Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

de necuprins cu mintea.
Eu, cel din urmă, si duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel
care, în chip de neînteles aducea si Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însusi, desi noi
slujeam împreună cu El, cu toate acestea, spun, El era săvârsitorul. Slujea împreună cu
noi si un diacon care, atunci când pomenea numele crestinilor, plecându-si capul spre
Hristos - sau mai bine si mai pe fată să spun precum proorocul: "Pleacă, Doamne,
urechea Ta si mă auzi"; plecându-Si Hristos urechea către diacon, a spus: "Să aibă si
acestia parte împreună cu Mine în împărătia Mea". Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc
cine era. Din obstea staretului meu, câtiva erau de fată la Liturghie, dintre care si doi frati
(pe care îi cunosteam foarte bine), ale căror fete erau ca fetele îngerilor si străluceau de
Harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare si aurii ieseau din fetele lor. Schima lor si crucea
pe care o tineau în mâini, erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor, nu
pot să spun în cuvinte cum erau, nici chiar dacă asa avea limba îngerilor. Dar în mintea
mea stricată si în cugetul meu răvăsit este întipărită înfătisarea slavei si a frumusetii
acestor vesminte.
Eu, de îndată ce am văzut că vesmintele acestora si Harul si slava fetelor lor întreceau cu
mult orice minte si orice cugetare omenească, m-am minunat si sufletul meu a prins mare
evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeiestii îngeri si prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor
era de multe ori mai albă decât zapada.
In timpul Dumnezeiestii Liturghii, staretul meu era coplesit de o bucurie nespusă si
veselia inimii lui se revărsa pe fata lui. însă inima mea fiind cuprinsă de evlavie, încă de
la începutul Liturghiei, eu plângeam într-una de bucurie si mă lăsam coplesit de dulceata
nemăsurată a sufletului. Văzând în fata mea pe preadulcele Iisus, Cel mai preusus de
orice dulceată, plângeam bucurându-mă si minunându-mă totodată, deoarece mă
învrednicisem să gust din preadulcea vedere si arătare a lui Iisus, Stăpânul meu si
Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise si pentru care ardea inima mea,
căutând-o cu suvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrătisat, la preacuratul si multdoritul Lui piept, am simtit în cele dinlăuntru
ale mele Duhul Cel Sfânt ("Si Duh nou înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele", cum
spunea David), care îmi încălzea duhul si inima si mai mult în iubirea lui Iisus însusi si
mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeste ceara, de evlavia ce eram
cuprins, care sălta în inima mea, ca ceva viu si făcea ochii mei să verse lacrimi dulci si
multe în fata lui Iisus, ca două izvoare răcoroase si dulci.
Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură si am spus
cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: "Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta".
Si am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul si decât mierea mai îndulcitoare: "Să
fie asa cum ai spus" (O dumnezeiescul! o, preaiubitul!, o preadulcele Tău glas pe care l-a
vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!). Am spus, iarăsi, cu toată
evlavia către Stăpânul meu Hristos: "Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc putin în
fata Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ti le spun". Si mi-a spus