Revista Tinerilor Economi[ti - Centru E-learning de Instruire al ...

Revista Tinerilor Economi[ti An I Nr.1 Noiembrie 2003 

~

Revista Tinerilor Economişti 

An I – Nr. 1, Noiembrie 2003

Colegiul redacţional: 

Amelia Bădică (redactor) 

Costel Ionaşcu (redactor şef) 

Dorel Berceanu (redactor) 

Jenica Popescu (coordonator număr) 

Laurenţiu Dragomir (redactor) 

Liviu Crăciun (editor) 

Marian Simincă (redactor) 

Marius Mitrache (redactor) 

Răzvan Buşe (editor) 

Sorinel Domnişoru (redactor) 

Coperta: Asist. univ. dr. Ilie MURĂRIŢA 

ISSN 1583-9982 

Acest număr al revistei a fost tipărit în cadrul contractului de cercetare 

33547/ 2003, temele 5 şi 6, cod CNCSIS 291, 300.

CUVÂNT ÎNAINTE 

Economia, un domeniu deosebit de complex şi dinamic, foarte important 

pentru orice ţară, greu de pătruns şi înţeles pentru novici, necesită pregătiri 

intense din partea acestora înainte de atinge stadiul minim ce conferă 

posibilitatea de control măcar şi parţial a sa. 

Nu este simplu cu atât mai mult cu cât ne gândim cât de greu este de 

controlat o economie atunci când are o evoluţie relativ stabilă. Devine deosebit 

de dificil de controlat atunci când evoluţia sa nu este stabilă, iar legile pe care se 

bazează sunt în schimbare sau şi mai complicat în formare, aşa cum se întâmplă 

în ţara noastră. 

Parcurgerea unei perioade de tranziţie către un alt tip de economie 

necesită multă răbdare, o viziune foarte clară a obiectivelor de atins, a măsurilor 

de întreprins şi nu în ultimul rând speranţa de mai bine. Este un proces care 

afectează toată populaţia şi implică mai multe generaţii active pentru a o duce la 

bun sfârşit. Ridică foarte multe întrebări şi probleme care nu îşi pot găsi soluţia 

optimă decât prin confruntări de idei, prin dezbateri. 

Alături de publicaţiile din domeniul economic, 

Revista Tinerilor Economişti îşi propune să constituie un mediu de întâlnire, 

comunicare şi confruntare al unor asemenea întrebări şi probleme, un mediu de 

concentrare a ideilor şi soluţiilor şi de asemenea de diseminare a acestora în 

rândul generaţiilor în formare şi nu numai, într-o manieră obiectivă, accesibilă, 

dinamică şi profesională, în speranţa că astfel va contribui la clarificarea cât mai 

multor aspecte din acest domeniu. 

Realizarea acestei reviste nu ar fi fost posibilă fără sprijinul acelor 

oameni deosebiţi care au avut grijă de formarea noastră ca specialişti, al celor 

care au participat direct sau indirect la definirea obiectivelor, conţinutului şi 

formei de prezentare. TUTUROR ACESTORA LE MULŢUMIM. De asemenea 

mulţumim colegilor din toate centrele universitare care au răspuns prompt la 

această iniţiativă. 

Mulţumim tuturor acelora care, pe parcurs, vor exprima observaţii, 

critici, opinii la adresa acestei reviste şi le aşteptăm cu interes deosebit, 

conştienţi fiind că acestea vor contribui semnificativ la îmbunătăţirea sa în 

viitor. 

Colegiul de redacţie. 

3

Secţiunea Finanţe - Contabilitate 

LEASINGUL ÎN ROMÂNIA 

Lect.univ.dr. Dorel BERCEANU 

Lect. univ. dr. Cristi SPULBĂR 

Acest articol tratează o problematică de mare actualitate şi delicateţe 

pentru ţara noastră, şi anume aceea a leasingului. După prezentarea actelor 

normative care reglementează această activitate în ţara noastră, sunt 

evidenţiate leasingul financiar şi operaţional, unele aspecte critice ce apar în 

această operaţiune, precum şi avantajele şi dezavantajele leasingului. În 

încheiere este studiat costul leasingului atât din punctul de vedere al locatorului 

cât şi al locatarului. 

Termeni cheie: leasing, locator, locatar, financiar, operaţional, finanţare, 

contract, rată, cost, amortizare. 

Dat fiind faptul că pretutindeni capitalul este foarte scump, iar afacerile care 

necesită mult capital propriu nu sunt cele mai eficiente din punct de vedere financiar, 

leasingul trebuie perceput ca o modalitate de finanţare, ca o alternativă la sistemul de 

creditare şi la proprietatea directă asupra unui active. 

În condiţiile actuale din ţara noastră, când firmele sunt puternic decapitalizate, 

leasingul trebuie văzut şi ca o modalitate de adaptare a pieţei de capitaluri la capacitatea 

limitată de finanţare a investiţiilor. De altfel, în cadrul analizelor financiare, 

fundamentarea deciziei de investiţii se realizează concomitent cu cea de finanţare. În 

general, prin intermediul leasingului se obţine, pe termen precizat, dreptul de folosinţă 

asupra unor produse industriale de valori mari şi foarte mari. De asemenea, leasingul s- 

a dezvoltat în ultimul timp ca o formă de promovare a exporturilor de echipamente 

(maşini unelte, echipamente electronice, mijloace de transport). În prezent, poate fi luat 

în leasing aproape orice tip de mijloc fix. 

Activitatea de leasing, în România, a fost incipient realizată cu câtva timp 

înaintea legiferării lui prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de 

leasing şi societăţile de leasing şi a Legii nr. 90/1998 pentru aprobarea Ordonanţei 

Guvernului nr. 51/1997. Apoi, respectiva Ordonanţă de urgenţă a fost modificată şi 

completată prin legea nr.99/27.05.1999 privind unele măsuri pentru accelerarea 

reformei economice (Titlul II). Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile 

de leasing şi societăţile de leasing a fost republicată cu modificările de rigoare în 

Monitorul Oficial nr. 9/12.01.2000. 

Aşa cum a fost gândită, O.G. nr.51/1997, aceasta introducea o formă 

"originală" de leasing, un leasing "hibrid", păgubos atât pentru locatar cât şi pentru 

locator. De altfel, respectivul act normativ comporta critici pe mai multe planuri: 

• nu face o individualizare clară a tipurilor de leasing (vânzare şi leaseback, 

operaţional, financiar), activitatea fiind tratată la modul general, cu atât mai mult cu cât 

acestea au implicaţii contabile, fiscale şi juridice diferite; 

• deşi se recunoaşte nevoia de lichidităţi a acestui tip de societăţi nu 

explicitează clar modul şi limita de constituire a fondului de rezervă a acestora; 

5


• nu prezintă o metodologie clară de elaborare a contractului de leasing care 

să conţină elemente obligatorii pentru toţi agenţii economici de acest fel. 

Noul act normativ (de fapt, vechiul act normativ modificat şi republicat) vine să 

lămurească, într-un fel, două din aspectele anterior semnalate. Astfel, în art. 2, alin (e), 

se precizează că: 

leasingul financiar este operaţiunea care îndeplineşte una sau mai 

multe dintre următoarele condiţii: 

• riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra 

utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing; 

• părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se 

transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului; 

• utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de 

cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o 

are la data la care opţiunea poate fi exprimată; 

• perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 

75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de 

proprietate nu este transferat. 

leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte 

nici una dintre condiţiile prevăzute anterior. 

Ţinând cont de cele prezentate anterior se poate construi următoarea schemă 

bloc (fig.1.): 

Riscurile ]i beneficiile aferente dreptului 

de proprietate trec asupra utilizatorului 

NU 

DA 

DA 

La expirarea contractului de leasing se 

transfer[ utilizatorului dreptul de 

proprietate 

NU 

DA 

Leasingul con\ine op\iunea de cump[rare 

NU 

Perioada de leasing acoper[ cel pu\in 

75% din durata normal[ de func\ionare a 

bunului 

DA 

LEASING 

OPERA|IONAL 

LEASING 

FINANCIAR 

Fig.1. Condiţiile pentru încadrarea în categoria de leasing operaţional sau 

financiar 

6


Respectivul act normativ defineşte operaţiunea de leasing ca fiind acea 

operaţiune "prin care o parte denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă 

determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, 

denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice denumită 

rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul se obligă să respecte 

dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de 

leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru 

cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi 

dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract." 

Locatorul poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau străină, 

adică acea societate comercială care are în obiectul de activitate desfăşurarea 

operaţiunilor de leasing şi deţine un capital minim, subscris şi vărsat integral la 

înfiinţare de 500 milioane lei (de precizat că până la 12.01.2001, societăţile de leasing 

în funcţiune la data apariţiei în Monitorul Oficial a prezentului act normativ au avut 

obligaţia de a-şi majora capitalul social până la limita anterior precizată, în caz contrar, 

interzicându-li-se efectuarea, în continuare a operaţiunilor de leasing). 

De menţionat că băncile şi societăţile de asigurări nu pot efectua operaţiuni de 

leasing. Societăţile de leasing existente îşi finanţează operaţiunile cu bani împrumutaţi 

de la bănci sau din alte surse. Or, un astfel de procedeu, este clar că măreşte cu câteva 

procente costul pentru locatar întrucât mai apare un intermediar pe acest circuit al 

finanţării. Este cunoscut faptul că, în ţările dezvoltate, majoritatea contractelor de 

leasing se derulează prin departamentele specializate ale băncilor şi societăţilor de 

asigurări, pentru simplul motiv că o astfel de operaţiune presupune din partea 

finanţatorului lichidităţi importante. 

Fiind constituite în baza legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, 

republicată se consideră că societăţile de leasing îşi constituie rezervele legale (fondul 

de rezervă) în aceleaşi condiţii ca orice societate comercială (prelevarea în fiecare an a 

5% din profitul brut până la incidenţa a 20% din capitalul social). 

În ceea ce priveşte contractul de leasing O.G. nr.51/1997 republicată rezolvă şi 

această problemă, arătând că acesta nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an, 

şi trebuie să cuprindă următoarele elemente minimale: 

• părţile în contractul de leasing; 

• descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing; 

• valoarea totală a contractului de leasing; 

• valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora; 

• perioada de utilizare în sistem leasing a bunului; 

• clauza privind obligaţia asigurării bunului. 

În plus, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă: 

♦ valoarea iniţială a bunului; 

♦ clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea 

bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat. 

