat cu dintii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia si
blestema împotriva desfrânatei, pentru că din cauza ei ajunsese în iad. Părintii se
îndreptau cu ură împotriva copiilor, deoarece, dorind să le facă acestora bogătii pentru o
viată usoară, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva părintilor, deoarece i-au
lăsat la voia lor si nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare
nerânduială si un miros insuportabil.
Toate acestea si multe asemenea văzând, luptătorul cel bun oftează din adâncul inimii, si
cu cât oftează mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pământesti la cele
ceresti. De aceea, nu numai că nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine si
mai fierbinte doritor al celor duhovnicesti si ceresti, ajungând la despătimire, pentru că
atunci, într-adevăr, niciun fel de patimă diavolească nu mai este în el. Dar cel care nu
lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii mintii cu inima zdrobită nu poate ajunge la
această stare. De îndată ce vede o fată frumoasă sau un alt lucru scump si frumos de pe