Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va dispãrea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã atacurile diavoluiui în alt fel
din inima lui decât prin rugãciunea aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã,
este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã cum am spus mai înainte. Acest
lucru îl aratã si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu greu se
mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?" Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã
de milã si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel
si noi sã-i stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã la ultima noastrã suflare.
Cum cã acest fel de rugãciune alungã din inima noastrã si nimiceste patimile si diavolii
care ne rãzboiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultã, o, frate, si o vedenie a
Pãrintilor:
Un frate oarecare, rugându-se odatã în chilia lui cu zdrobire de inimã si multã silintã,
suspinând la fiecare rugãciune, a avut o vedenie si a vãzut multimi nenumãrate de
demoni, dintre care unii erau ca niste câini, altii ca zebrele, altii ca niste capre, altii ca
vulpile si ca alte fiare (spuneam cã patimile oamenilor sunt numeroase si diferite). Acesti
demoni acopereau o mare suprafatã cu numãrul lor, deoarece fiecare tagmã era mare la
numãr. Iar fratele, vãzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul si multã nãdejde în
Stãpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlãuntrul lui rugãciunea si inima lui
era ca para de foc, s-a nãpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu
arme sensibile si vãzute, ci cu arme nevãzute si invincibile, cu numele lui Hristos adicã.
Pentu cã, ajuns în fata lor, a început sã spunã din adâncul inimii: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã". Si atât de tare îsi silea si zdrobea inima cu
numele lui Hristos, încât cu putin inima nu a plesnit si nu a iesit din locul ei. Cum spunea
o datã în felul acesta "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", vedea
cum prindea câte un diavol si-l arunca foarte departe de locul unde era. Si iarãsi spunând
rugãciunea cu putere, arunca un altul... Si fãcând asa a reusit sã-i alunge pe cei mai multi
cu numele lui Hristos; (spunem cã s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui
Hristos). Insã, câtiva dintre acei diavoli, îndãrãtnici si rãi, nu au plecat din locul acela, ci
privindu-l pe frate cu urã si sãlbãticie îi spuneau: "Noi nu plecãm nicidecum din acest
loc, deoarece acest loc este locuintã a noastrã veche", adicã sunt câteva patimi care,
pentru cã s-au învechit, cu multã greutate pot fi alungate.
Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supãrat tare si din multa lui supãrare a aflat un
fel de rugãciune a mintii mult mai înaltã, foarte rarã si nespus de grea. Voind sã-si
sileascã si mai mult inima cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemã",
într-un anume fel inima lui se fãcea în întregime rugãciune, una cu rugãciunea; dupã
aceastã mai presus de fiintã înfrângere a inimii scotea din adâncul sãu un fel de suspin
greu, dupã cum spunea profetul David: "Din suspinul inimii mele" si din prea multa
silintã si din nemãsurata supãrare, fratele era aproape sã-si dea sufletul. Dar când sfârsea
acel suspin adânc si greu, demonii care mai înainte erau sãlbatici si de nebiruit fugeau de
la fata fratelui, ca si când i-ar fi urmãrit o sabie de foc. Si, cum mi se pare, fratele voia sã
spunã cuvântul acela al Scripturii, care spune: "Si cu suspinurile din adânc ai fãcut sã
rodeascã însutit durerile". Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinta sa cu