Rata de leasing (redevenţa) reprezintă: 

• în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului 

şi a dobânzii de leasing; dobânda de leasing reprezentând rata medie a dobânzii bancare 

pe piaţa românească; 

• în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în 

conformitate cu actele normative în vigoare (Legea nr.15/1994 privind amortizarea 

capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale republicată şi H.G. nr.964/1998 

7


privind aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe) 

şi un beneficiu stabilit de părţile contractante. 

Este discutabil modul de calcul şi evidenţiere al amortizării unui bun care face 

obiectul contractului de leasing, cu implicaţii directe asupra redevenţelor. Astfel, în 

cazul leasingului financiar acestea se fac de către utilizator, iar în cazul leasingului 

operaţional se fac de către finanţator. Discuţia apare datorită faptului că, deşi, nu este, 

încă, proprietar, în cazul leasingului financiar, acesta trebuie să calculeze şi evidenţieze 

amortizarea. 

Luarea în calculul ratei de leasing financiar a ratei medii a dobânzii bancare pe 

piaţa românească, este, de asemenea, un aspect îndoielnic, putând fi considerată în 

contradicţie cu spiritul economiei de piaţă şi cu standardele legislative europene. 

Dealtfel, fiind o activitate privată, leasingul îşi reglementează aceste chestiuni prin 

voinţa proprie a părţilor. Atâta timp cât pe piaţa bancară nu există nici o condiţionare a 

dobânzii - şi e normal să fie aşa - nici pe piaţa leasingului nu trebuie să existe astfel de 

constrângeri. 

În ultimii ani, operaţiunile de leasing au căpătat o pondere din ce în ce mai 

mare în totalul finanţărilor, îndeosebi, din cauza lipsei de lichidităţi a firmelor, acestea 

fiind indispensabile unei dezvoltări şi retehnologizări. 

Leasingul, ca orice altă formă de finanţare, prezintă atât avantaje cât şi 

dezavantaje. 

În categoria avantajelor, care pot fi aplicate şi la situaţia actuală a României, 

putem cuprinde: 

• surse foarte flexibile de resurse financiare pe termen mediu şi lung; 

• utilizatorul nu depune nici o garanţie (garanţia constituind-o însuşi bunul 

care face obiectul contractului de leasing al cărui proprietar nu este), fapt absolut 

necesar la cumpărarea în rate sau cu întreaga sumă obţinută prin creditare; 

• redevenţele sunt legate de capacitatea bunului de a genera cash flow-uri 

viitoare şi nu presupun nici o investiţie anterioară; 

• se poate asigura finanţarea până la 100%, firma putând, în acest fel să-şi 

rezerve capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea altor împrumuturi de 

dezvoltare; 

• nu presupune, de obicei, o documentaţie juridică sau de plată complicată; 

• contractul de leasing poate include contracte de asigurare a service-ului 

pentru echipamente şi de aprovizionare cu materiale; 

• ratele plătite de investitor pe durata derulării contractului de leasing sunt 

considerate cheltuieli şi sunt complet deductibile. 

Dintre dezavantaje, amintim: 

• spre deosebire de contractele de închiriere, locatarul este cel care trebuie să 

asigure întreţinerea bunului, nu locatorul; 

• până la încheierea contractului, proprietar este locatorul, dar răspunderea 

în caz de avarie sau deteriorare a bunului aparţine utilizatorului; 

• în caz de faliment al locatorului, beneficiarul pierde orice drept asupra 

bunurilor luate în leasing. 

Cu toate aceste dezavantaje, se observă că avantajele sunt net superioare, ceea 

ce face din leasing o alternativă credibilă de finanţare a investiţiilor, şi ne exprimăm 

speranţa că, pe viitor, ponderea acestuia pe piaţa împrumuturilor va creşte ajutând astfel 

la relansarea firmelor şi, în primul rând, a celor mici şi mijlocii, dat fiind faptul că, 

pretutindeni în lume, acestea constituie sectorul cel mai dinamic din economie, cu atât 

8


mai mult cu cât în condiţiile nefavorabile ale pieţei de capital interne (scumpirea 

excesivă a capitalului) şi internaţionale (datorită riscului de ţară), ţara noastră trebuie să 

caute şi să găsească soluţii viabile în vederea descoperirii unor formule alternative de 

finanţare a investiţiilor. 

Costul leasing-ului 

Aşa cum am văzut, din cele prezentate anterior, leasingul ne apare ca un mod 

de finanţare particular ce se poate analiza ca un împrumut, şi, deci, costul său poate fi 

evaluat sub forma unei rate actuariale: 

Considerăm că o abordare "duală" a problemei este cea mai potrivită. 

Ecuaţia fundamentală care stă la baza determinării costului leasingului este: 

⎛Fluxuri de intrare ⎞ ⎛Fluxuri de ie]ire⎞ 

∑⎜ 

⎟ = 

i ⎝ actualizate 

∑ ⎜ 

⎟ 

(1) 

⎠ actualizate 

i i ⎝ 

⎠ 

i 

sau 

( Fluxuri de int rare) 

( Fluxuri de ie]ire 

i 

) 

i 

∑ 

i 

= ∑ 

i 

(2) 

i ( 1+a) 

i ( 1+ 

a) 

Rata de actualizare "a" ca soluţie a ecuaţiei (2), reprezintă costul explicit al 

leasingului. 

Funcţie de punctul de vedere al celui care face interpretarea, apar două astfel de 

interpretări: 

Prin urmare, din punctul de vedere al locatorului, sistemic situaţia se prezintă 

astfel : 

L i (1-T) 

T⋅A i 

VR 

LOCATOR 

I 

Deci, el pune la dispoziţia locatarului bunul de valoare I la momentul 0 

(prezent). În compensaţia acestui aport, el urmează să primească în viitor, ţinând cont şi 

de efectele fiscale ale finanţării: chirii nete (L i (1-T)), economia de impozit aferentă 

amortizării (T⋅A i ) şi valoarea reziduală (VR), în situaţia în care la expirarea contractului 

de leasing locatarul optează pentru achiziţionarea bunului (situaţie pe care o tratăm şi 

noi în continuare). 

Deci, concret ecuaţia (2), devine: 

n 

Li( 1− T) 

+ T⋅Ai 

VR 

∑ i 

+ 

n 

= I 

(3) 

i= 

1 ( 1+ 

a) ( 1 + a) 

în care: 

T = cota de impozit pe profit; 

n = durata contractului de leasing. 

Deci locatorul caută să obţină o rată internă de rentabilitate cât mai bună 

pentru operaţia de leasing. 

Din celălalt punct de vedere, al locatarului, sistemic situaţia se prezintă 

simetric faţă de cea precedentă: 

9


I 

LOCATAR 

L i (1-T) 

T⋅A i 

VR 

Aşadar, el primeşte bunul de valoare I la momentul 0 (fără a fi, însă, aşa cum 

am mai precizat, proprietarul său). 

În consecinţă, el se angajează să plătească în viitor chiriile nete, valoarea 

reziduală, şi, în plus, dat fiind faptul că nu este proprietarul bunului, înregistrează ca 

"ieşire" şi pierderea economiei de impozit aferentă amortizării. 

Deci, în cazul său, ecuaţia (2) se transcrie: 

n 

Li 

T T Ai 

VR 

I = ∑ ( 1 − ) + ⋅ 

i 

+ 

n 

(4) 

i= 

1 ( 1+ 

a) ( 1 + a) 

Prin urmare, dacă locatarul determină rata de actualizare care stabileşte 

egalitatea între fluxurile de intrare imediate cu fluxurile de ieşire viitoare, stabileşte 

costul actuarial al operaţiunii de leasing. 

După cum se observă, este evidentă egalitatea RIR=a. De fapt, rezultatul 

exprimă, aşa cum rezultă foarte clar din cele prezentate anterior, caracterul simetric al 

relaţiei ce se stabileşte între locatar şi locator. 

Astfel, costul leasingului pentru locatar este contrapartida ratei rentabilităţii 

pentru locator. 

10


INFLAŢIA ŞI IMPLICAŢIILE EVALUĂRII PATRIMONIALE ASUPRA CALITĂŢII 

INFORMAŢIILOR CONTABILE 

11 

Asist.univ.drd. Valentin Brabete 

Asist.univ.drd. Radu Bălună 

Prep. univ.drd. Daniel Goagără 

Având în vedere semnificaţia majoră pe care evaluarea o are în cadrul 

contabilităţii, considerăm că trebuie scoase în evidenţă atât acele aspecte care 

îi conferă acest statut, dar şi elementele prin intermediul cărora evaluarea 

exercită o influenţă mai puţin benefică asupra calităţii informaţiilor furnizate de 

contabilitate. În condiţiile în care preţurile evoluează, acest efect de 

desincronizare determină, ca urmare a variaţiei preţurilor între cele două 

momente, intrare-ieşire, o distorsionare a informaţiilor ce stau la baza 

determinării rezultatelor întreprinderii concretizată în evidenţierea unor 

profituri fictive. Astfel, respectarea regulilor evaluării la intrarea în gestiune, în 

condiţii de inflaţie, pe de o parte, influenţează calitatea imaginii oferită de 

contabilitate asupra patrimoniului, iar, pe de altă parte, afectează capacitatea de 

finanţare şi capitalul propriu al întreprinderii datorită acţiunii fiscalităţii ca 

urmare a plăţii unor impozite nereale, supraevaluate. 

Termeni cheie: evaluare, plusuri de valoare, minusuri de valoare, inflaţie, 

fiscalitate, supraevaluare, subevaluare, tratament de bază şi tratament alternativ. 

Pentru evaluarea şi înregistrarea operaţiilor economice care afectează 

patrimoniul întreprinderilor, contabilitatea foloseşte o metodă proprie de observare şi 

prezentare, ea fiind cea care exprimă modalităţile sau tehnicile prin care se înfăptuiesc 

evidenţa, calculul, analiza şi controlul situaţiei financiare, rezultatului şi a modificărilor 

survenite în situaţia financiară. 

Orice metodă, deci şi a contabilităţii, se bazează pe o teorie care pune în 

evidenţă principiile generale şi normative privind modul în care trebuie studiat obiectul 

ştiinţei respective, în cazul contabilităţii, aceste principii fiind enunţuri foarte generale, 

delimitate ca sistem de referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia 

patrimoniului, situaţia financiară şi rezultatul obţinut. 

Exprimarea în unităţi monetare a tuturor datelor ce sunt vehiculate în 

contabilitate fiind o condiţie indispensabilă, impune evaluarea ca un procedeu a cărui 

importanţă devine covârşitoare pentru această ştiinţă. Tocmai având în vedere 

semnificaţia majoră pe care o are în cadrul contabilităţii, considerăm că trebuie scoase 

în evidenţă atât acele aspecte care îi conferă acest statut, dar şi elementele prin 

intermediul cărora evaluarea exercită o influenţă mai puţin benefică asupra calităţii 

informaţiilor furnizate de contabilitate. 

