Revista de istoRie Nr. 3, Decembrie 2012 ARHIVE HUNEDORENE

Revista de istoRie
Nr. 3, Decembrie 2012
ARHIVE HUNEDORENE
Redacția
Redactor şef:
Daniel Lăcătuş.
Director de onoare:
Constantin Bărbulescu
Tehnoredactor
Daniel Lăcătuş.
Contact:
lacatus.daniel@gmail.com
Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică
pentru conținutul articolului revine autorului.
De asemenea, în cazul unor agenții de presă,
pagini de internet și personalități citate,
responsabilitatea juridică le aparține.
Colaborările sunt așteptate la adresa de email:
lacatus.daniel@gmail.com
ABONAMENTE
Pe adresa redacției, (Daniel Lăcătuș - Str. Ovid
Densusianu, 6/35, Călan - HD) prin mandat poștal
14 lei/an - 4 numere (taxele poștale incluse).
2

Arhive Hunedorene
Un studiu model publicat de un
culturolog autentic
Dr. Ist. Barbulescu N.
Constantin
Este vorba despre studiul domnului
profesor Ion Enache, publicat în revista
Arhive Hunedorene nr. 2/septembrie
2012 editată în Călan.
Este model, în primul rând prin aceea
că acest studiu dovedește că, pentru
redactarea unui studiu, nu este
suficientă numai documentarea la un
fond arhivistic județean, fapt ce
constituie o situație caducă pentru
titlul unei reviste. (Am propus numele
MĂGURA STREIULUI).
În același timp este un model prin
structură acestui studiu care prezintă
două tematici diferite care, într-un
anumit mod, în final sunt convergente.
Traducerea Codex-ului Rohonczi, o
carte veche de peste o mie de ani,
scrisă în limba dacică, în condițiile
când "Teritoriul Daciei se întindea de
la vest la est, de la lacul Constanța -
Elveția de azi și până dinclo de Nispru"
aparține doamnei arheolog Viorica
Enachiuc - Mihai, care a debutat și s-a
remarcat ca arheolog la Muzeul
Regiunii Porțile de Fier din Turnu-
Severin. În acea perioadă, dânsa s-a
remarcat prin descifrarea scrierii
pictografice de pe ceramică culturii
materiale Gîrlă Mare - Cîrna (1600 -
1300 Î.H) din județul Mehedinți, cu
analogii, se poate spune chiar
similtitudini, în scrierea Liniar - A și B
(Revista Flacăra nr. 20 (130)/13 mai
1980). Municipiul Tr. - Severin este
reședința județului meu de baștină,
Mehedinți, unde, sub egida Direcției
Județene de Cultură, s-au organizat
simpozioane bianuale la Muzeul
Regiunii Porțile de Fier, unde au fost
invitați și au participat valoroși
arheologi din toată țara.
Comunicările prezentate de aceștia,
publicate în cele 6 volume ample,
Drobeta (1974 - 1985) constituie o
sursă de bază pentru cercetările de
specialitate. Tot la Tr. - Severin sub
aceeași egidă, au fost organizate
simpozioane, anual și cu ocazia unor
evenimente importante, în perioada
anilor 1974 - 1997 la care, în baza
textului comunicării propuse, se
trimiteau invitațiile către cei care
urmau să participe, din toată țara și din
străinătate, indiferent de categogria
socială, sau profesională, de la
profesori universitari, preoți etc.,
organizatorii suportând cheltuielile de
transport, cazare, diurnă. Perosonal am
participat la aceste manifestări de
autentică cultură și istorie românească
între anii 1981 - 1997. În aceste
condiții am contactat-o pe doamna
Viorică Enăchiuc - Mihai.
M-a bucurat informația din studiul
domnului Ion Enache privind
afirmațiile celor doi cercetători
americani Leon E. Stover și Bruce
Craig din Chicago privind locul
României în mil. V Î.H. De fapt această
afirmație argumentează concluzia
cercetătorului american Ronald Schiller
care a publicat în celebra revistă
"Reagers's Digest" nr. 7/1975
interesantul articol despre sinteză, în
cuprinsul căruia afirmă că civilizația s-
a născut acolo unde trăiește astăzi
poporul român, în urmă cu 13 - 15 mii
de ani, de unde s-a răspândit pe Terra.
2). - Palia de la Orăștie este o sintagmă
constituită din trei unități lingvistice: a)
sanscrită, Pali, limba canoanelor
budiste: în primul rând înseamnă text
sacru, și, în al doilea rând, limba
acestor texte folosită anterior anilor
400 Î.H. Se pare că a fost dialectul
vorbit la Magadua, în Ceylon, limba
ariană a cărei sorginte este la Dunărea
de Jos. Pali este la fel de apropiată de
sanscrită, așa cum este italiană de
latină. (Dicționar, edit. Herald,
București 1996, p. 181)
"De la", este atributul cuvântului "de"
care arată locul existenței, cf. latinul
"de"; c). sumeriană, în condițiile când
limba liturgică sumeriană a fost folosită
prin sec. III - Î.H., toponimul Orăștie
(Uru-oraș, sclav/adept, a ara" + Ști/h/-
"vers"+E ("casă, familie, neam") =
"Orașul versului (versetelor)
neamului". De altfel, sumerologul
american Jhon A. Hallaron a formulat
firească întrebare: "Cum se poate
explica faptul că într-o regiune vestică
din România, înconjurată de nume
sumeriene ca Urăștie, Simeria, Kugir,
s-au găsit trei tăblițe din lut local (la
Tartaria n. n.) cu pictograme
sumeriene, dar mai vechi cu o mie de
ani decât cele din Mesopotamia? (....)
asumându-ne o origine trivială ,
recentă, română, sigur că acestea nu ne
mai aparțin." (Formula AS nr. 719/mai
2006, p. 15).
De altfel, din vechiul testament aflăm:
"Numele Debirului era mai înainte
Chiriat Sefer și a fost tradus de LXXM
sub formele "cetatea literelor care poate
fi și "cetatea cărții" sau "cetatea
scrisului" (Iosua Navi; XV. 15 - 17). În
plus, sancralitatea zonei în care se află
Orăștia a fost atestată arheolgic prin
descoperirea lui N Vlașa (1961) a
marelui complex mitico - religios de la
Tărtăria, datat mileniul VII - VI Î.H.)
când, în munții Orăștiei, la Grădiștea
Muncelului, s-a ridicat din temelie
complexul sacru și religios unde a slujit
marele preot Deceneu. Acest ansamblu
face parte din cel mai amplu sistem
european preistoric de sanctuare, cetăți
și "calculatoare: din piatră care se
detașează complexitatea concepției, dar
și prin imensul efort comparat de
cercetătorul scoțian P. Mac Kendrick
(1978) cu cel de la ridicarea
3

Arhive Hunedorene
piramidelor egiptiene. În era noastră,
primul text biblic în limba română,
cuprinzând întreg capitol XXVII. 3 - 41
din Levitiuc (binecuvântări și
blesteme) scris pe două foi de
pergament de către egumenul Eftimie
de la Mănăstirea Bistrița (comuna
Costești) jud. Vâlcea, mânăstire
considerată "leagănul culturii
românești". Tipărit în anul 1573,
manuscrisul este păstrat la Bibliteca
Națională din Belgrad (sub nr. 61) și a
fost copiat de B.P. Hașdeu, în anul
1871.
Începând cu secolul III Î.H. când
primele două cărți din Pamteuh ale
vechiului testament s-au numit Beția
(Geneza) și Ishod (Exdul).
Aceste două cărți, constituind un
volum cu 164 file a fost tipărit (între 14
mai 1581 și 14 iulie 1582) în lexicul
literar bănățean-hunedorean, de către
cei nominalizați în studiul prof. Ion
Enache
Faptul că maghiarii s-au aciut în
bazinul Pannonic în urmă cu c. 1000 de
ani și au fost creștinați inițial, anterior
schismei din anul 1054, exclude
afirmația că "Palia descinde, de fapt,
dintr-un original (!) maghiar, fiind rolul
propagandei Calvine" (1509 - 1564),
împreună cu afirmația: "traducerea
bănățeană - hunedoreană a vechiului
testament are la bază pentatehul tipărit
de Gașpar Heltai la Cluj în anul 1551,
la care se adaugă, probabil, și o ediție a
Vulgatei." Realizată în sec. IV d.H.,
vulgata este o traducere în limba latină
a Bibliei de către fericitul Ieronim
pentru creștinătatea occidentală în
perioada când maghiarii nu se
stabiliseră în teritoriul pe care l-au
ocupat.
Inadvertenţe nu pot fi atribuite
autorului studiului, prof. Ion Enache,
care, corect, a preluat întocmai
materialele publicate de cei interesați
să denatureze unele realități istorice
creînd, deliberat, confuzii. Dintre
aceste confuzii cea mai interesantă și,
de altfel, cea mai frecventă, este aceea
dintre goți și geți. A apărut inițial în
Getica, una din lucrările lui Iordanes
(n. cca. 505 sau 536 d.H.) undeva în
părțile Dobrogei. Era de origine
ostrogot (după alții, alan) notar al unui
șef alan, cel care prin cuvintele "înainte
de convertirea mea", pare să arate
trecerea sa de la arianism la catolicism,
îl prezintă să fie din tagma preoțească.
De altfel, în lucrarea sa "Romana"
apare sub forma "Iordanes episcopus"
sau chiar "Episcopus Ravennas".
După cum ne informează Al.
Busuioceanu în studiul "Utopia gotică"
(Mag. Ist. nr. 141/1978 p. 39), această
confuzie este frecventă. Istoricul Iulius
Capitolinus, împăratul Iulian
Apostolul, preotul spaniol Orosius,
poetul Claudian din Alexandria (Egipt),
episcopul de origine gotică Isidor din
Selilla, episcopul Alonso de Cartagena,
prealatul Rodrigo de Rada, regele
Castiliei și Leon, Alfonsc X - "El
Sabio", grămăticul și istoricul Antonio
de Nebrija, scriitorul și diplomatul
Saavedra Fajardo, sunt câțiva dintre cei
care i-au "confundat" pe geți cu dacogeții.
(Iordanes; Getica, edit. Nagard -
Roma, 1986).
Pentru încheiere am ales din cartea
sugestiv intitulată "Definiens" a
bunului meu prieten și colaborator
prof. Cernescu M. Emanil din Tr. -
Severin: "Mileniul al treilea nu trebuie
să fie o întoarcere la epoca "ante
adamică!" Daco-rumânii ar trebui să
vadă ce li se pregătește! Altfel țara va
fi "terra deserta" iar țara " turmă
slugarnică", vai de cei învinși!"
(Definiens, Tr. - Severin, 1998 p. 60).
Este un semnal de alarmă din partea
unui erudit cercetător și publicist care a
perceput pericolul ce planează asupra
Tradiției Primordiale autohtone care
înseamnă "Știință prin excelență" sau
"Cunoaștere sacră în integralitatea sa
"relevată la începutul timpurilor" (René
Gueron: "Simblouri de științe sacre"
edit. Humanitas, Buc. 1997, pag. 155),
datorită imixtitudinii tendențioase a
unor alogeni, dar și a unor băștinași
marcantili care "confundă" sacrul cu
înavuțirea prin orice mijloace. În
susținerea acestui semnal aducem în
sprijin un pasaj din scrisoarea Bisericii
din Efes, pe la mijlocul sec. I e.n.,
Sfântul Ioan Teologul: "cel ce are
urechi de auzit să audă ceea ce duhul
ce zice Bisericilor. Biruitorul (Iisus
Hristos n. n) Lui îi voi da să mănânce
din Pomul Vieții care este-n Raiul lui
Dumnezeu. "(Apocalipsa; II. 1 - 7).
4

Arhive Hunedorene
Din istoria literaturii la Călan
Perioada interbelică a însemnat pentru
locuitorii orașului Călan începuturile
unei mișcări literare care avea să
cunoască mai târziu o tendință tot mai
pozitivă în evoluție. Intens circulate
pe Valea Streiului, poeziile populare,
unele scrise pe fondul înfăptuirii marii
uniri de la 1918, au fost primele care
au dat tonul. De asemenea la începutul
marii crize, când mișcările de protest
ale muncitorilor din Călan (1929-
1933) au început să crească în
intensitate, în localitate circulau
diferite poezii sociale
anonime.
După cel de-al doilea
război mondial, la
începutul anilor 1950,
mutată la Călan, unde
a fost profesoară
vreme de opt ani, Ada Orleanu (n. 3
ianuarie 1916, Romani, județul
Vâlcea, d. 23 iulie 1990, București),
scriitoare cu rezonanță în istoria
literaturii române, și-a legat numele
de orașul Călan, în care a locuit
împreună cu soțul ei, Cae, funcționar
la Uzina Călan. A predat la școala din
Călan între anii 1950-1958, după 1958
s-a dedicat mai mult scrisului, astfel
că multe dintre romanele acesteia au
fost scrise în cei aproape douăzeci de
ani în care a stat aici. A locuit în
vechea colonie din Călan, vecină, în
aceeași locuința, cu pictorul Ștefan
Kelemen.
Despre perioada aceea evocă pe larg
în cartea “Lumea prietenilor”, ultimul
capitol, “Vecinii de pe ulița mea”.
În lucrarea “JURNAL” (1973-1978),
tipărită la Editura Silviu Popescu din
Râmnicu Vâlcea - 1999, Constantin
Mateescu, scriitor, prieten apropiat al
familiei Boicescu, îi descrie ca fiind:
"Cae Boicescu, înalt, distins, alura lui
Valéry Giscard d'Estaigne, e un
amfitrion fără cusur. Ada Orleanu,
mignonă agreabilă, discretă, face o
pereche ideală cu Cae. Amândoi
vâlceni. Conversăm, fireşte, despre
literatură şi viaţa literară".
Autorul face dese referințe la aerul
cald, boem și ambianța interbelică din
locuința soților Boicescu. Au fost
prieteni apropiați, dovadă și
confesiunile, nu puține, redate în
JURNAL: "Boiceştii (ea mignonă, el
slab, înalt) fac o pereche venită parcă
din vremuri revolute. Ne ospătăm
cumplit, bem vin dulce de Malaga şi
şampanie de Boemia, cumpărate de
Cae de la un magazin din cartier,
„secret”. Amintiri (ale amfitrionilor)
din vremea când erau în „câmpul
muncii”, hăituiţi de „cadre”, la Călan
(anii ’50)".
"(....) Cae face cu demnitate figuraţie
de „prinţ consort”. Într-o paranteză,
Ada îmi evocă o scenă bizară,
petrecută acum vreo 40 de ani, când ar
fi fost „înghesuită” de Ivaşcu lângă un
birou redacţional. „Sunt fată mare,
domnule!” a replicat cu indignare
scriitoarea. Istorie dezagreabilă, aş fi
preferat să n-o aud (....)"
Despre consortul Adei Orleanu am
putut afla că s-a tras "dintr-o familie
de boieri de baştină, al cărui tată a fost
prefect de Vâlcea la începutul
secolului". Motiv pentru care, aşa cum
redă Constantin Mateescu: "(.....) A
trebuit să se refugieze 25 de ani în
fundul ţării, la Călan, pentru a scăpa
de urmărirea atentă (şi ubicuă!) a
Securităţii (....)".
Scriitoarea a debutat cu nuvela
Revedere în „Revista scriitoarelor şi
scriitorilor români" (1942) şi editorial,
cu romanul pentru copii şi tineret “E
pace noaptea asta-n codru” (1958). În
perioada 1944-1947 frecventează
cenaclul Sburătorul, iar în 1947 un
comitet format din F. Aderca, Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu, Camil
Petrescu, Perpessicius, I. Negoiţescu îi
acordă premiul Asociaţiei „E.
Lovinescu" pentru nuvelă.
Manuscrisul premiat, Caii dracului, nu
va fi tipărit, în schimb, după aproape
20 de ani, câteva dintre nuvele se vor
regăsi în volumul Boarii (1968).
Un alt nume, strâns legat de mișcarea
literară din Călan este scriitorul Silviu
Guga, profesor o lungă perioadă de
timp la Călan (1968 – 1984), unde
între 1974 -1984 a coordonat
activitatea cenaclului "Radu Stanca."
Cenaclul a avut ședința inaugurală în
20 decembrie 1974. A fost un
simpozion dedicat lui Radu Stanca, cu
recital de versuri unde a citit poetul
Ionel Amăriuței. Despre eveniment a
semnalat Emil Duțu în revista
Transilvania, nr.2, din februarie 1975,
p.56.
(Foto: Silviu Guga, Ștefan Augustin
Doinaș, Radu Ciobanu & Horia
Stanca)
Într-un editorial din revista Algoritm
Literar, nr. 5, profesorul şi scriitorul
Silviu Guga spunea, referindu-se
tocmai la perioada aceea: “ (.....) În
toamna anului 1968, când venisem la
Călan ca profesor, eram convins că n-
am să găsesc aici o ambianţă propice
creaţiei literare. Nimeni din acest oraş
nu-mi cunoştea „realizările” din
studenţie pe acest plan. Nici eu, la
rândul meu, nu cunoşteam nici un
„literat” din partea locului. Mă
gândeam să fac naveta la cenaclurile
din Deva sau Hunedoara. Îmi
plângeam „soarta” în scrisorile care le
adresam prietenilor. Ada Orleanu,
5