Luând ca punct de plecare principiile contabile şi regulile statuate privind 

evaluarea în contabilitate, ca elemente fundamentale ale cadrului normativ al 

contabilităţii, se poate face o analiză a trinomului principii contabile – evaluarea 

patrimoniului - calitatea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare. Suntem de 

părere că această problemă destul de delicată trebuie abordată, pe de o parte, în


contextul influenţei puternice pe care fiscalitatea o exercită asupra sistemului contabil 

din ţara noastră, iar, pe de altă parte, considerăm că problema supusă studiului capătă 

anumite valenţe particulare în condiţiile în care mediul economic este afectat de inflaţie, 

aşa cum de altfel este şi cazul României. 

Fără îndoială că problemele legate de evaluarea în contabilitate trebuie 

discutate în relaţie directă cu principiile contabile, scop în care considerăm că pot fi 

puse în evidenţă patru dintre principiile normative ale contabilităţii, care exercită o 

influenţă directă asupra rezultatelor evaluării, fiind vorba despre costul istoric, 

cuantificarea monetară, prudenţa şi continuitatea activităţii. 

Actualul cadru legal din ţara noastră prevede patru momente la care trebuie 

efectuată evaluarea elementelor patrimoniale: la intrarea în gestiunea întreprinderii, la 

inventariere, cu ocazia închiderii exerciţiului financiar şi la ieşirea din patrimoniu. 

Analizând interdependenţa dintre principiile contabile enumerate anterior, pe care unii 

autori 1 chiar le consideră ca fiind principii ale evaluării, momentele evaluării şi 

fiscalitate, pot fi evidenţiate câteva aspecte definitorii pentru sistemul contabil 

românesc. De asemenea, având în vedere “convieţuirea” dintre cele trei tipuri de 

elemente la care am făcut referire, suntem de părere că efectele acesteia trebuie 

analizate în următoarea succesiune: 

1. principii contabile – momentul evaluării; 

2. rezultatele evaluării – fiscalitate. 

Analizând momentele pe care legislaţia contabilă din România le statuează 

pentru efectuarea operaţiunii de evaluare constatăm că în toate cele patru, prin 

intermediul acestei operaţiuni, sunt induşi asupra calităţii informaţiilor contabile 

anumiţi factori perturbatori, care sunt foarte mult amplificaţi în condiţii de inflaţie. 

Evaluarea la intrarea în întreprindere acţionează asupra calităţii 

informaţiilor furnizate de contabilitate prin intermediul influenţelor exercitate de 

principiul costului istoric şi principiul cuantificării monetare în egală măsură. 

Înregistrarea în contabilitate a activelor şi pasivelor se realizează, potrivit principiului 

costului istoric, la costul (valoarea) de intrare (de origine) consemnat(ă) în documentele 

justificative, figurând cu acest cost până la ieşirea din evidenţă (în cazul în care costul 

istoric nu este înlocuit cu alt cost sau modificat prin reevaluare). 

Costul de origine indică valoarea reală a elementelor patrimoniale la data 

intrării lor în gestiunea unităţii, ulterior, însă, existând posibilitatea, mai ales în cazul 

economiilor afectate de o inflaţie persistentă, ca acest cost istoric să nu mai reflecte 

valoarea reală, ci o valoare exprimată într-o putere de cumpărare anterioară, depăşită. 

Constatăm, în aceste condiţii, influenţa principiului cuantificării monetare datorită 

caracterului instabil pe care moneda îl poate avea în timp, determinat de variaţia puterii 

sale de cumpărare. Astfel, sub acţiunea conjugată a celor două principii elementele 

patrimoniale sunt supuse efectului de desincronizare dintre evaluarea la intrare bazată 

pe costul istoric şi evaluarea la ieşire întemeiată pe valoarea actuală (de regulă de 

realizare, care reprezintă un preţ prezent, actual). 

În condiţiile în care preţurile evoluează, acest efect de desincronizare 

determină, ca urmare a variaţiei preţurilor între cele două momente, intrare-ieşire, o 

distorsionare a informaţiilor ce stau la baza determinării rezultatelor întreprinderii 

concretizată în evidenţierea unor profituri fictive. Astfel, respectarea regulilor evaluării 

la intrarea în gestiune, în condiţii de inflaţie, pe de o parte, influenţează calitatea 

1 Oprea C., Ristea M. – Bazele contabilităţii, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, pag.41. 

12


imaginii oferită de contabilitate asupra patrimoniului, iar, pe de altă parte, afectează 

capacitatea de finanţare şi capitalul propriu al întreprinderii datorită acţiunii fiscalităţii 

ca urmare a plăţii unor impozite nereale, supraevaluate. 

Soluţiile pe care noile acte normative din domeniul contabilităţii le conţin, 

referitor la această problemă, constau fie în aplicarea unor tratamente alternative, care 

presupun utilizarea reevaluării sau a metodelor destinate să ţină seama de inflaţie, în 

cazul întreprinderilor care aplică varianta contabilă integral armonizată 2 , fie numai 

apelarea la reevaluare, în situaţia întreprinderilor ce vor aplica varianta contabilă 

simplificată 3 . 

În aceste condiţii considerăm că problema este rezolvată numai pe jumătate, din 

următoarele considerente: 

- reevaluarea, ca tratament alternativ, nu reprezintă soluţia optimă pentru 

combaterea eficientă a efectelor inflaţiei, pe de o parte, datorită numeroaselor 

limite pe care acest procedeu le prezintă, cel puţin în forma în care a fost 

aplicată în România, iar pe de altă parte datorită faptului că pentru viitor 

există posibilitatea reală ca utilizarea sa să devină imposibilă datorită 

actualelor prevederi legale. 4 

- evaluarea prin metode care să ţină seama de inflaţie este permisă numai 

întreprinderilor care adoptă variata contabilă armonizată integral, bazată pe 

aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, însă nici această 

categorie de întreprinderi nu este în prezent stimulată să aplice o adevărată 

contabilitate de inflaţie numai dacă ne gândim la faptul că legislaţia fiscală 

nu a suferit adaptări care să vină în sprijinul agenţilor economici care 

practică metode contabile adaptate la inflaţie; 

- inflaţia produce asupra întreprinderilor, păstrând proporţiile, aceleaşi 

efecte indiferent de categoria din care fac parte: mari, mijlocii, mici sau 

microîntreprinderi; 

- potrivit opiniei specialiştilor se estimează că ponderea întreprinderilor, 

în totalul agenţilor economici, care vor aplica varianta contabilă armonizată 

integral va fi de maximum 20%, în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii, 

dar şi microîntreprinderile, vor reprezenta minimum 80% dintre firmele care 

vor aplica varianta contabilă simplificată. 

Se poate remarca faptul că prin adoptarea noilor reglementări contabile 

definiţiile şi metodele clasice de evaluare au fost înlocuite cu abordări moderne şi 

complexe, care facilitează şi impun în multe situaţii apelul la raţionamentul profesional. 

Totodată, considerăm că nu trebuie neglijat nici faptul că cea mai mare parte a agenţilor 

economici nu vor putea (sau nici nu vor dori/fi interesaţi) să aplice varianta contabilă 

bazată pe Standardele Internaţionale de Contabilitate, situaţie în care multe din 

aspectele semnalate rămân de actualitate. 

Evaluarea la inventariere şi cu ocazia închiderii exerciţiului financiar 

reprezintă momente importante cu numeroase implicaţii în contabilitate, mai ales în 

2 Reglementată prin OMF nr.94/2001, privind Reglementările contabile armonizate cu Directiva 

a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, MO nr. 85/2001. 

3 

Reglementată prin OMF nr. 306/2002, privind aprobarea Reglementărilor contabile 

simplificate, armonizate cu directive europene, MO nr. 279/2002. 

4 Vezi H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, M.O. nr. 252/2000, care 

la articolul 2 precizează că “Reevaluarea se va efectua anual, în cazul în care rata inflaţiei 

cumulată pe ultimii trei ani consecutivi depăşeşte 100%”. 

13


condiţiile existenţei unei inflaţii persistente, resimţindu-se atât influenţele principiilor 

costului istoric şi cuantificării monetare, cât şi a principiului prudenţei. 

În esenţă, evaluarea la inventariere se efectuează la sfârşitul exerciţiului 

financiar şi se bazează pe valoarea actuală de la 31 decembrie, denumită valoare de 

inventar, care este estimată în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru 

întreprindere, amplasament, situaţia în care se află bunurile materiale (gradul de uzură) 

sau creanţele/datoriile (certe sau incerte la încasare/plată) etc. 

De exemplu valoarea netă contabilă a unui calculator electronic este de 

4.000.000 lei, valoarea de intrare 16.000.000 lei, durata de utilizare 4 ani, regimul de 

amortizare utilizat este cel liniar, iar activul respectiv nu este de ultimă generaţie. În 

acest context, se poate face următoarea analiză: 

- din punct de vedere al uzurii morale calculatorul este depăşit, dacă ne 

referim la performanţele unui model mai nou (viteză de procesare, capacitate de 

stocare a datelor, dotare cu echipamente periferice etc.); 

- din punct de vedere al utilităţii, calculatorul răspunde încă foarte bine 

cerinţelor pentru care este utilizat în întreprindere, nefiind necesară înlocuirea 

sa cu alt model mai performant; 

- sub aspectul uzurii fizice, fiind în folosinţă, de exemplu, de trei ani, 

computerul nu prezintă nici un defect şi nu necesită înlocuirea unor 

componente. 

În mod firesc se naşte întrebarea “care va fi valoarea de inventar stabilită de 

comisia de inventariere în acest caz”. Ea poate fi mai mică, egală sau mai mare decât 

valoarea contabilă netă, însă care vor fi criteriile obiective ce vor sta la baza stabilirii ei. 

Considerăm că stabilirea valorii de inventar este un aspect delicat, deoarece 

principiul prudenţei nu permite contabilizarea plusurilor rezultate din compararea 

valorii actuale, mai mare, cu valoarea de intrare sau costul istoric, mai mic(ă), după 

stabilirea valorii de inventar putând să apară următoarele situaţii posibile: 

• supraevaluarea valorii actuale; 

• o valoare de inventar superioară costului istoric, dar determinată în 

mod just; 

• egalitate între valoarea de intrare şi cea de inventar; 

• superioritatea reală a costului istoric faţă de valoarea actuală; 

• subevaluarea valorii de inventar. 