Arhive Hunedorene
singura scriitoare care a locuit câţiva
ani în această urbe industrială, era de
mult plecată în Capitală. Am întâlnit-o
întâmplător în Haţeg şi câteva
momente am avut o iluzorie bucurie
crezând că se reîntoarce în Călan. Mia
spus, fără să simuleze vreun regret,
că n-are de gând să mai stea mai mult
de o zi la Călan. M-am plâns de lipsa
unui „climat literar” şi atunci m-a
încurajat, pentru că „dracul, nici la
Călan, nu-i aşa de negru cum pare” şi
trebuie să scap cât mai repede cu
putinţă de obligaţiile didactice la care,
de voie de nevoie, mă înhămasem şi
să mă retrag ca să-mi văd de
preocupările mele, să scriu, să citesc
şi să public. Voi găsi cu siguranţă şi la
Călan iubitori de literatură cu care
prin „elanul creator tineresc” ( era o
sintagmă la modă atunci), vom realiza
„un Călan literar”, nu numai
siderurgic. Sfaturile ei, spuse pe
jumătate în băşcălie, m-au determinat
să încep „depistarea” de „aspiranţi la
gloria literaturii”, mai întâi printre
colegii şi elevii liceului unde predam
şi apoi din oraş. N-a fost chiar atât de
greu cum mi-am închipuit. Cu
sprijinul unor colegi, Ion Lupulescu
Gelu Stancu şi Ernest Uskar, după
două luni am întemeiat un cerc literar.
(......)”
Cenaclul a funcționat cu intermitențe
zece ani și a avut ca membrii de
onoare pe Ștefan Augustin Doinaș,
Horia Stanca, Anghel Dumbrăveanu și
Radu Ciobanu. Însă de-a lungul
timpului i-au trecut pragul în calitate
de invitați mai mulți scriitori, Stefan
Augustin Doinas, Mircea Ivănescu,
Eugen Todoran, Ion Mircea, Vasile
Andru, Mircea Braga, Ştefan Popescu,
Radu Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu,
Titu Popescu, Luminiţa Petru, alţii au
acceptat, ca Ion Negoiţescu sau
Cornel Regman, dar n-au reuşit să
vină.
În 1978 iese de sub tipar culegerea
"Sub arcuri de lumini", antologie
editată de Cenaclul “Radu Stanca” și
îngrijită de profesorii Ion Marinescu și
Silviu Guga, prefațată de Radu
Ciobanu, în care se
regăsesc: Ionel Amăriuței,
Marcel Anghel, Ioan
Barb, Otilia Ignat, Violeta
Deminescu, Silviu Guga,
Ion Marinescu, Ernest
Uskar, Mihaela Ispas, Emil Duțu și
Nicolina Mihăilă.
Radu Ciobanu scria în prefața
volumului "Sub arcuri de lumini": "În
climatul de emulație creatoare fără
precedent pe care îl oferă Festivalul
național "Cântarea României",
cenaclurilor literare, avându-și un loc
distinct. și bine stabilit, ne-au obișnuit
cu afirmarea unor nume noi și pline de
promisiuni. Nu mai surprinde de
aceea nici apariția unor culegeri
literare, cum este cea de față, editată
de membrii relativ tânărului cenaclu
"Radu Stanca" din Călan, elevi,
muncitori, intelectuali: Unii ca Ionel
Amăriuței, Silviu Guga, Ion
Marinescu, având de acum un trecut
publicistic sau editorial, care au ținut -
și bine au făcut - să-și comunice
strădaniile artistice și sub această
formă. Este o aspirație firească atunci
când un cenaclu își înțelege rosturile,
devenind cu timpul o necesitate pentru
membrii săi, așa cum se pare că a
devenit cenaclul "Radu Stanca" din
Călan.
Un cenaclu este nu o școală, pentru că
arta scrisului nu se învață în școli, ci
un atelier, un teritoriu al schimbului
de experiență și de opinie artistică, un
veritabil mediu de cultură și de
propulsare a talentelor. Dacă va ști să
rămână consecvent cu sine însuși,
cenaclul va reuși să instaureze treptat
o tradiție, să primească în felul său
atributele unei instituții de cultură și
să devină un element de referință în și
pentru viața spirituală a locului. E
iarăși firesc de aceea ca, ajunși în
acest punct, membrii cenaclului să
simtă nevoia comunicării cu cititorii
lor prin intermediul cuvântului tipărit
cu mijloace proprii.
Inițiativa e îndrăzneață, nu lipsită de
riscuri și presupune o foarte acută
conștiință a responsabilității pentru că
o asemenea culegere trebuie să-și aibă
deschiderea sa înspre lume, înspre
cele mai nobile gânduri și creații ale
contemporanității. Mai mult, cei care
își asumă inițiativa aceasta trebuie să
se constituie ei înșiși într-un avanpost
ferm al întregii lor generații
comuniste, sintetizând în paginile pe
care le scriu idealurile supreme ale
poporului căruia îi aparțin,
intransigența etică și frumusețea
eternă a artei. Vor reuși colegii noștri
din Călan? Gândurile de față, devenite
publice, echivalează cu poliță semnată
în alb. Se cere adăugat însă că a fost
semnată cu toată încrederea că va fi
onorată.
E greu sau ușor să dai întruchipare
unei asemenea culegeri? Probabil
mulți, membri ai altor cenacluri, care
încă n-au ajuns la această treaptă a
arcusului, își vor pune întrebarea. Ei
vor afla însă cu timpul că nimic nu e
ușor când crezi în ceea ce faci. Și că
nimic nu e greu atunci când există
pasiune. Pasiunea e sângele care curge
prin vinele tuturor creațiilor sortite
dăinuirii. Și mai rămâne, bineînțeles,
talentul, cum am putea uita tocmai
talentul?
Așadar exigențele sunt mari, iar
condițiile pentru a le satisface nu
puține. O asemenea inițiativă, ziceam,
e îndrăzneață și nu lipsită de riscuri.
Ea merită totuși încercată, iar celor ce
o fac li se cuvine o strângere de mână
ca temerarilor care se îmbarcă spre a
descoperi lumii noi orizonturi"
O nouă culegere se impunea să apară,
s-au făcut chiar eforturi în acest sens,
dar cum până la tipar era o cale lungă,
n-a mai apucat să vadă lumina
tiparului.
6

Arhive Hunedorene
Alți autori dinafara cenaclului au fost;
Nikolaus Rudolf Pilly (n. 6 decembrie
1930 - Orșova). Furnalist, autor a
nenumărate articole în domeniul
tehnic, studii monografice, poezii,
proză și cântece. Recent a publicat
volumul “Romanțe noi pe teme vechi
cât lumea”, volum editat la Editura
Karuna - Deva, în colecția
"Ethnologica", 2012. Carte apărută
sub egida Centrului Județean Pentru
Conservarea și Promovarea Culturii
Tradiționale Hunedara - Deva
(Director: Mariana Deac).
La vârsta de 21 ani făcea parte din
colectivul de specialiști care
realizează punerea în funcțiune a
furnalului nr.2 din Călan, primul
furnal nou construit și dat în
exploatare după 1944. Un an mai
târziu a realizat punerea în funcțiune a
furnalului nr.1, reparat capital, ceea ce
îi atrage aprecierea profesorului
Dumitru Briscan (Institutul Politehnic
București) care afirmase despre
Nikolaus Pilly faptul că este "...cel
mai tehnicean dintre ingineri, cel mai
inginer dintre tehnicieni". De-a lungul
anilor, primește zece decorații printre
care de două ori Medalia Muncii și
odată Ordinul Muncii. În anul 1957
este numit din partea industriei să facă
parte din delegația României la a 40-a
aniversare a Marii Revoluții din
Octombrie. În anul 1959, a fost invitat
în Ungaria, la uzina Diosgyr, la un
schimb îndelungat de experiență. La
propunerea Ministerului Industriei
Metalurgice, a urmat și absolvit un
curs de perfecționare (post
universitar) la Universitatea Galați.
Din anul 1990 este președintele
Forumului Democrat al Germanilor
din Călan, reprezintă Forumurile
germane din județ în organizația
regională Transilvania și este unul din
reprezentanții acesteia în FDG din
România. În anul 1993 a fost ales
președinte al Asociației foștilor
deportați din județul Hunedoara, al
cărui sediu este stabilit din anul 2001
în același local cu F.D.G din Călan.
Recent plecat dintre noi, inginerul și
profesorul Petru Birta, născut la 23
Martie 1948, angajat al combinatului
siderurgic din Călan, unde a ocupat
mai multe funcții în decursul timpului:
inginer, inginer șef, director tehnic,
pentru o perioadă președintele secției
de fotbal la clubul "Victoria" Călan, a
scris la rândul său poezii, a creat
versuri în stil clasic și modern, din
păcate nu a mai apucat să le publice
într-un volum. Cum la fel n-a mai
apucat să-și publice un volum de
versuri nici Gheorghe Culenco, fost
jucător de bază al clubului de fotbal
din localitate. Cu toate acestea în
cazul lui Gheorghe Culenco, originar
din Basarabia, urmează să apară un
volum postum, cu titlul "Așa te țin eu
minte".
Daniel Lăcătuş
Comoara popilor
Articol din revista Buletinul Societății
Numismatice Române - 1 ianuarie
1923. Autor: I. MARŢIAN.
"Nu departe de Orăştie este un sat cu
numele Chitid. Preotul acestui sat era
popa Petru. Intr'o zi vine în sat .un
păstor dela munte, care se înbolnăvise
şi trimite după popa ca să-1
împărtăşească cu cele sfinte. Mergând
preotul la bolnav acesta zice între altele
către preot : «Părinte, eu încă mai am o
taină, dar nu cutez să o descopăr,
deoarece îndată ce o voiu spune-o, va
trebui să mor»..Atunci preotul
înduplecă pe om să înţeleagă şi să se
convingă, că întocmai' descoperind
totul ce-i apasă sufletul, se va
însănătoşâ mai îngrabă. După ce bietul
om fu convins de preot, îi spuse
următoarele: «Eu, părinte, umblând ca
păstor de vite pe munţii Grădiştei, am
dat deodată de o gură de peşteră ca o
uşă şi intrând în lăuntru, m'am minunat
şi înspăimântat de celea ce le-am văzut
acolo şi din această pricina m'am
înbolnăvit şi am venit acasă.'.Am văzut
vase pline cu vrafuri de galbeni şi
chipuri de oameni din aur şezând la
mese de aur!»
Popa Petru şi-a însemnat foarte bine
toate celea ce le spuse pacientul său.
precum şi numele muntelui unde avuse
păstorul vedenia. Bietul păstor însă nu
a scăpat de ce s'a temut, căci în curând
după mărturisire a murit. Acum popa
Petru, muncit de dorinţ a de a pune
mâna pe miraculoasa peşteră cu
comorile, dar fiind necunoscător de
acele locuri indicate de păstor, se duse
în satul Vălcelele-bune la un alt popă
Petru şi îl rugă pe acesta să-i stea în
ajutor să caute o păreche de junei, care
i s'au pierdut şi despre cari a înţeles
dela nişte păstori că ar rătăci chiar prin
7