Chiar dacă prin inventarierea activelor se stabileşte o valoare actuală în mod 

justificat mai mare decât costul istoric, diferenţa în plus nu va fi înregistrată în 

contabilitate, întrucât principiul prudenţei nu permite supraevaluarea activelor şi a 

cheltuielilor. Datorită acestui fapt putem spune că se practică o evaluare discriminatorie 

a activelor patrimoniale, cu atât mai mult cu cât aceasta este realizată în condiţii de 

inflaţie. 

Dacă din considerente fiscale logica principiului prudenţei poate fi considerată 

corectă, ne exprimăm opinia că atunci când economia este afectată de inflaţie utilitatea 

sa devine discutabilă, în asemenea condiţii neînregistrarea plusurilor de valoare mărind 

efectul de desincronizare. De aceea, considerăm că în condiţiile existenţei unei inflaţii 

persistente, principiul prudenţei ar trebui adaptat, astfel încât să permită contabilizarea 

plusurilor rezultate în urma comparării valorii de inventar cu valoarea contabilă. 

Pe de altă parte, constituirea de provizioane ca efect al aplicării principiului 

prudenţei, privită sub aspect fiscal, are rolul de a diminua influenţa nefavorabilă a 

costului istoric privind supraevaluarea rezultatelor. Totuşi, luând în considerare regimul 

14


fiscal al provizioanelor, nu de puţine ori acestea sunt abordate numai prin prisma 

facilităţilor fiscale, unele întreprinderi practicând constituirea lor în măsura în care sunt 

deductibile fiscal. Totodată, trebuie luată în considerare şi practica constituirii 

provizioanelor la timpul prezent când sunt mărite cheltuielile şi reluarea la timpul viitor 

când cresc veniturile, intervalul de timp dintre cele două momente permiţând 

“cosmetizarea” rezultatului. 

Stabilirea valorii de inventar reprezentând o problemă delicată în condiţiile în 

care aceasta este apreciată pornind de la valoarea contabilă (netă), care este influenţată 

în raport de anumiţi factori mai mult sau mai puţin subiectivi (utilitate, uzură morală 

etc.), în special în economiile în care preţurile au o pronunţată dinamică ascendentă, 

rezultă că acest aspect are o importanţă deosebită, dacă ţinem seama de faptul că 

valoarea de inventar influenţează valoarea de la data întocmirii bilanţului. Pe de altă 

parte, trebuie reţinut şi faptul că la stabilirea valorii actuale pentru activele inventariate 

este necesar să se aibă în vedere şi situaţia în care se află întreprinderea la acea dată, 

aplicându-se principiul continuităţii activităţii, caz în care se utilizează fie valoarea de 

utilitate, fie valori lichidative, care sunt luate în considerare în situaţia sistării sau 

diminuării semnificative a activităţii desfăşurate. 

Evaluarea efectuată cu ocazia închiderii exerciţiului financiar, presupune 

stabilirea valorii cu care activele vor fi înregistrate în bilanţul contabil în urma 

comparării valorii contabile cu cea de inventar. La acest moment al evaluării se aplică 

principiul prudenţei, prin compararea celor două valori putând apărea următoarele 

situaţii: 

- plusuri de valoare atunci când valoarea de inventar este mai mare decât cea 

contabilă, care potrivit principiului prudenţei nu se contabilizează; 

- minusuri de valoare rezultate în situaţiile în care valoarea actuală este 

inferioară celei de intrare, datorită deprecierilor, în acest caz, potrivit aceluiaşi 

principiu al prudenţei, acestea înregistrându-se ca amortizări sau provizioane în 

funcţie de caracterul ireversibil, respectiv reversibil al deprecierii. 

În aceste condiţii se poate observa importanţa şi influenţa deosebită pe care 

evaluarea la inventariere o are asupra celei efectuate la închiderea exerciţiului. Având în 

vedere regulile statuate de principiul prudenţei, considerăm că trebuie făcută o distincţie 

în ceea ce priveşte aplicarea acestuia în economiile afectate de inflaţie faţă de acelea în 

care acest fenomen lipseşte sau are o influenţă nesemnificativă. În prima situaţie, 

datorită instabilităţii puterii de cumpărare a unităţii monetare, implicaţiile de natură 

contabilă şi fiscală sunt numeroase, respectarea principiului mai sus amintit, prin 

neînregistrarea plusurilor de valoare, contribuind la accentuarea fenomenului de 

desincronizare ce afectează elementele patrimoniale. 

În literatura de specialitate principiul prudenţei este considerat “principiul cel 

mai cunoscut şi cel mai faimos”, deoarece “Prudenţa este în mod cert, principiul în 

starea cea mai conflictuală cu obiectivul imaginii fidele, deoarece el adoptă, în mod 

sistematic, un punct de vedere pesimist. Adică solicită contabilizarea minusurilor de 

valoare şi interzice luarea în cont a plusurilor de valoare” 5 . 

Aşadar, se poate spune că principiul prudenţei este prin definiţie unul al 

asimetriei, opinie întâlnită şi la alţi autori 6 , deoarece: 

5 Feleagă N., Ionaşcu I. – Tratat de contabilitate financiară, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 

1998. 

6 Ristea M. – Opţiuni şi metode contabile de întreprindere, Editor “Tribuna Economică”, 

Bucureşti, 2001, pag.224. 

15


• sunt contabilizate valorile probabile şi nu sunt contabilizate activele 

probabile; 

• micşorările de valoare privind activele sunt înregistrate în contabilitate, 

în timp ce evidenţierea creşterilor de valoare este omisă; 

• contabilizarea scăderilor de valoare a activelor este permisă, iar 

creşterile de valoare privind datoriile este respinsă; 

• rezultatul este calculat în raport cu veniturile realizate generate de 

transferul dreptului de proprietate şi nu de producţia obţinută. 

Ca urmare a aplicării principiului mai sus menţionat deprecierile activelor, ca 

de altfel şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, sunt constatate şi calculate la 

sfârşitul exerciţiului, în contextul lucrărilor de închidere, din punct de vedere al 

prezentării aceste deprecieri regăsindu-se: 

• fie în bilanţ prin corectarea costului istoric al fiecărei rubrici de activ; 

• fie sunt adăugate valorii situaţiei nete, ca elemente ale autofinanţării 

întreprinderii, în acest caz deprecierile conducând la reducerea excedentului brut 

din exploatare şi, în consecinţă, pot fi considerate componente ale resurselor 

durabile. 

Principial, deprecierea activelor se evaluează ca diferenţă între valoarea 

contabilă, bazată pe costul istoric şi valoarea de inventar bazată, pe valoarea actuală. 

Dacă despre costul istoric se poate spune că reprezintă o valoare cu determinare 

obiectivă şi verificabilă, în schimb, valoarea actuală are o puternică încărcătură de 

subiectivism, fiind estimată în raport cu preţul pieţei, utilitatea elementului evaluat şi 

starea în care se află. 

Având în vedere cele precizate anterior, Standardele Internaţionale de 

Contabilitate, literatura contabilă, în primul rând, şi practica contabilă din ţara noastră, 

într-o mai mică măsură, prezintă în forme variate problematica evaluării deprecierii, 

oferind posibilitatea alegerii între mai multe soluţii, pentru evaluarea cheltuielilor 

privind provizioanele pentru deprecieri, elementul hotărâtor reprezentându-l 

determinarea valorii de inventar ca expresie a valorii actuale, astfel: 

• în cazul imobilizărilor corporale se recomandă ca valoarea de inventar 

să fie egală cu valoarea recuperabilă stabilită, la rândul său, ca maximul dintre 

preţul net de vânzare al activului şi valoarea lui de actualizare (utilă); 

• în ceea ce priveşte stocurile, valoarea actuală se consideră că trebuie 

estimată în raport cu valoarea realizabilă netă, estimările luând în considerare 

utilitatea şi starea stocurilor, fluctuaţiile de preţ şi cost, scopurile pentru care sunt 

deţinute şi alte elemente; 

• pentru creanţe, valoarea actuală este egală cu valoarea lor probabilă de 

piaţă, respectiv de încasat, adică valoarea neactualizată în numerar sau echivalente 

de numerar aşteptate a fi încasate; 

• în cazul elementelor monetare în valută, valoarea actuală este cea 

corespunzătoare cursului de închidere etc. 

În principiu, valoarea de inventar fiind estimată în funcţie de anumite elemente 

cu o mare încărcătură de subiectivism, se poate spune, referitor la politicile contabile 

privind provizioanele pentru depreciere, că şi estimarea deprecierii este o operaţie nu 

tocmai exactă. Provizioanele reprezentând domeniul unde există numeroase contradicţii 

între contabilitate şi fiscalitate, este evident că o influenţă deosebită asupra celor două 

16


puncte de vedere o au metodele de evaluare şi implicit rezultatele acestora. 

Având în vedere că provizioanele, indiferent de categoria din care fac parte, se 

constituie pe seama cheltuielilor, iar ulterior afectează veniturile în exerciţiul în care 

sunt folosite sau anulate ca fiind lipsite de obiect, trebuie reţinută posibilitatea ca 

transferul de cheltuieli de la un exerciţiu la altul, prin intermediul acestei categorii, să 

afecteze “imaginea rezultatelor”, întrucât un provizion insuficient va afecta rezultatul 

exerciţiului următor, în timp ce unul prea mare dezavantajează, prin diminuare, 

rezultatul exerciţiului curent. Constituindu-se în prezent prin majorarea cheltuielilor şi 

fiind reluate în viitor prin creşterea veniturilor, provizioanele, prin dispersia în timp pe 

care o provoacă în privinţa cheltuielilor şi veniturilor, se pot transforma într-un 

instrument prin care rezultatul poate fi influenţat într-un sens sau altul. Pe de altă parte, 

nu trebuie omisă, în special în contextul economiei româneşti, nici necesitatea 

menţinerii capitalurilor care, în condiţiile neincluderii în cheltuieli a provizioanelor, pot 

fi diminuate prin distribuire de beneficii fictive. 

Aspectele contradictorii ce privesc provizioanele derivă din conflictul existent 

între principiile contabile şi regulile fiscale. Acest conflict se concretizează în 

obligativitatea constituirii de provizioane în conformitate cu prevederile principiului 

prudenţei, în timp ce din punct de vedere fiscal majoritatea nu sunt considerate 

deductibile la calculul impozitului pe profit. 

Altfel spus, pentru respectarea normelor degajate din principiile contabile 

agenţii economici sunt obligaţi să constituie provizioane, indiferent dacă exerciţiul s-a 

încheiat cu profit sau pierdere, necrearea acestor rezerve fiind considerată o încălcare a 

legislaţiei contabile şi, deci, pedepsită, chiar dacă la constituire, acestea, în cea mai 

mare parte, nu sunt deductibile fiscal şi nu pot fi luate în calcul pentru determinarea 

profitului impozabil. Ca urmare a acestei situaţii utilitatea contabilizării provizioanelor 

a ajuns să fie judecată, după părerea noastră în mod eronat, numai prin prisma 

raporturilor cu fiscalitatea şi implicit a avantajelor/dezavantajelor fiscale. 

Pe de altă parte, suntem de părere că în abordarea problematicii provizioanelor, 

în mod special a celor pentru depreciere, nu trebuie omis un aspect foarte delicat, cu 

implicaţii directe, care se referă la evaluarea elementelor patrimoniale pentru care 

întreprinderea este susceptibilă să constituie astfel de rezerve. Ştiind că eventualele 

deprecieri ale valorii activelor patrimoniale sunt identificate cu ocazia evaluărilor 

realizate la data închiderii exerciţiului, când se compară valoarea de intrare cu cea de 

inventar, ne exprimăm încă o dată opinia că nu trebuie pierdut din vedere caracterul 

subiectiv al procesului de stabilire a valorii actuale, determinarea cât mai corectă şi mai 

aproape de realitate a mărimii provizioanelor, trebuind să se înscrie ca o necesitate 

pentru respectarea principiului imaginii fidele. 

În acelaşi context poate fi remarcat şi faptul că de multe ori provizioanele 

pentru depreciere, în special cele pentru deprecierea imobilizărilor, au caracter teoretic, 

întrucât comisiile de inventar nu îşi asumă riscul de a supra/subevalua activele 

inventariate, chiar dacă realitatea o solicită ca urmare a deteriorării, uzurii morale etc. o 

astfel de atitudine, care are la origine, fie ignorarea principiilor contabile, fie tratarea 

provizioanelor numai prin prisma avantajelor fiscale, conduce la deteriorarea 

conceptului de imagine fidelă a patrimoniului şi, totodată, la diminuarea calităţii 

informaţiilor furnizate de contabilitate. 

Reţinând faptul că atât contabilitatea, cât şi fiscalitatea solicită calculul cu 

prudenţă a rezultatelor, chiar dacă motivele diferă de la una la cealaltă, trebuie precizat 

că neînregistrarea provizioanelor, chiar dacă nu sunt deductibile fiscal, conduce la 

17


evidenţierea unei imagini distorsionate asupra unor elemente patrimoniale, dar şi de 

profituri nete supraevaluate, cu consecinţe directe în planul decapitalizării firmei. De 

aceea abordarea provizioanelor numai prin prisma raporturilor cu fiscalitatea poate crea 

neajunsuri firmelor, în condiţiile în care constituirea lor poate fi, până la un anumit 

punct, o contramăsură împotriva fenomenului de desincronizare specific contabilităţii în 

costuri istorice, aplicată într-un mediu inflaţionist. 

Aşadar, prin constituirea provizioanelor se respectă, pe de o parte, dezideratul 

prezentării prin contabilitate a unei imagini fidele a patrimoniului prin bilanţ, iar, pe de 

altă parte, necesitatea prezentării corecte a rezultatului, întrucât deprecierea activului 

conduce la recunoaşterea unei cheltuieli în contul de profit şi pierdere. Prin evitarea 

constituirii provizioanelor, mai ales a celor pentru depreciere, pe lângă încălcarea 

principiilor contabilităţii, se poate produce o supraevaluare a rezultatului, cu consecinţe 

directe în planul distribuirii de dividende supradimensionate, ceea ce echivalează cu 

ceea ce numim decapitalizarea întreprinderii. 

În cazul evaluării cu ocazia ieşirii din gestiune, ne oprim doar asupra 

influenţelor exercitate asupra calităţii informaţiilor contabile de elementele de natura 

stocurilor, deoarece se pune problema conectării cheltuielilor aferente acestora cu 

veniturile obţinute, scop în care trebuie determinate cât mai exact costurile asociate 

ieşirilor. 

În ţara noastră metodele prevăzute de legislaţie pentru evaluarea stocurilor la 

ieşirea din întreprindere sunt: metoda primei intrări – primei ieşiri (FIFO), metoda 

ultimei intrări – primei ieşiri (LIFO), metoda costului mediu ponderat (WAC) şi metoda 

costului standard. În condiţiile aplicării principiului costului istoric, acolo unde este 

posibil, poate fi utilizată metoda identificării specifice, care presupune cunoaşterea cu 

exactitate a datei de intrare şi a costului de achiziţie a fiecărei categorii de stocuri în 

parte. 

Referitor la metodele amintite facem precizarea că IAS 2 “Stocuri” prevede 

atât un tratament de bază pentru evaluarea stocurilor ieşite, cât şi unul alternativ. 

Conform tratamentului de bază metodele agreate sunt FIFO şi WAC, deoarece se 

consideră că ambele repartizează costurile până la data ieşirii, determină costul 

elementelor existente în stoc la sfârşitul perioadei şi generează rezultate similare atunci 

când schimbările de preţ sunt nesemnificative şi rare. 

Tratamentul alternativ recomandă utilizarea metodei LIFO, referitor la care au 

fost exprimate opinii potrivit cărora ea nu permite repartizarea costului stocurilor intrate 

până la data respectivă, stocul final, în cazul aplicării sale, exprimând valori mai mici 

decât costurile actuale. 

Analiza comparativă a metodelor FIFO şi LIFO, în condiţiile existenţei unui 

mediu inflaţionist, evidenţiază câteva aspecte, pe care le vom prezenta succint: 

• metoda FIFO presupune un nivel mai ridicat al stocului final, deoarece 

valoarea acestuia este exprimată în funcţie de ultimul cost de achiziţie, în timp ce 

ieşirile au o valoare mai mică, faşă de cea stabilită prin aplicarea metodei LIFO; 

• alegerea tratamentului contabil privind evaluarea la ieşire din 

patrimoniu a stocurilor capătă o conotaţie fiscală, întrucât metoda FIFO, prin 

ataşarea la costurile de ieşire a acelor valori mai “vechi”, exprimate într-o putere de 

cumpărare mai mică, determină o supraevaluare a profiturilor, în timp ce, în cazul 

metodei LIFO, costurile evidenţiate la ieşire sunt cele mai recente, deci, cele mai 

mari, cu influenţă directă asupra mărimii profitului; 

18


• chiar dacă metoda LIFO, la prima vedere, asigură o mai bună 

corespondenţă între venituri şi costuri, fiind recomandată în condiţii de inflaţie, 

după părerea noastră, nu se poate spune că reprezintă soluţia optimă pentru 

evaluarea stocurilor la ieşirea din patrimoniu în situaţia creşterii generalizate a 

preţurilor, deoarece pe termen mediu şi lung prezintă inconveniente care în final 

conduc la apariţia şi chiar accentuarea dezavantajelor metodei FIFO; 

• metoda FIFO, deşi permite urmărirea mişcării fizice a stocurilor şi 

evidenţiază un stoc final a cărui valoare este actuală, profiturile rezultate în 

condiţiile aplicării sale sunt supraevaluate, iar comparaţiile privind diferite 

activităţi, comenzi sau sarcini sunt greu de realizat; 

• în cazul metodei LIFO putem aprecia utilizarea costurilor actuale, dar 

sesizăm posibilitatea subevaluării stocurilor în bilanţ şi dificultatea urmăririi 

distribuţiei normale a elementelor fizice din stoc. 

Considerăm că în cazul tuturor celor trei metode analizate, în condiţii de 

inflaţie, o importanţă deosebită o are viteza de rotaţie a stocurilor. În opinia noastră, 

specificul activităţii din fiecare întreprindere şi viteza de rotaţie a stocurilor sunt cele 

două elemente cheie, care influenţează, în final, rezultatele evaluării la ieşirea din 

gestiune, factorul timp determinând mărimea rezultatului prin intervalul scurs între 

momentul afectării cheltuielilor, pe de o parte, şi momentul consumului şi al realizării 

veniturilor, pe de altă parte. De aceea evaluarea stocurilor, potrivit metodelor specifice 

prezentate, este puternic influenţată, pe lângă inflaţie şi particularităţile metodelor, şi de 

condiţiile concrete existente în realitate la nivelul fiecărei întreprinderi. 

Din cele prezentate anterior rezultă, că aplicarea principiilor contabile, pe de o 

parte, şi a metodelor de evaluare, pe de altă parte, ca elemente structurale ale sistemului 

normativ al contabilităţii, conduc la situaţii care intră în contradicţie cu dezideratul de 

reflectare a unei imagini fidele şi a unor informaţii corecte, evidenţiind astfel conflictul 

contabilitate-fiscalitate specific sistemelor contabile conectate la fiscalitate. În acest 

context apare necesitatea menţinerii capitalului şi a structurii de finanţare, care în 

condiţii de inflaţie sunt afectate datorită utilizării etalonului monetar ca unitate de 

măsură şi a costului istoric ca bază de evaluare. 

Bibliografie: 

1. Duţescu A. – Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor 

Internaţionale de Contabilitate, Editura CECCAR, Bucureşti, 2001. 

2. Feleagă N., Ionaşcu I. – Tratat de contabilitate financiară, 

vol.1, Editura Economică, Bucureşti,1998. 

3. Ristea M. – Opţiuni şi metode contabile de întreprindere, 

Editor “Tribuna Economică”, Bucureşti, 2001. 

4. Staicu C. – Contabilitate financiară. Armonizată cu directivele 

europene, Editura CECCAR, Bucureşti, 2002. 

5. Ţugui A. – Contabilitatea inflaţiei. Teorie, practică, modelări 

informatice, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 

19


TENDINŢE PE PIAŢA REASIGURĂRILOR LA NIVEL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL 

20 

lector univ. dr. Mirela Cristea 

lector univ. dr. Anca Băndoi 

La nivel internaţional, asigurările şi reasigurările prezintă un grad 

ridicat de eterogenitate, ca urmare a existenţei unei diversităţi de tipuri de 

produse, riscuri preluate şi categorii de afaceri ce sunt acoperite. În principal, 

societăţile de reasigurări preiau de la asigurători acele riscuri care sunt prea 

mari pentru capacitatea lor financiară. Astfel, reasigurarea contribuie la 

creşterea capacităţii de asigurare, omogenizarea rezultatelor şi la stabilitatea 

financiară a societăţilor de asigurări. Pe piaţa reasigurărilor, capacitatea 

disponibilă este într-o continuă restrângere, ca urmare a expunerilor preluate de 

către reasiguratori în zonele predispuse la calamităţi naturale. Rezultatele 

înregistrate la nivel naţional şi internaţional pe piaţa reasigurărilor determină 

asigurătorii şi reasiguratorii să acorde o importanţă deosebită subscrierii 

calitative, care se poate realiza numai pe baza informaţiilor complete şi corecte. 