Arhive Hunedorene
locurile unde aflase că s'ar găsi peştera
cu comoara. Pretextul prinse şi popa
Petru din Vălcelele-bune fu de acord
să-i facă colegului din Chitid acest
serviciu; astfel pleacă amândoi îngrijiţi
cu merinde, la munte.
Ajunşi în labirintul văilor Parângului,
de vreme ce popa din Vâlcele căuta în
sus pe toate coastele să descopere
undeva juncii pierduţi, colegul său din
Chitid îşi învârtea ochii în toate
ascunzişurile văilor afunde, doar va
putea descoperi undeva intrarea mult
dorită.
După ce umblară amândoi timp
îndelungat prin fundul munţilor şi
osteniră fără de a găsi nici unul ceeace
căuta, deciseră să se înapoieze acasă.
Dar fiindcă îi cuprinsese foamea, se
aşezaseră lângă un izvor, care curgea
din ruinele cetăţii, să îşi consume
merindea ce o luară cu ei.încă nu se
saturară preoţii noştri, când cel din
Vâlcele observă ceva strălucind galben
pe fundul pârâului, care curgea din acel
izvor.
Plăcut suprins de acea zare, ca să nu fie
observat de tovarăşul său, îşi întoarce
privirea în partea opusă, unde, spre
marea lui mirare, vede sub rădăciuele
unui copac vechiu, răsturnat lângă
zidul cetăţii, o altă strălucire galbenă
care provenea dela o mare mulţime de
bani de aur, ca cei din pârâu. Egoist şi
nu mai puţin nesincer, se sculă şi stărui
pre lângă colegul său să plece ca să nui
ajungă noaptea pe drum, căci satele
lor erau îndepărtare. Astfel plecară cei
Legendă
"În pădurea Ocolișului trăia odată o
femeie bătrâna, căreia oamenii îi spuneau
Nădășteanca. Ea era vestită pentru
minunățiile pe care le făcea. Vindeca
oamenii de boală doar rostind câteva
cuvinte, aducea ploaia când era secetă, sau
doi preoţi în spre casă, munciţi
amândoi de gândurile lor, iar dela un
loc unde drumul se bifurcă ducând o
ramură la Chitid, iar cealaltă la
Vălcelele-bune, se despărţiră cu bine.
Ajuns acasă părintele Petru din
Vălcelele-bune îi comunică preotesei
descoperirea ce a făcut-o şi îndată ce-se
înoptează pleacă, înpreună cu
preoteasa, la faţa locului şi ridică din
comoară aţâţi bani de aur câţi putură
duce în spate. Când s'au reîntors
încărcaţi de galbeni era încă întuneric
şi "ei credeau că nu i-a văzut nimeni,
cu toate acestea, nu se ş t i e pe ce cale,
ieşi svonul că popa din Vâlcele a găsit
o comoară în munte. Atunci mulţi
oameni din Vâlcele şi din alte sate au
plecat pe urma popii, au săpat, au '
căutat şi au găsit mulţi bani de aur în
acei munţi şi se zice că partea cea mai
mare din acele comori a trecut în
Oltenia, de frica jandarmilor din
Ardeal. Ajungând chestia acestor
comori la cunoştinţa administraţiei,
prefectura dispuse arestarea lui popa
Petru din Vălcelele-bune, pentrucă nu
s'a conformat legilor în vigoare ale ţării
şi nu a înştiinţat autorităţil e despre
comoara ce a găsit-o. Dar popa Petru,
cu toate că era de mult timp arestat,
negă cu cerbicie afirmaţia că el ar fi
găsit vre-o comoară de valoare mai
mare şi recunoştea numai că a găsit şi
el, ca şi alţi oameni din satul lui, vre-o
câteva piese de monete de aur, pe cari
le-a preschimbat şi risipit.
Administraţia însă nu cedă, ci încercă
şi pe' altă cale. Trimise, adică, pe o
rudă a preotesei, care era un om de
alte cele. De câte ori aveau vreun necaz,
oamenii obișnuiau să spună:
- Trebuie s-o chemăm pe Nădășteanca,
de sus, din pădure. Dar vremea trecea , iar
puterile începură s-o lase pe bătrână. De
aceea cobora tot mai rar în satul care se tot
întindea, si după un timp nimeni n-a mai
toată încrederea, să-i comunice
acesteia, că popa este judecat la moarte
şi numai aşa va putea să scape, dacă
preoteasa va preda prefecturii comoara
găsită. Stratagema reuşi şi comoara
ajunse în mâna administraţiei, iar bietul
popa Petru din Vălcelele-bune rămase
sărac precum a fost. Dar se pare că nu
expiase bietul popă cu desăvârşire
păcatul său, căci s'a întâmplat că nişte
hoţi, cari trăiau prin acele părţi, auziră
despre comoara pe care a găsit-o popa
Petru din Vălcele-bune şi se duseră în
timp de noapte la casa lui, îl prinseră şi
îi cerură seamă de comoară.
Scuzele şi plângerile popii, că comoara
a predat-o preoteasa autorităţilor nu
folosiră, nici jurămintele lui, şi hoţii îl
desbrăcară şi începură a'l picura cu
răşină arzândă pe piept. Acest chin îi
aduse scăparea, căci vecinul popii, care
era un plăiaş şi avea armă, auzind
strigătele, se deşteptă, luă arma şi trase
un foc între hoţii cari o apucară la fugă.
Fiindcă după legile ţării, persoanei care
găseşte o comoară i-se cuvine a treia
parte dintr'însa, popa Petrud în
Vălcelele-bune mai alergă pe jos de trei
ori pe la curtea împărătească din Viena
ca să-şi dobândească dreptul de
competinţă legală,—dar în zadar, căci
nu-i
succese.
Nici popa Petru din Chitid nu a scăpat
neatins din aventura cu comoara, căci
toată lumea ştia că el a fost tovarăşul
colegului său din Vâlcele şi credea că a
ştiut să-şi conserve o parte pe seama sa.
Din această pricină avu şi el multe de
suferit.
știut ce s-a intâmplat cu ea. Oamenii au
încercat să-i dea de urmă, dar căutările leau
fost în zadar. Pentru a nu da uitării pe
cea care odinioară le fusese de mare folos,
bătrânii au hotărât să-i spună satului
Nădășteanca de Sus. Mai târziu, cei mai
tineri care n-o cunoscuseră, au schimbat
numele așezării in Nădăștia de Sus."
8

Arhive Hunedorene
Nicolae Iorga la Călan (II)
"(....) La Călanul Mare treci pe lângă
coșurile înalte, atingi apoi
cel Mic sau Feredeul, Baia
Călanului, ai îndată
biserica șvăbească a
Batizului, căsuțele de la
Băcia și te afli supt clonțul de lut al lui
Pisiki, lângă un monument amintitor al
luptei de la 1848 și, în sfârșit, într-una
din cele mai mari stații de legătură ale
Ardealului. (....)"
"(....) Portul bărbătesc e aici întrucîtva
altul decât pe Murăș: pălrăița rotundă,
pantaloni umflați și un pieptar albastru.
Femeile se îmbracă numai în stofe
proaste de la oraș. Și fața e deosebită.
Am văzut la începutul drumului prin
valea Streiului cîțiva bălani uscați și cu
fața stropită de pistruie. Dar cei mai
mulți săteni au obrazul rotund, umflat,
foarte oacheș, cu mustăți subțiri pe care
le poartă plecate în jos.
Bisericește, Streiul se ține de marele sat
Rușii, care vine îndată, cu o biserică
înaltă, mai nouă. Îi urmează cele dua
Bretii, ungurească și româească, după
neamul domnilor de pământ. Aceștia
sînt astăzi doi unguri (unul deputat,
contele Toroczkay) și un armean.
O parte dintre locuitori sunt locuitri,
aduși de propietarii din vremuri (....)"
"(.....) Cele două neamuri trăiesc
deocamdată bine laolaltă: femeile-și
spală alături rufele albastre și rufele
albe în apa streiului, care călătorește în
împleticiri leneșe printre marile sălcii
ocrotitoare. Românii deprind însă de la
oaspeții cei noi meșteșugurile care-i
învinseseră la început: lucrul cu caii și
mașinile, îngrijirea, precizia. Peste o
sută de ani se va caută urma șvabilor
din Batiz (....)"
Cercul de arte plastice al
muncitorilor din Călan (1956)
Artist plastic cu vocație, Ștefan
Kelemen, născut la 16 iulie 1928 în
localitatea Aninoasa, județul Hunedara,
într-o familie numeroasă, cu sapte
copii, a absolvit studiile primare (7
clase) la Călan și cele profesionale în
Ungaria, unde a și locuit între 1949-
1945. Cea mai mare parte a vieții a
lucrat pentru combinatul siderurgic
"Victoria" din Călan, ca tehnicean.
De el este legată și istoiria cercului de
arte plastice al muncitorilor din Călan,
care și-a desfășurat activitatea la clubul
11 Iunie și mai târziu casa de cultură
din oraș, cerc pe care l-a înființat în
1956 și care a rezistat până la mijlocul
anilor 1980. Unii dintre cei care au
activat acolo au continuat și mai târziu
această disciplină și au ajuns la rândul
lor artiști plastici cunoscuți, alții
dimpotrivă, au ales cu totul altă carieră
decât cea artistică. Printre cei care au
colaborat la acest cerc de pictură se
numară și Hummel Emerich (senior),
artist născut pe data de 06.06.1911 în
Călan, s-a stins din viață pe data de
02.02.1972, tot în Călan. A absolvit
Școala de preoți din Alba Iulia (dorința
lui fiind aceea de a deveni preot), dar
nu a mai continuat în această direcție.
Între timp a devenit membru al Uniunii
Compozitorilor din România și a
avut o bogată activitate în domeniul
cultural (a condus corul uzinii, fanfara
din Călan, a predat ore de muzică la
școala generală din localitate etc).
Conform unei hotărâri de consiliu local
Călan, în anul 1999 este numit cetățean
de onoare al orașului. După cel de-al 2-
lea război a fost deportat în Rusia timp
de patru ani, unde s-a și îmbolnăvit,
boală care mai târziu i-a cauzat
moartea.
De asemenea un alt nume important
care a colaborat aici a
fost și Dorina Itul
(foto) - profesoară si
artistă plastic, soția lui
Nicolae Itul, membră a
Uniunii Artiștilor din
România, foarte
apreciată în județul
Hunedoara.
Daniel Lăcătuş
9

Arhive Hunedorene
Tezaurul de la Ohaba Streiului
A fost descoperit întâmplător în
primăvara anului 1957 în localitatea
Ohaba Streiului de către cetăţeanul
Samoilă Dănesc. S-au descoperit aici
600 de dinari medievali ascunşi într-un
urcior de pământ confecţionat dintr-o
pastă de culoare gălbuie. Cele mai
vechi monede din tezaur au fost bătute
de Vladislav al II-lea (1490-1516)
regele Ungariei. Anul ultimei emisiuni
este 1552. Se presupune că ascunderea
lui în pământ are legătură cu
frământările care au zguduit
Transilvania aproape jumătate de secol
după victoria turcilor de la Mohacs din
29 august 1526 ce a însemnat
dezmembrarea Ungariei medievale.
Tezaurul de la Călanul Mic
În anul 1967 la Călanul Mic s-a
descoperit un tezaur, pus într-o pungă
adăpostită într-un vas din lut, format
din monede medievale de secolele
XVI-XVII d.Chr. Tezaurul de la
Călanul Mic a fost descoperit în
septembrie 1967 în urma arăturilor de
toamnă efectuate pe o parcelă
aparţinând C.A.P.-ului din localitate. El
a fost găsit în locul numit „După vii” în
mijlocul vestigiilor romane de acolo.
Monedele au fost introduse într-o
pungă din pânză de cânepă şi astfel au
fost introduse într-un vas de lut de
culoare roz deschis. Monedele
tezaurului au fost emise în Imperiul
Roman, Transilvania, Ungaria, Polonia,
Suedia, Austria şi oraşele germane. Cea
mai recentă piesă a tezaurului este
datată în anul 1686.
Daniel Lăcătuş
Centrul experimental de zbor cu
planorul de la Călan (1948)
Anul 1940, şcoala de zbor fără motor
de la Petroşani organizează o tabară de
zbor cu scop de cercetare a zonei
Călan. Tabara a fost organizată în
apropierea satului Sântămăria de Piatră,
pe coasta dealului Măgura Călanului.
Aici s-au făcut mai multe încercări în
vederea studierii posibilităţilor de zbor
plutit, printre care trebuie remarcat
zborul instructorului
Bănulescu Eugen, care la
bordul unui planor
Salamandra, a executat
un zbor cu durat de 5
ore, ceea ce înseamnă
proba de durată pentru “C” –ul de
argint. Era pentru prima dată când un
planorist român, decolat de aici,
survola peste viitorul câmp de zbor de
la Săuleşti – Deva.
Dupa opt ani, în 1948, a luat fiinţă în
zona Călan un centru experimental de
zbor cu planorul în remorcaj de avion,
cu dese aterizări aici.
Tot aici, pentru scurt timp și-a
desfășurat activitatea și Mircea
Finescu, născut la Arad, pe 26 ianuarie
1923, de profesie inginer mașini
termice. A fost unul dintre cei care au
revoluționat planorismul în România.
În perioada 1947-1948 a fost instructor
la Mocrea și Călan. Printre realizările
sale la Călan se numără C-ul Argint, a
cincea insignă internaţională efectuată
în ţară, se întâmpla în 1948, tot în acest
an și tot la Călan a efectuat un curs de
pilotaj fără vizibilitate şi instructor de
dublă comandă la remorcaj avion.
Mircea Finescu s-a stins din viață pe 1
iulie 2011 la vârsta de 88 de ani.
Daniel Lăcătuş
Personalități locale - Călan
Hummel Emerich (Imre) s-a născut pe data
de 06.06.1911 în Călan și s-a stins din viață
pe data de 02.02.1972,
tot în Călan.
A absolvit Școala de
preoți din Alba Iulia
(dorința lui fiind aceea de
a deveni preot), dar nu a mai continuat în
această direcție. Între timp a devenit
membru al Uniunii Compozitorilor din
România și a avut o bogată activitate în
domeniul cultural (a condus corul uzinii,
fanfara din Călan, a predat ore de muzică la
școala generală din localitate etc). Conform
unei hotărâri de consiliu local Călan, în
anul 1999 este numit cetățean de onoare al
orașului. După cel de-al 2-lea război a fost
deportat în Rusia timp de patru ani, unde s-
a și îmbolnăvit, boală care mai târziu i-a
cauzat moartea.
Daniel Lăcătuş
10

Draia Marilena
Secolul al XX- deportarea
nemților
Potrivit DEX-ului, deportarea
reprezintă trimiterea forțată a unei/unor
persoane într-o regiune îndepărtată ca
măsură represivă. În istoria poporului
român, deportarea este întâlnită ca
fenomen mai ales în raport cu statul
rus, fie el țarist sau comunist
Dealtfel, este binecunoscut faptul că
istoria puternicului nostru vecin din est
abundă în cazuri de deportări masive
ale unor populaţii în regiunile cele mai
greu accesibile din adâncul teritoriului
(Siberia, Kazahstan, Extremul Orient,
Vorkuta, Kolâma etc.). Fenomenul a
fost intensificat pe parcursul celui de-al
doilea război mondial, când
conducătorii sovietici au reuşit
performanţa de a deporta popoare
întregi și pe motivul colaborării cu
ocupantul (germanii de pe Volga,
karaceaii, calmucii, cecenii, ingușeții,
tătarii din Crimeea, românii din
Basarabia, ucraienienii, balticii ș.a.).
Deportarea s-a extins mai apoi și în
afara granițelor URSS-ului, în
teritoriile pe care Armata Roșie le
elibera. Prima sa victimă a fost poporul
german: la început, soldații germanii,
diverși angajați ai Wehrmaht-ului,
membrii NSDAP și ai diferitelor
grupări pronaziste, dar foarte curând, și
civili care nu au avut nici o legătură cu
războiul. Deportarea acestora din urmă
se transformă într-o problemă cu
adevărat gravă, căci Moscova,
solicitând guvernelor est-europene
predarea tuturor germanilor apți de
Arhive Hunedorene
muncă, avea certitudinea că eșimină
adepții nazismului și un pericol în
spatele frontului.
Este greu de înțeles cum s-a ajuns atât
de repede 1 la un nou abuz, într-o
perioadă în care se vehiculau soluții
pentru pedepsirea acoliților lui Hitler
vinovați de genocid 2 în timpul celui deal
doilea război mondial. Se pune,
fireasc, întrebarea de ce Occidentul nu
a oprit deportările? Din păcate,
răspunsul vine tăios de la însuși
premierul britanic, W. Churchill: ,,Se
pare că luăm o linie foarte
activă împotriva deportări austriecilor,
sașilor și a altor germani sau elemente
quasi-germane din România în Rusia
în scopul muncii. Luând în considerare
tot ceea ce a suferit Rusia…și armatele
vaste pe care Rusia le folosește pe front
în prezent…nu înțeleg de ce rușii ar
greși dacă cer 100 sau 150 de mii din
acești oameni să lucreze în subteranul
lor.” 3
Analizând acest răspuns caustic,
înțelegem că, în ciuda protestelor,
Moscova putea liniștită să-și
reclădească o parte din economia
distrusă de război folosind munca
forțată a acestor nefericiți. Acum, după
șaizeci și sase de ani de la tragicele
evenimente, știm că Occidentul nu
avea să facă nimic în această problemă
și în multe altele ce aveau să apară în
estul Europei 4 , pentru că soarta celor de
aici era lăsată pe mâna lui Stalin.
Este adevărat că poporul rus a suferit
cumplit de pe urma celui de-al doilea
Război Mondial, totată Europa a
pătimit, dar strategia stalinistă de
redresare economic profitând de munca
forțată a dușmanilor de clasă și ai
dușmanilor poporului rus a fost una
brutală. O imagine despre carnajul
produs în lagărele URSS-ului, ne oferă
și laureatul premiului Nobel, scriitorul
rus Așexandr Soljenițăn. În cele trei
volume ale lucrării Arhipelagul Gulag,
despre viaţă şi moarte în lagărele
sovietice, autorul conster nează în anii
80 intelectualitatea occidentală,
cunoscătoare doar a sistemului
concentraţionar nazist, şi năruie
imaginea orbitoare despre paradisul
bolşevic, construită cu atâta trudă de
agenţii de influenţă ai Cominternului,
ai PCUS şi ai KGB-ului.
Povestea deportării europenilor, nu
doar a germanilor, în Uniunea
Sovietică trebuie legată de planurile
economice grandomane ale lui Stalin,
dar mai ales de politica sistemului
represiv de guvernare îndreptată
împotriva populaţie rezistente la ideile
revoluției socialiste și, de ce nu, de
setea de răzbunare a liderului
communist. Calvarul deportării este
destul de puţin cunoscut, deși au existat
trei mari valuri succesive de circa un
milion de deportaţi: primul în 1940-
1941, al elitelor sociale din ţările
baltice şi Ucraina de vest, al doilea,
începând din 1944, cuprinzând
persoane bănuite că s-au opus armatei
sovietice, şi al treilea, din 1945, din
aceleaşi ţări, dar şi din România,
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria.
După mai bine de jumătate de secol,
sutelor de mii de oameni din Europa de
Est deportaţi în URSS le-a fost dedicat
un muzeu virtual sonor. Fiind primul
11