În prezent, reasiguratorii caută noi posibilităţi de diversificare a riscurilor şi de 

evitare a acumulărilor masive, care ar putea conduce la cumul de daune, în cazul 

producerii evenimentului asigurat. 

Termeni cheie: reasigurare; capacitate de asigurare; plin de conservare; 

plin de subscriere; omogenizarea rezultatelor; diversificarea riscurilor; selecţia 

riscurilor; prime cedate în reasigurare; primiri în reasigurare; piaţa mondială a 

reasigurărilor. 

Diversificarea schimburilor economice internaţionale din ultimii ani a condus la 

crearea unei pieţe active şi concurente în asigurări şi reasigurări. La nivel internaţional, 

asigurările şi reasigurările prezintă un grad ridicat de eterogenitate, ca urmare a 

existenţei unei diversităţi de tipuri de produse, riscuri preluate şi categorii de afaceri ce 

se cer a fi acoperite. De aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor sau a 

reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin preponderenţa anumitor tipuri 

de tranzacţii, prin existenţa anumitor societăţi de asigurări şi reasigurări şi norme ce le 

reglementează. 

În principal, societăţile de reasigurări preiau de la asigurători acele riscuri care 

sunt prea mari pentru capacitatea lor financiară. Astfel, reasigurarea contribuie la 

creşterea capacităţii de asigurare, prin preluarea de către asigurători a unor categorii de 

riscuri care, datorită dimensiunii şi naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o 

singură companie de asigurări. Dacă suma asigurată pentru un risc sau pentru un grup 

de riscuri ce caracterizează un eveniment depăşeşte limita reţinerii pe care şi-o poate 

permite o companie de asigurări, este necesar ca acea companie să apeleze la 

reasigurare. 

Suma maximă pe care un asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont 

propriu într-o categorie de asigurări, pentru un anumit risc asigurat se numeşte plin de


conservare iar stabilirea plinului se face cât se poate de empiric, ţinând cont de 

experienţa fiecărei companii, de bunul simţ al conducătorului acesteia, de puterea 

financiară şi de mărimea portofoliului de contracte în fiecare ramură de asigurare. 

Practica pieţei asigurărilor a demonstrat că asigurătorul care se limitează la plinurile 

sale de conservare poate pierde o parte din piaţă şi, de aceea, societăţile subscriu 

angajamente brute mult mai mari decât plinul lor de conservare. Acest lucru este posibil 

datorită acordurilor încheiate cu reasiguratorii, care preiau o parte din angajamentele 

lor. În acest fel, asigurătorii pot deţine plinuri de subscriere mult mai mari decât 

plinurile lor de conservare, fără a pune în pericol echilibrul financiar al asigurătorului. 

De asemenea, reasigurările participă la omogenizarea rezultatelor şi la 

stabilitatea financiară a societăţilor de asigurări, care se manifestă prin rezultate mai 

bune rezultatelor şi ale gradului de solvabilitate impus de autorităţile în domeniu, 

denumit “procent minim de solvabilitate”. Rezultatele fluctuează într-o anumită 

perioadă de timp, ca urmare a acumulării unor pagube diferite, de valoare ridicată, sau 

ca urmare a producerii neaşteptate a unei pagube catastrofale. Reasigurarea reduce 

această fluctuaţie prin limitarea riscului de daună şi prin reducerea nivelului daunelor 

pe eveniment sau pe întregul an contabil. 

Cele mai reprezentative pieţe de asigurări şi reasigurări sunt concentrate în 

marile centre comerciale şi financiare ale lumii unde se desfăşoară majoritatea 

covârşitoare a acestor tranzacţii. Unele dintre acestea sunt pieţele care altădată serveau 

numai asigurătorilor direcţi locali şi care, în urma extinderii activităţii unor companii de 

asigurare ce şi-au deschis filiale, au devenit treptat internaţionale. Este cazul Londrei, 

Europei continentale, S.U.A., Japoniei. Fiecare dintre acestea este o piaţă internaţională, 

deoarece o mare parte din afacerile încheiate provin de la societăţi de asigurări şi 

reasigurări din alte ţări şi pentru că influenţează în mare măsură uzanţele şi practicile 

altor pieţe. 

Pe piaţa reasigurărilor, capacitatea disponibilă este într-o continuă restrângere, 

determinată de scăderea numărului reasiguratorilor. Din punct de vedere al daunelor, 

după septembrie 2001, se menţine nivelul ridicat al acestora ca urmare a calamităţilor 

naturale înregistrate, cum au fost inundaţiile din vara anului 2002 din mai multe ţări din 

Europa. Mulţi asigurători şi reasiguratori, deţinând expuneri importante în ţările 

afectate de această calamitate naturală, se află în prezent în procesul revizuirii modului 

în care pot oferi protecţie pentru riscul de inundaţie, resimţindu-se necesitatea de 

subscriere calitativă a riscului acoperit. 

În acest sens, s-au propus strategii de colectare de informaţii statistice despre 

evenimentele de natură catastrofală, în vederea creării unor modele specifice pentru 

riscurile catastrofale, astfel încât să se obţină un control mai bun al riscului, anticipând 

creşterea expunerii pentru compania de asigurări. 

Şi România va implementa modelele cu privire la riscurile catastrofale, cu atât 

mai mult, cu cât se înregistrează daune relevante ca urmare a evenimentelor naturale. 

Abordarea riscului, la modul general, ar trebui să se caracterizeze prin transparenţă, să 

fie cuantificabil şi cotat corespunzător. 

21


În prezent, reasiguratorii caută noi posibilităţi de diversificare a riscurilor şi de 

evitare a acumulărilor masive, care ar putea conduce la cumul de daune, în cazul 

producerii evenimentului asigurat. Astfel, se va pune accent pe preocuparea pentru 

dispersie a riscurilor şi pe dezvoltarea de noi sisteme de transfer al riscului. Pe de altă 

parte, refuzul de asigurare practicat de asigurători în scopul selecţionării clientelei are 

uneori drept consecinţe apariţia de asigurători specializaţi în garantarea riscurilor 

refuzate de ceilalţi asigurători cu practicarea unei tarifări mult mai mari decât media. 

Un exemplu de selecţie a riscului prin aplicarea de tarifări speciale, îl reprezintă cea 

efectuată de o cunoscută companie de asigurări din Statele Unite ale Americii, 

Monumental Life Insurance (MLI), care va trebui să plătească o sumă importantă către 

circa 500.000 de cetăţeni de origine afro-americană ca urmare a unor acuzaţii de 

discriminare rasială, întrucât mai multe companii subsidiare ale MLI au practicat 

politici de preţ considerate ca fiind de natură rasistă: clienţii de culoare erau obligaţi să 

plătească cotaţii de primă mai mari, aplicate unor sume asigurate mai mici, în 

comparaţie cu poliţele standard oferite de companie. Ca atare, reglementările în 

domeniu trebuie să intervină în acest sens, prin instituirea unor asigurări obligatorii sau 

prin impunerea asigurătorilor să accepte în condiţii rezonabile încheierea de contracte 

pentru asiguraţii care nu-şi găsesc asigurători pe piaţă. 

În prezent, pe piaţa asigurărilor şi reasigurărilor se asigură riscuri tot mai 

nonconformiste, precum asigurarea la grupul britanic Lloyd's a piciorului drept de către 

pilotul de formula 1, Michael Schumacher, pentru care va plăti anual 5,6 milioane de 

euro, pentru a primi pentru fiecare zi de indisponibilitate suma de 100.000 de euro. În 

India, pentru 62 de elefanţi dintr-un templu au fost încheiate poliţe de asigurare 

medicală şi de viaţă. Datorită costurilor ridicate ale îngrijirii medicale a animalelor, care 

sunt folosite în ceremoniale religioase şi procesiuni, conducerea templului a decis să 

ceară ajutorul unei companii de asigurări, care s-a confruntat cu problema evaluării 

animalelor. Asigurătorul a luat în considerare "lungimea trompei, numărul de unghii şi 

înălţimea" elefantului. Un alt exemplu îl constituie o nouă poliţă de asigurare auto, 

lansată în primul semestru al anului acesta pe piaţa de asigurări din China, ce acoperă 

daunele materiale şi umane provocate unei terţe părţi de un autovehicul condus de o 

persoană aflată în stare de ebrietate. Aprobată într-o primă instanţă de către organismul 

de reglementare şi supraveghere a pieţei autohtone de profil, lansarea acestui produs de 

asigurare a generat controverse la scară naţională în China. Şi firmele româneşti de 

asigurări şi-au diversificat produsele prin oferirea de protecţii mai puţin tradiţionale, 

precum: asigurarea de răspundere profesională a agenţilor de jucători, de care s-au 

interesat nume sonore din lumea fotbalului; asigurarea câinilor de rase agresive sau 

periculoase şi asigurarea trenurilor şi metrourilor contra vandalismului. 

Analiza pieţei mondiale a reasigurărilor realizată de compania de evaluare 

financiară Standard&Poor's, intitulată "Global Reinsurance Highlights 2002", 

prezintă un top al primilor 10 reasiguratori la nivel mondial, aşa cum reiese din tabelul 

nr. 1. 

22


Topul primilor 10 reasiguratori la nivel mondial, la finele anului 2002 

Tabelul nr.1. 

Nr. crt. Reasigurator Ţara 

1 Munich Re Group Germania 

2 Swiss Re Group Elveţia 

3 Berkshire Hathaway Re Group S.U.A. 

4 Employers Re Group S.U.A. 

5 Hannover Re Group Germania 

6 Lloyd's Marea Britanie 

7 Gerling Global Re Group Germania 

8 SCOR Re Group Franţa 

9 Allianz Re Group Germania 

10 AXA Re Group Franţa 

Sursa: www.1asig.ro 

Conform aşteptărilor, primul loc este ocupat de Grupul Munich Re (prime nete 

subscrise în 2001 în valoare de 16,6 miliarde USD), urmat de Grupul elveţian Swiss Re 

(prime nete subscrise în 2001 în valoare de 15,4 miliarde USD). Locul 3 este ocupat de 

corporaţia Berkshire Hathaway, urmată de Grupurile Employers Re şi Hannover Re. 

Francezii de la SCOR, cu prime nete subscrise în valoare de 3,6 miliarde USD, se 

situează pe locul 8, în timp ce grupul german Allianz Re ocupă locul 9. Ultima poziţie a 

acestui clasament aparţine unui alt reasigurator francez - AXA Re - ce a subscris la 

nivelul anului 2001 prime nete în valoare de 2,4 miliarde USD. 