Arhive Hunedorene
proiect de această amploare la scară
europeană, acest muzeu cuprinde 160
de mărturii inedite ale unor deportaţi
din Europa centrală şi de est, trimişi în
lagărele de muncă şi coloniile speciale
(gulaguri) din URSS, între 1940 şi
1949.
Intitulat Arhive sonore, memorii
europene ale gulagului, proiectul este
accesibil pe site-ul
www.museum.gulagmemories.eu. El a
fost pus la punct de cercetători
europeni din 15 ţări Franţa, Germania,
Belarus, Letonia, Lituania, Estonia,
Ungaria, Italia, Kazahstan, Polonia,
România, Marea Britanie, Rusia, Cehia
şi Ucraina. Aceștia au cules timp de
trei ani, începând din 2008, mărturii de
la persoane care au în prezent între 75
şi 94 de ani şi care au fost deportate în
lagărele din Siberia şi Kazahstan în
perioada copilăriei. Mărturiile acestora,
înregistrate şi filmate, apoi traduse
simultan în 3 limbi (franceză, engleză,
rusă), aparţin unor oameni din ţările
baltice, Ucraina vestică, România,
Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. Ei
au fost deportaţi între 1940 şi 1949 în
gulagurile sovietice.
Realitățile dezvăluite de către
deportații în URSS au fost aceleași
pentru toți, indiferent de etnie sau de
țara de unde au fost ridicați. Astfel,
există câteva constante în amintirile
tuturor :
natura aspră;
foametea;
bolile;
sărăcia ţăranilor ruşi;
puternica solidaritate care s-a
creat, pe parcurs, între
deportaţi şi localnici.
România a fost prima ţară care a
cunoscut fenomenul deportărilor
masive de populație germană, pentru
că a fost prima țară ocupată de Armata
Roşie şi cedată sferei de influenţă
sovietice. În ianuarie 1945 germanii
ridicați nu erau acuzați de ceva anume,
ei fiind selectați doar pe criteriul etnic
și de vârstă.
Deportarea sasilor transilvaneni s-a
produs în cadrul deportarii de germani
din Polonia, Ungaria, România,
Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia,
Tarile baltice, începând cu 1945.
Estimările urcă de la 360 000 la peste
500 000 de bărbați și femei; după
estimări mai recente, efectivul
deportatilor ar trece de 870 000 de
persoane. 5
Pentru România, la sfârșitul anului
1944, numărul cetățenilor germani era
de aproximativ jumătate de milion 6 ,
ceea ce reprezenta 4,40 % din totalul
populației. 7 Numărul deportaților
germani din România în URSS a fost
estimat de diferite surse la 70 000, 75
000, 81 000 sau chiar la 97 762 ( după
ziarul Presse din Viena, din 28 august
1954). 8 Dintre aceștia, proporția celor
decedați în lagărele de muncă era
estimată de Dumitru Șandru la 15–
20% 9 .
Potrivit domnului Nikolaus Pilly 10 ,
președintele filialei din Călan a
Forumului German, cea mai credibilă
cifră este de 75 000 deportați, din care
s-au mai întors acasă, în 1949 doar 40
000. Diferența dintre cei plecați și cei
întorși dumnealui o explică prin faptul
că mulți au fost transportați direct în
zonele de ocupație sovietică din
Germania sau Austria 11 , s-au stabilit în
URSS sau au sfârșit datorită foamei,
accidentelor din minele de cărbune,
datorită degerăturilor, cangrenelor,
sinuciderilor.
Curios este faptul că mai sunt
cercetători 12 care acuză guvernele esteuropene
de atunci de complicitate la
exterminarea lentă, prin muncă, a
etnicilor germani. Consider total
nedreaptă și părtinitoare această
atitudine, care denotă faptul că
deportarea germanilor nu a fost studiată
îndeajuns și nu în contextul impunerii
comunismului în statele Europei
estice. Istoricul Jean-Francois Soulet 13
precizează că, încă dinainte de sfârșitul
celui de-al doilea război mondial se
începuse o etapă în construirea
edificiului stalinist în Europa de Est 14
În plus, documentele vremii confirmă
faptul că, în țările ocupate de armata
rusă, comandamentul sovieticilor este
unul totalitar, care intervine fără rușine
în toate domeniile, mai ales în cele
politice. Luând cazul României, încă de
la sfârșitul lui august 1944, ministrul
sovietic de Externe, Viaceslav Molotov,
a sugerat într-o discuție cu
ambasadorul american Averell
Harriman, că puterile occidentale vor
putea avea contacte politice cu
guvernul român doar prin intermediul
rușilor. 15
12

Arhive Hunedorene
Acest lucru se confirmă mai târziu, prin
armistițiul încheiat în 12 septembrie
1944, care devine instrumentul pentru
preluarea controlului sovietic asupra
României 16 . Stalin face din acesta un
cadru legal prin care își va asigura
poziția politică și economică
dominantă la noi în țară. 17
Articolul 18 stabilea existența unei
Comisii Aliate de Control, aflat sub
conducerea generală și la ordinele
Înaltului Comandament Aliat (
Sovietic) și care acționa în numele
Puterilor Aliate. Istoricul D. Deletant
indică faptul că, în practică, acest
Comandament a funcționat după
regulamentele stabilite de ruși, conform
cărora, până la Potsdam, ofițerii
americani și englezi erau tratați ca
delegați, nu ca parte componentă a
Comisiei. 18
Stalin avea la dispoziție trei
instrumente potrivite pentru a-și atinge
obiectivele în România: înțelegerea cu
Aliații, Armata Roșie 19 și PCR-ul.
Acesta din urmă avea o nouă elită
formată la Moscova și care, odată ajuns
la putere, putea oferi legitimitatea
teoretică necesară. 20 În țara noastră, ca
dealtfel în întreaga Europă de Est,
fundațiile solide ale stalinismului sunt
săpate în perioada 1944-1945 21 . Peste
tot, la nouă ordine socială s-a ajuns
prin constrângere și teroare, violență și
abuzuri.
Revenind la problema deportării
etnicilor germani de pe teritoriul
României, Lucia Hossu Longin,
subliniază faptul că în armistițiul
încheiat cu URSS nu apare nicăieri
vreun articol care să prevadă reparații
de război sub formă de muncă silită în
deportare. 22 Apare în schimb problema
internării germanilor care au cetățenie
germană și dizolvarea organizațiilor
prohitleriste, deși, în mare parte, toate
acestea fuseseră aplicate chiar de către
regatul României imediat după 23
august 1944, ca măsură de siguranță.
Probabil URSS considera drept
nesatisfăcătoare aceste măsuri, și astfel
s-a solicitat o atitudine mai dură și noi
internări.
Deși deportarea nu este nicăieri
formulată explicit, articolul 15 din
armistițiu putea să ofere totuși un cadru
legal. Acesta stipula desființarea
,,tuturor organizațiilor pro-hitleriste (de
tip fascist)” și era conceput în sens larg
și a fost interpretat liber. Astfel,
lichidarea fascismului cădea în mâinele
rușilor și a protejaților lor locali. În
scurt timp, termenul ,,fascist” ajungea
să însemne ceea ce spuneau comuniștii
că este. 23
Deci, deportarea etnicilor germani
trebuie văzută ca un capitol din politica
de opresiune dusă de URSS față de
statele est-europene. Guvernele
acestora, părăsite de Aliați, sunt total
descoperite în fața tăvălugului rusesc și
cedează rând pe rând. În ciuda
protestelor formulate de către guvernul
României 24 , de către regele Mihai I 25 ,
de diferite partide politice 26 , chiar și de
către unii membri de etnie germană ai
PCR 27 , hotărârea lui Stalin vis-a-vis de
deportare rămâne aceeași.
Dincolo de tragedia umană care se
producea, genocidul îndreptat asupra
germanilor din România a însemnat și
pierderi economice considerabile.
Astfel, în amplul memoriu trimis de
către Mihai I lui Roosevelt, se
precizează și consecințele acestor
deportări: ,,dezorganizarea industriilor
de producere a meterialului de război;
lipsa oamenilor pentru aratul
ogoarelor și pentru exploatatea
pădurilor; descomplectarea a
numeroase servicii guvernamentale sau
companii particulare; compromiterea
funcționării normale a numeroase
instituții – într-un cuvânt, aceasta
însemnând o serioasă lovitură dată
întregii activități economicoadministrative
a statului, într-o
perioadă când pierderile noastre pe
front, prizonierii noștri ținuți în URSS
și efortul nostru de război ridică foarte
grava problemă a mâinii de lucru
disponibile.” 28
Tot legat de problemele economice
apărute, dl. Mircea Rusnac
indică faptul că Banatul a furnizat cel
mai mare număr de deportați 29 . Iar
pornid de la documentele publicate de
către dna Hannelore Baier, adaugă
faptul că, la 20 ian 1945, generalul de
divizie Carlaonț, comandantul Corpului
7 teritorial, raporta Secției a7-a a
Marelui Stat Major că printre cetățenii
români de origine etnică germană
ridicați se aflau atât de mulți specialiști,
încât se ajunsese, de pildă la Timișoara,
ca întreprinderile industriale să nu-și
poată desfășura activitatea 30
Firește, toate acestea nu contau pentru
Stalin, care a exploatat sistematic
întreaga economie românească. Peste
numai trei ani, în 1948, reparațiile
României către URSS aveau să fie
evaluate la 80% din venitul național al
țării 31 . Deci, putem deduce că toate
13