În România, primele cedate în reasigurare la nivelul anului 2002 au fost în 

sumă de 134 mil. Euro, în creştere nominală faţă de anul 2001 cu 94%, respectiv 65% 

în termeni reali. Din totalul cedărilor în reasigurare, 131 mil. Euro, adică 97,5%, au fost 

realizate în domeniul asigurărilor generale, iar diferenţa de 3 mil. Euro o reprezintă 

cedările aferente asigurărilor de viaţă, respectiv, 2,5%. 

În Tabelul nr. 2 sunt prezentaţi principalii indicatori ce caracterizează 

activitatea de reasigurare în România la nivelul anului 2002. 

23


Piaţa reasigurărilor în România, la 31.12.2002 

Nr. 

crt. 

1 

2 

Indicator 

Prime brute subscrise – mil. 

lei 

Primiri în reasigurare – mil. 

Lei 

Asigurări de 

viaţă 

(% în total) 

4.394.977 (23%) 

Asigurări 

generale 

(% în total) 

14.750.366 

(77%) 

Tabelul nr.2. 

Total 

19.145.343 

0 245.993 (100%) 245.993 

3 Comisioane plătite – mil. lei 0 39.625 (100%) 39.625 

4 

5 

6 

Prime cedate în reasigurare – 

mil. Lei 

Ponderea primelor cedate în 

reasigurare în prime brute 

subscrise (%) 

Comisioane primite pentru 

cedările în reasigurare – mil. 

Lei 

118.569 (2,5%) 

4.561.232 

(97,5%) 

4.679.801 

2,7 30,9 24,4 

32.458 (3,2%) 990.411 (96,8%) 1.022.869 

Sursa: Raportul CSA privind Evoluţia pieţei de asigurări din România la 31.12.2002, 

pag. 73 

După cum se observă din tabelul nr. 2, din totalul primelor brute subscrise pe 

întreaga piaţă de asigurări, primele cedate în reasigurări au reprezentat 24,4%. Pe 

structura asigurărilor, cedările în reasigurare în domeniul asigurărilor generale au 

reprezentat 30,9% din totalul primelor subscrise în acest sector, iar în domeniul 

asigurărilor de viaţă numai 2,7%. 

Pentru primele cedate în reasigurare, s-au încasat comisioane în valoare de 

1.022.869 mil. lei, la care asigurările generale au avut o contribuţie de 96,8%, iar 

asigurările de viaţă, diferenţa de 3,2%. Se observă că valoarea primirilor în reasigurare 

este destul de mică – o pondere de 1,7% din totalul primelor brute subscrise - şi s-au 

realizat numai în sectorul asigurărilor generale de către 14 societăţi de asigurare. Pe 

primele 5 locuri ale societăţilor care au acceptat riscuri în reasigurare se află 

OMNIASIG, cu o pondere de 40,2%, LUKOIL-ASITO SA, cu 34,2%, ANGLO- 

ROMÂNĂ, cu 5,2%, ALLIANZ-ŢIRIAC, cu 5% şi GENERALI, cu 4,5%. Contribuţia 

acestor societăţi reprezintă 90% din valoarea totală a primirilor în reasigurare pe 

întreaga piaţă. 

Principalele societăţi de asigurări de la noi din ţară care au cedat acoperiri în 

reasigurare sunt prezentate în tabelul nr. 3. 

24

Nr. crt. 


Topul societăţilor de asigurare din România în funcţie de primele cedate în 

reasigurare, la 31.12.2002 

Tabelul nr.3. 

Indicator 

Prime brute 

subscrise 

(mil. lei) 

25 

Prime cedate 

în reasigurare 

(mil. lei) 

Ponderea 

cedărilor în 

reasigurare 

(%) 

1 ALLIANZ - ŢIRIAC 3.272.007 1.332.568 40,7 

2 OMNIASIG 2.148.539 727.719 33,9 

3 GENERALI 876.375 441.739 50,4 

4 AIG ROMÂNIA 429.596 366.759 85,4 

5 UNITA 680.674 208.847 30,7 

6 ASIBAN 778.037 201.489 25,9 

7 ASTRA 926.129 196.720 21,2 

8 ASIROM 3.006.019 156.699 5,2 

9 INTERAMERICAN 322.909 135.659 42,0 

10 ANGLO-ROMÂNĂ 146.424 134.086 91,6 

TOTAL 12.586.709 3.902.285 30,9 

Sursa: Raportul CSA privind Evoluţia pieţei de asigurări din România la 

31.12.2002, pag. 73 

Din Tabelul nr. 3 se observă că valoarea primelor cedate în reasigurare de către 

primele 10 societăţi de asigurare de la noi din ţară reprezintă 83,4% din totalul cedărilor 

în reasigurare pe întreaga piaţă, iar ponderea cedărilor în reasigurare în totalul primelor 

brute subscrise de către aceste societăţi reprezintă 30,9%. Se observă că societăţile cu 

cele mai ridicate ponderi ale cedărilor în reasigurare sunt AIG ROMÂNIA, cu 85,4% 

din valoarea primelor brute subscrise şi ANGLO-ROMÂNĂ, cu 91,6%, procente care 

relevă o capacitate redusă de acoperire a riscurilor preluate de către aceste societăţi – 

plinurile lor de conservare au valori destul de reduse, însă plinurile de subscriere le 

permit încheierea unui număr mai mare de contracte de asigurare. 

Ca urmare a rezultatelor înregistrate la nivel naţional şi internaţional pe piaţa 

reasigurărilor, asigurătorii şi reasiguratorii vor pune accent pe o subscriere calitativă, 

profesionistă, care se poate realiza numai pe baza informaţiilor complete şi corecte. Tot 

atât de importantă este şi transparenţa informaţiilor, care se va reflecta în costul 

protecţiilor. Ca o consecinţă pozitivă pentru piaţă, creşterea substanţială a costurilor de 

reasigurare ar trebui să conducă, în final, la corectarea pieţei interne de asigurări, 

respectiv la creşterea cotelor directe de primă de asigurare. 

Bibliografie: 

1. Raportul CSA privind Evoluţia pieţei de asigurări din România la 31.12.2002 

2. Site Internet: www.1asig.ro 

3. Raport Anual 2002-2003 al Comitetului European de Asigurări.


SUPRAVEGHEREA ŞI REGULARIZAREA ACTIVITĂŢII BANCARE 

Asist.univ.dr. NANU Roxana 

Pentru ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie la economia de piaţă o 

problemă importantă pentru analiştii financiari şi bancari o reprezintă modul cum 

trebuie să se realizeze regularizarea şi supravegherea băncilor. De aceea, în lucrarea de 

faţă, pornind de la o serie de date preluate de la Banca Mondială ne propunem să 

identificăm practicile şi metodele de coordonare şi supervizare ce pot crea o activitate 

bancară mai puternică şi mai performantă care să asigure o mai mare stabilitate. 

Vom porni în analiză de la o privire de ansamblu asupra diferenţelor de fond în 

sistemele bancare analizate, sisteme bancare din ţări considerate reprezentative atât 

pentru cele în tranziţie, cât şi pentru cele dezvoltate. Prezentăm în acest sens tabelul 

nr.1. 

Ţările Ce organism sau 

agenţie supervizează 

băncile 

Există mai mult de 

un organism de 

supraveghere 

În faţa cui 

răspund 

organismele de 

supraveghere 

bancară 

Austria Ministerul de Finanţe nu Parlamentul 

Canada OSFI nu Ministerul de 

Finanţe 

Cehia Supervizarea bancară 

a CNB 

da 

Comitetul 

Directorilor, 

Danemarca 

Autoritatea daneză 

de supervizare 

financiară 

Comisia Federală a 

Băncilor 

26 

nu 

CNB 

Ministerul 

Economiei 

Elveţia 

nu 

Parlamentul şi 

Guvernul 

Franţa Comisia Bancară nu Parlamentul 

Germania 

Bundesausfsichtsamt 

cu ajutorul Băncii 

Centrale 

da 

Ministerul de 

Finanţe 

Italia Banca Italiei nu Tribunalele 

Administrative 

Japonia FSA nu 

Marea Autoritatea Depinde de tipul lor 

Britanie serviciilor financiare 

Olanda Banca Olandei NV nu - 

Tezaurul 

Majestăţii sale

Polonia 

România 

Comisia pentru 

supraveghere 

bancară 

Banca Naţională a 

României 

27 


da, există o 

supervizarea diferită 

pentru alte instituţii 

financiare 

nu 

Populaţia 

Consiliul 

director, 

Parlamentul 

Duma de stat 

Rusia Banca Centrală a 

Rusiei 

nu 

Slovenia Banca Sloveniei nu Parlament 

Spania Banca Spaniei nu Guvernatorul 

Băncii Centrale 

în plan 

operaţional şi 


Finanţe pe plan 

legal 

Statele Unite 

ale Americii 

Suedia 

Turcia 

Ungaria 

Oficiul de Control al 

Monedei 

Inspectoratul 

financiar 

Banca Centrală şi 

Agenţia de 

supervizare şi 

regularizare bancară 

Banca Centrală a 

Ungariei şi 

Depinde dacă banca 

este sau nu parte a 

unei companii 

holding 

nu 

da 

da 

Departamentul 

tezaurului 

Guvern 


Finanţe 


Finanţe 

Din cele 20 de ţări, 13 au un singur corp de control, iar 7 au două sau mai 

multe. Din ţările cu un singur corp de control, în aproximativ două treimi acest corp 

este reprezentat de Banca Centrală, iar în ceea ce priveşte organismul faţă de care acest 

corp de control răspunde la rândul său este Ministerul de Finanţe. 

Un alt aspect important asupra căruia ne-am oprit îl reprezintă diferenţele de 

mărime şi structură ale industriei bancare din cele douăzeci de ţări. Pentru efectuarea 

analizei am utilizat o serie de date foarte importante pentru înţelegerea semnificaţiei 

cuvântului bancă în diferite ţări, ca şi pentru evaluarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite 

în vederea obţinerii performanţei şi stabilităţii industriei bancare a unei ţări, ca şi 

pentru o activitate economică şi financiară globală. Aceste date sunt prezentate în 

tabelul nr.2 

După cum se poate observa, am utilizat pentru aprecierea dimensiunii industriei 

bancară a unei ţări două modalităţi: una sub forma totalităţii valorilor bancare ca 

procentaj în PIB, iar alta ca număr de bănci la 100.000 de oameni. În ambele cazuri se 

pot observa variaţii considerabile între ţări. Două dintre ţările la care mulţi se referă 

atunci când scot în evidenţă diferenţele dintre industriile bancare sunt Germania şi 

SUA. Băncile germane sunt numite frecvent bănci universale datorită sferei largi de 

activităţi permise. Constatăm că deşi privite din punctul de vedere al numărului de


bănci la 100.000 de persoane cele două sisteme bancare ar părea ca fiind asemănătoare, 

din punctul de vedere al celui de-al doilea criteriu diferenţele sunt foarte mari şi sunt 

determinate în special de deosebirile din domeniul reglementării bancare. În unele ţări, 

ca SUA, mărimea relativ mică a domeniului bancar reflectă dezvoltarea altor forme de 

intermediere, dar în cele mai multe cazuri aceasta arată subdezvoltarea sectorului 

financiar. 