Arhive Hunedorene
argumentele prezentate de către
autoritățile române în 1945 legate de
dificultățile economice apărute, în
parte, și prin deportarea germanilor, nu
au avut nici un
efect la Moscova.
Căci aceasta avea
deja un plan
economic păgubos
pentru noi, în care
sovromurile nu erau altceva decât
forma mascată de jefuire a resurselor
economice românești. 32
La întoarcerea acasă, în toamna lui
1949, drama etnicilor germani
continuă, căci pământurile, casele,
animalele le fuseseră confiscate. După
patru ani de chinuri, mulți germani
riscau acum să moară de foame, pentru
că nu aveau nici o sursă de trai. Nici nu
este de mirare că, atunci când RFG
începe recuperarea germanilor din
lagărul comunist, aceștia abia așteaptă
să fie cumpărați.
Dl Nikollas Pilly îmi declara că, după
23 august 1944, situația germanilor din
România se schimbă radical, iar la
revenirea din deportarea în URSS se
remarcă trei urmări grave, măsurabile:
căsătoriile mixte;
schimbarea religiei;
renunțarea la limba maternă.
Pornind de la cazurile întâlnite în Călan
și generalizând la nivelul întregii
Românii, se poate afirma că germanii
trec în perioada comunistă printr-un
proces voit de maghiarizare. Ei au
apelat la acesta pentru a li se pierde
urma, pentru a nu mai figura ca
germani, într-o perioadă în care asupra
acestui popor european erau aruncate
numeroase acuzații de genocid.
1 Deportările au început cu patru luni înainte de
terminarea celui de- al doilea Război Mondial.
2 În cea de-a doua conferință de la Ialta (
Ucraina)- 4-11 februarie 1945 este adoptată
Declarația pentru Europa eliberată, care
hotăra, printre altele, și judecarea criminalilor
de război și organizarea unei conferințe care să
pună bazele Organizației Națiunilor Unite.
Tribunalul de la Nürnberg, instituit la
Conferința de la Posdam ( iulie-august 1945), își
începe activitatea la 24 noiembrie 1945 și își
desfășoară activitatea timp de 11 luni.
3 Apud Rusnac, p.5
4 Peste numai o lună de la deportări, în februarie
1945 la Ialta, în Crimeea, aveau să se împartă
sferele de influență în Europa. În condițiile în
care Japonia nu era înfrântă, iar Roosevelt dorea
acordul lui Stalin pentru înființarea Organizației
Națiunilor Unite, URSS obține largi avantaje.
5 GH. C. Nistorescu, Deportările-metoda de
educare a regimurilor totalitare,
www.revistaareg.ro
6 Apud, Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I
al României, București, p. 255
7 Apud, Mircea Rusnac, Confruntări politice și
electorale în județele bănățene în anul 1946, în
Banatica, 14, 1996, p. 402
8 Apud, Ich weiß du mein Vater bist, aber ich
kenner dich nicht, Erzählungen von
Rußlanddeportierten, Kultur – und
Erwachsenenbildungsverein ,, Deutsche
VortragsreiheReschitza”, 1995, p. 9
9 Deportarea etnicilor germani din România în
Uniunea Sovietică. 1945, culegere de
documente de arhivă întocmită de Hannelore
Baier, p.13
10 Nicollas Pilly, n. 06.12.1930, autor a
nenumărate articole în domeniul tehnic, studii
monografice, poezii proză și cântece. Publică
regulat în presa de limbă germană. Este
cunoscut ca fiind unul dintre puținii din țară
care cântă la …fierăstrău. Președinte al FDG
Călan din 1991, fiind reales de zece ori, domnul
Pilly este și reprezentantul forumurilor germane
din judetul Hunedoara în organizația regională
de la Sibiu și în Forumul Democrat German
Român. Din 1993 este numit președinte
Honorius Causa al Asociației Foștilor Deportați
din județul Hunedoara, al cărei sediu este, din
2001, în Călan. În fiecare an, domnia sa este
invitat la întâlnirea foștilor deportați din Banatul
Montan și județele limitrofe.
Soția domniei sale, n. 17 06. 1927, a fost
deportată în URSS în perioada ianuarie 1945 –
octombrie 1948.
11 Rușii nu țineau cont că, deși sunt germani, nu
însemna că toți sunt din Austria sau Germania.
12 Câțiva regăsiți nominal și contracarați de
către Mircea Rusnac în Deportarea germanilor
în Uniunea Sovietică(1945). Cu referire
specială la Banat
13 Jean-Francois Soulet, op. cit, p. 22
14 Jean-Francois Soulet, Istoria compatrată a
statelor comuniste din 1954 până în zilele
noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998 , p.30
15 Paul D. Quinlan, Clash over Romania: British
andAmerican Policies towards Romania:1938-
1947,American-Romanian Academy of Arts and
Sciences, Los Angeles, 1977, p. 106-107 apud
Dennis Deletant, p.53
16 DennisDeletant, p.54
17 D. Deletant, p.53
18 D. Deletant, p. 54
19 Gh. Gheorghe este de părere că prezența
acesteia pe teritoriul țării noastre până în 1958 a
fost sub acoperirea Tratatului de la Paris ( în
Tratatele internaționale ale Românieie 1939-
1965, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc,
1983, p.93-97)
20 D. Deletant, p. 54
21 Jean-Francois Soulet, Istoria compatrată a
statelor comuniste din 1954 până în zilele
noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998 , p.30
22 Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, p.
143
23 D. Deleetant, op.cit., p.55
24 Rădescu protestează prin notele din 13 ian și
15 ian 1945 adresate gen. Vinogradov
25 Mihai I trimite la data de 24 ian 1945 un
memoriu președintelui SUA, Roosevelt, în care
prezintă nu doar abuzul exercitat asupra
etnicilor germani, ci situația disperată a
României lăsată de Aliați pe mâna rușilor.
26
Întreaga clasa politică din România, cu
excepția PNL care a tăcut suspect până în 1946 (
M. Rusnac, op.cit.)
27 Hannelore Baier, Deportarea etnicilor
germani din România în Uniunea Sovietică.
1945, culegere de documente de arhivă,
Forumul Democrat al Germanilor din România,
1994, p. 119. Aceștia îi solicită ajutorul lui
Stalin însuși: ,, … se adresează Ție, Marele
Generalissime, cu marea și devotata
rugăminte… Din toate inimile noastre devotate,
Te implorăm…”
28 Apud, Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai
I al României, Buc., 1991, p. 255
29 M. Rusnac, op. cit.
30 Hanellore Baier, op.cit, p. 10
31 Apud, Gh. Gheorghe, Relațiile internaționale
ale României între 1948-1964, Ed. Junimea,
Iași, 2006, p.45
32 Apud, Vlad Georgescu, Istoria românilor de
la origini până în prezent,Ed. Humanitas, Buc.,
1992, p. 279
14

Pe urmele dacilor
Georgiana Fefea
Drumuri pavate, conducte de apa,
ateliere de ceramica, de prelucrare a
sticlei sau a fierului, atelier de
monetarie, o foarte buna organizare
economica si militara, toate aceste
lucruri le acceptam ca fiind normale in
secolul XXI, ele fiind atribute ale
civilizatiilor existente cu cateva secole
inaintea noastra. Dar daca v-am spune
ca ele existau inca dinaintea erei
noastre, si nu oriunde, ci chiar pe
teritoriul Romaniei de astazi, si ca cei
care populau aceste locuri nu erau altii
decat stramosii nostri daci?
Arhive Hunedorene
materiale locale si la gusturile estetice
ale dacilor.
Nu doar elementele de arhitectura si
buna organizare militara vin sa sustina
ideea ca avem de-a face cu o civilizatie
in plin avant, ci si preocuparile pentru
medicina, botanica farmaceutica si
calculele astronomice folosite in
arhitectura. Complexitatea si marimea
constructiilor, elementele si tehnicile
de inspiratie elenistica plaseaza
civilizatia daca cu mult deasupra
populatiilor “barbare” care populau
continentul in acea epoca.
razboiului din 101-102, Decebal le-a
refacut si le-a intarit din nou in anii
103-104. Urmatorul razboi pierdut de
catre daci, in 105-106 a dus la
incendierea si demolarea tuturor
cetatilor, cu exceptia Sarmisegetuzei.
Garnizoana romana lasata aici va
reface fortificatiile si le va extinde,
ramanand aici de-a lungul domniei lui
Traian.
Amenajarile gospodaresti cu ateliere,
cuptoarele, conductele de apa din
tuburi de lut ars si obiectele casnice din
ceramica sau metal sunt deopotriva
indicatori ai gradului avansat de
civilizatie ai populatiei bastinase.
Sarmisegetuza Regia
Zorii civilizatiei
Departe de a fi considerati niste
salbatici, primul secol crestin i-a gasit
pe daci intr-un avansat stadiu de
civilizatie si progres.
Nu numai trasaturile lingvistice ii
separau pe geto-daci de ceilalti traci, ci
si o credinta puternica in nemurire.
Taramurile bogate in resurse pe care au
ales sa isi aseze cetatile le-au oferit
dacilor vigoare economica si le-au
sustinut puterea militara. Ceea ce a
uimit arheologii si istoricii care au
studiat aceste situri este varietatea
obiectelor din ceramica sau fier gasite.
Exceptand zonele civilizatiilor romane
si elene, nicaieri in Europa nu au fost
gasite un numar atat de mare de obiecte
din fier cu functionalitati diferite.
Arhitectura autohtona a fost imbogatita
cu elemente de arhitectura greceasca si
romana, adaptate la resursele de
Strategia militara in arhitectura
Cetatile create intre secolul I i.Hr. si
secolul I d.Hr. aveau scopul de a fi
stavila impotriva cuceririi romane.
Situatia militara incerta si luptele de
cucerire ce se duceau intre neamuri, i-
au motivate pe dacii prevazatori sa isi
ridice puternice ziduri de aparare,
adevarate fortarete, ceea ce l-a facut pe
un istoric roman sa scrie despre dacii
care isi inconjurau muntele cu ziduri.
Asezarea cetatilor in locuri greu
accesibile si lucrarile de fortificatie
urmareau mentinerea sub control a
cailor de acces catre aceste bastioane si
ingreunarea planurilor de cucerire ale
inamicilor.
Prima capitala a fost stabilita la
Costesti Cetatuie si mutata dupa
moartea lui Burebista, de catre
Deceneu la Sarmisegetuza Regie,
construita pe muntele sfant al dacilor,
Kogaionon.
Obligat de catre Traian sa demoleze o
parte din fortificatii, dupa pierderea
Cetatea de la Sarmisegetuza Regia, una
dintre cele mai dezvoltate si mai bine
aparate constituia un important centru
economic, politic si religios,
beneficiind de un sistem de aparare
unic in arhitectura europeana.
Zidurile erau construite dupa tehnica
murus dacicus, o varianta autohtona a
zidului elenistic. Cetatea era impartita
in doua: zona cu locuinte si zona unde
se oficiau ritualurile sacre, incluzand
aici si locuintele celor care oficiau
serviciul religios. Legatura dintre
spiritul razboinic si cel religios era
foarte puternica, in zona sacra fiind
construite zece sanctuare si un altar de
sacrificiu, iar arhitectura predominanta
fiind cea militara si cea religioasa.
Altarele au fost distruse odata cu
caderea cetatii, insa se stie despre ele
ca erau acoperite si ca anumite zone
erau interzise laicilor. Odata daramate,
15

Arhive Hunedorene
au fost reciclate, devenind materiale de
constructie pentru lucrarile de largire
ale cetatii.
Costesti – Blidaru
incumeta sa treaca de acest obstacol se
lovea de o palisada complexa, urmata
de un zid cu trei bastioane si de unul
izolat, carora le urmau inca doua
palisade simple. Protejat, in spatele
acestor fortificatii, se afla platoul
cetatii. Aici se aflau doua locuinte cu
etaj acoperite cu tigla, turnurile de
veghe, baraci si sanctuare de calcar.
Fetele albe
Dacii manifestau o preferinta pentru
ornamentatia in piatra, faza clasica a
civilizatiei dacice fiind marcata de
decoratiunile cu motive militare.
Traditia era foarte importanta, insa
stramosii nostri nu s-au ferit sa
inoveze, construind conducte de lut ars
pentru circularea apei si un canal de
calcar cu doua ramuri pentru drenarea
teraselor.
Luncani – Piatra Rosie
Cetatea a fost ridicata pe o stanca de
calcar, aflata la vest de Sarmisegetuza.
Tehnica de constructie a fost, de
asemenea, murus dacicus, constructiei
initiale urmandu-i diverse lucrari de
marire si consolidare, care prevedeau si
un adapost pentru garnizoana
permanenta. Nici de aici nu lipsesc
constructiile etajate destinate locuirii,
turnurile si un lacas de cult.
Locul unde urma sa se construiasca
cetatea Blidaru a fost ales cu foarte
mare atentie, accesul catre cetate
trebuind sa fie greu accesibil. Din mai
multa precautie au fost construite 17
turnuri de observatie, transformand
astfel cetatea Blidaru in cea mai
puternica din zona.
Se pare ca in anii 103-104 zidul de vest
a fost daramat si largit prin unirea cu
alte ziduri de un turn izolat, noua
modificare servind la amenajarea unor
incaperi pentru provizii, ale caror
platforme erau folosite pentru masinile
de razboi.
Costesti – Cetatuie
Cea mai veche fortificatie, construita
pe varful dealului cu acelasi nume, a
revelat in urma studiilor arheologice la
fata locului, o foarte buna organizare
militara. Drumul pana la aceasta cetate
se ingusteaza pe masura ce se
inainteaza. Singura legatura cu restul
inaltimilor era barata de un val
semilunar de palisade, iar cel care se
Asezarea se afla in apropierea cetatii
Sarmisegetuza Regia de care este
despartita doare de o vala ingusta, fiind
ridicata pe o terasa protejata de zidurile
de calcar. Asezarea interioara este
asemanatoare cu cea a celorlalte cetati,
avand constructii civile si un sanctuar,
care a avut aceeasi soarta ca si celelate,
dupa infrangerea dacilor de catre
romani.
Facts
Complexul cetăţilor dacice din Munţii
Orăştiei se află din 1999 pe lista
monumentelor UNESCO, fiind
singurul obiectiv de acest fel din
judeţul Hunedoara.
La cetăţi se ajunge extrem de greu. La
Blidaru şi la Piatra Roşie nu se poate
ajunge deloc cu maşina
Romania duce lipsa de o legislatie care
sa protejeze ramasitele istorice de
vanatorii de comori
16

Geoparcul dinozaurilor din
Haţeg: descoperiri palentologice
Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului
este o arie protejată de interes național,
declarată astfel prin HG 2151/2004 și se
bucură de un patrimoniu natural și cultural
unic în lume, prin bogație și diversitate.
Din anul 2005 geoparcul a fost acceptat în
Rețeaua Europeană a Geoparcurilor aflată
sub egida UNESCO
(www.europeangeoparks.org). Geoparcul se
află în administrarea Universității din
București.
Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului
acoperă o suprafață de 102.392 ha și
asigură protejarea siturilor cu resturi fosile
de dinozauri pitici, unici în lume. Aici au
fost descoperiţi dinozaurii pitici, cea mai
cunoscută specie de dinozaur după
Iguanodon bernissartiensis. Chiar şi acum,
rocile sedimentare ale Ţării Haţegului
continuă să furnizeze paleontologilor
resturi fosile ale animalelor ce populau zona
acum 70-76 de milioane de ani.
Arhive Hunedorene
Baronul maghiar Franz von Nopcsa (1815-
1904) a fost prima persoană care a făcut
primele cercetări asupra dinozaurilor care
au populat zona Hațegului. Acest lucru s-a
întâmplat în urma unei descoperiri
accidentale în 1895 a unor fosile de reptile
în jurul castelului din Sanpetru al familiei
Nopcsa. Baronul a cercetat fosilele de
dinozauri pe care le-a găsit în Transilvania
iar descoperirile sale au fost vândute
Muzeului Național de Istorie Naturală din
Londra sau donate Muzeului de Științe
Naturale din Budapesta. Nopcsa, prin
munca sa, a adus contribuții esențiale la
descoperirea și descrierea unor specii de
reptile care au trăit pe teritoriul actual al
Transilvaniei.
Dupa moartea lui Nopcsa, studiile asupra
fosilelor din Hațeg au fost întrerupte
pentru o lungă perioadă de timp.
Cercetările au fost reluate în anul 1977 de
către Dan Grigorescu, profesor la
Facultatea de Geologie a Universității din
București, specialist în paleontologie. In
ultimii ani, la aceste cercetari a participat și
Zoltan Csiki, fost student al profesorului
Grigorescu, în prezent coleg de catedra al
acestuia.
Timp de peste trei decenii regiunea a fost
intens cercetată și datorită acestor cercetări
avem astăzi o imagine mult mai complexă
asupra faunei cu dinozauri din regiunea
Hațegului. Față de cele câteva specii
descrise de Nopcsa, azi se cunosc în jur de
60 de animale, printre care sunt
reprezentanți ai tuturor claselor de
vertebrate: pești, amfibieni, reptile
(dinozauri, țestoase, crocodili, șerpi,
șopârle), păsări și mamifere.
Cea mai spectaculoasă descoperire
paleontologică din bazinul Hațeg - în afara
urmelor de dinozauri - a fost, însă, cea a
resturilor unui pterozaur (grup de reptile
zburatoare care au trăit în aceeași perioadă
cu dinozaurii) gigant, Hatzegopteryx
tambena (în traducere "uriașul cu aripi din
Hațeg"). Exemplarul descoperit la Valioara,
în nord-vestul bazinului Hațeg, a trăit la
sfarșitul Cretacicului, acum circa 70
milioane de ani și avea o anvergură de
aproximativ 12 metri. El a fost descris de
profesorul Dan Grigorescu în colaborare cu
doctorul Eric Bufetaut din Franța şi cu
Zoltan Csiki.
Prin cercetările desfășurate în decursul
acestor trei decenii s-a dorit și cunoașterea
mediilor (biotipurilor) în care animalele au
trăit, a condițiilor climatice și a urmărilot
pe care erupțiile vulcanice care s-au
desfășurat în regiune concomitent cu
existența dinozaurilor, le-au avut asupra
faunei.
La cercetări au participat specialiști români,
cei mai mulți geologi de la universitățile din
București (i-am menționat deja pe
profesorul Dan Grigorescu și Zoltan
Csiki), Cluj și Petroșani, dar și reputați
cercetători din Austria, Germania, Franța,
Anglia, Belgia, Statele Unite ale Americii
sau Canada, a căror contribuție la
cunoașterea evoluției faunei cu dinozauri
din Țara Hațegului este consistentă.
Articol realizat de Mona Sămulescu, intern
Biroul de Relaţii Publice al Universităţii
din Bucureşti
17