Pentru a ne forma o imagine cât mai exactă cu privire la sistemele bancare din 

ţările analizate am utilizat trei variabile structurale, şi anume: procentajul depozitelor 

celor mai mari 5 bănci, procentajul totalului valorilor bancare deţinute de Guvern şi 

procentajul totalului valorilor bancare aparţinând străinătăţii. Din punctul de vedere al 

concentrării observăm că cele mai scăzute niveluri se întâlnesc în Germania, SUA, 

Italia, iar gradul de concentrare este destul de ridicat chiar şi în unele ţări care au un 

număr mare de bănci cum ar fi Rusia, care are peste 1300 de bănci şi un grad de 

concentrare pentru primele 5 bănci de 80%. În economiile mici cele mai mari 5 bănci 

deţin aproape toate depozitele în timp ce în economiile mai mari ele controlează mult 

mai puţin din piaţa pentru depozite. 

În ceea ce priveşte proprietatea guvernului sunt multe ţări în care totalul 

valorilor bancare deţinute de guvern nu numai că este pozitiv, dar este şi foarte mare. 

Astfel este cazul Japoniei, Germaniei şi chiar al României. La celălalt pol se află ţări ca 

Marea Britanie sau SUA la care proprietatea guvernului este zero la sută. 

Partea totalului valorilor băncilor comerciale calculate pentru băncile cu 

proprietari străini este de asemenea foarte variată, de la 60% în Turcia şi Ungaria, la 

sub 5% în Germania, Italia şi Suedia. Aceste diferenţe pot fi explicate prin faptul că 

unele ţări au legi care limitează intrarea băncilor străine. 

O altă variabilă analizată în tabelul nr.2 este cea referitoare la activităţi bancare 

globale şi restricţii de proprietate. Această variabilă măsoară gradul de globalitate în 

care băncilor li se permite să se angajeze în activităţi de garanţii, asigurări ţi imobiliare, 

ca şi în deţinerea de firme non-financiare. această variabilă are valori de la 1 la 4. Cea 

mai mică valoare indică faptul că nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte acest tip 

de diversificare, în timp ce valoarea cea mai mare arată că astfel de diversificări sunt 

interzise. Prezentăm în acest sens următoarea figură. 

În figura prezentată cu cât sunt mai înalte valorile cu atât sunt mai mari 

restricţiile. Astfel, printre ţările cu cele mai mici restricţii se află Austria, Germania, 

Elveţia şi Marea Britanie, Franţa şi Olanda, pe când la polul opus se află sistemele 

bancare din Turcia, SUA, Japonia şi România. Această variabilă ne permite să 

înţelegem ce înseamnă ″banca″ în fiecare ţară şi faptul că modul de reglementare are un 

rol important alături de forţele pieţei în desfăşurarea activităţilor băncilor. 

Astfel, ţări ca Germania, Austria permit băncilor un acces nelimitat la 

diversificarea activităţilor, pe când alte ţări sunt foarte restrictive. Din această categorie 

fac parte chiar Japonia şi SUA, care însă în ultimul timp au făcut o serie de modificări 

în legislaţia bancară. 

Tot din tabelul nr.2 rezultă că sistemele bancare din diferite ţări diferă şi în ceea 

ce priveşte modul de supraveghere. Astfel, în ceea ce priveşte numărul de 

supraveghetori per bancă se observă rapoarte ce variază de la 0,1 şi 0,2 în SUA şi 

Danemarca la 2 şi 2,4 în Cehia, România şi Polonia. În ceea ce priveşte menţinerea 

răspunderii legale a acestor supraveghetori pentru faptele lor ţările au şi mai mari 

diferenţe- 7 ţări practică acest sistem, iar 13 nu procedează astfel, printre care SUA şi 

Marea Britanie. 

28


Austria, Germania, Elveţia, 

Marea Britanie 

Franţa, Olanda 

Canada, Spania 

Cehia, Danemarca, Rusia 

Slovenia, Suedia, Ungaria 

Italia, Polonia 

SUA, Turcia 

Japonia, România 

1 2 3 4 

La fel de uşor se observă că din cele 20 de ţări analizate 17 au o schemă 

explicită de asigurare a depozitului, pe când Rusia, Slovenia şi Canada nu dispun de 

aceasta. 

Am considerat important să analizăm cerinţele băncilor pentru capitalul bazat 

pe risc minim în cele 20 de ţări. Majoritatea ţărilor, 18 din cele 20, stabilesc cerinţe 

minime de 8%, ceea ce înseamnă că cerinţele pentru capitalul minim sunt în 

concordanţă cu cerinţele de la Basel. Canada şi Rusia sunt singurele care stabilesc 

nivelul minim al capitalului la 10%, respectiv 12%. 

Ţările 

Total active 

bancare/PIB 

Numărul 

de bănci 

la 

100.000 

persoane 

Procentul 

depozitelor 

celor mai 

mari 5 

bănci 

Procentul 

activelor 

bancare 

deţinute 

de guvern 

Procentul 

totalului 

valorilor 

bancare 

aparţinând 

străinătăţii 

Activităţi 

bancare 

globale şi 

restricţii de 

proprietate 

Austria 11,9 38 4 5 1,3 1 

Canada 154 0,2 76 0 1,8 

Cehia 125 0,5 74 19 26 2 2 

Danemarca 121 3,6 79 0 2 0,2 

Elveţia 539 5,5 65 15 9 1,3 

Franţa 147 0,6 70 0 1,5 

Germania 313 3,9 12 42 4 1,3 1 

Italia 150 1,6 25 17 5 2,5 

Japonia 0,2 94 56 44 3 1,4 

Marea 311 0,8 1,3 0,7 

Britanie 

Olanda 358 5,1 88 6 1,5 

Polonia 54 0,2 57 44 26 2,5 2,4 

România 25 0,2 59 70 8 3,3 2 

Rusia 16 0,1 80 50 50 3,3 1 

Slovenia 66 1,2 64 40 5 2,3 0,2 

Spania 156 0,8 49 0 11 1,8 0,6 

Statele Unite 66 3,9 21 0 5 3 0,1 

ale Americii 

Suedia 129 0,2 0 2 2,3 

Turcia 0,1 50 35 66 3,0 0,4 

Ungaria 0,4 3 62 2,3 1,0 

Ponderea 

supraveghetorilor 

în cadrul unei 

bănci 

29


CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA REALIZAREA UNUI REFERENŢIAL CONTABIL UNIC LA 

NIVEL INTERNAŢIONAL 

Megan Ovidiu 

The multiplication of international economic relationships, within the 

wares and capital markets are developing in a rapid rhythm, over the national 

borders, requires the accounting systems to ensure through the financial 

statements comparability of the information between states. 

This paper’s purpose in to study the maters of the international 

harmonization of the accounting domain. In order to achieve this purpose, there 

must be first discovered the obstacles which hinder this process as well as 

necessary measurements for out running them. 

For the achievement of the proposed objectives the author based his 

opinion on the study of the national and international accounting regulations. He 

also used, for an as realistic as possible presentation, the results of a study 

conducted in 59 states upon a representative sample of enterprises regarding 

the accounting convergence problem. 

Termeni cheie: armonizare contabilă, convergenţă contabilă, IFRS, IAS, 

US GAAP, globalizare economică, referenţial contabil, normalizare contabilă, 

întreprinderi multinaţionale, investiţii străine directe,. 

Globalizarea a devenit un concept la modă folosit de economiştii din întreaga 

lume, dictonul principal al specialiştilor în management, lozinca jurnaliştilor şi 

politicienilor de orice fel. Ea reprezintă un fenomen controversat, devenind tema 

principală pentru conferinţe, seminarii şi dezbateri din revistele de specialitate şi nu 

numai. 

Conceptul „global” a apărut pentru prima oară în anii 80 în lucrările unor 

cercetători (M. Porter, K. Ohmae) din celebrele scoli americane de administrare a 

afacerilor (F. Chesnais, 1997). Atât în discursurile academice, cât şi în mediile 

populare, globalizarea a devenit unul din cuvintele cheie ale anilor 90. 

Globalizarea reprezintă o formă prescurtată pentru o gamă largă de schimbări 

şi interdependenţe economice, ideologice, tehnologice şi culturale. 

Schimbările economice se referă în principal la internaţionalizarea producţiei, 

creşterea rapidă a mobilităţii capitalului, dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale, 

precum şi adâncirea şi intensificarea interdependenţelor economice la nivel mondial. 

Manifestările economice ale globalizării includ reorganizarea spaţială a 

producţiei, dezvoltarea pieţelor financiare, distribuirea de bunuri de consum fungibile în 

diverse ţări, mişcări masive de populaţie şi apariţia unui număr mare de întreprinderi 

multinaţionale. 

Dacă în 1970 existau aproximativ 7.500 de firme multinaţionale în ţările 

dezvoltate, în 1994 numărul acestora a depăşit 25.000. În prezent se estimează că există 

aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, cu aproximativ 850.000 de afiliaţi 

străini pe întreg globul. În anul 2001, afiliaţii străini însumau 54 milioane de angajaţi, în 

comparaţie cu cele 24 de milioane din 1990. Vânzările lor de aproximativ 19.000 

miliarde USD au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în 

comparaţie cu anul 1990 când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale. 

30


Cele mai mari corporaţii transnaţionale ale lumii domină această imagine. În 

anul 2000, primele 100 corporaţii transnaţionale ne-financiare (cu Vodafone, 

GeneralElectric şi ExxonMobil în frunte) au reprezentat mai mult de jumătate din 

vânzările totale şi din locurile de muncă pentru afiliaţi. 

Activele străine ale primelor 100 corporaţii internaţionale au crescut cu 20% în 

anul 2000, locurile de muncă cu 19%, în timp ce vânzările lor au crescut cu 15%. 

Toate acestea reprezintă doar o „fotografie la minut” a situaţiei chiar înainte de 

încetinirea economică globală care a debutat cu anul 2001. Euforia legată de firmele de 

tehnologii noi şi de piaţa bursieră în general s-a evaporat, născându-se problema 

auditării neregulilor dintr-un număr de corporaţii transnaţionale, aflate mai ales în sfera 

de influenţă a Statelor Unite ale Americii. 

Expansiunea corporaţiilor multinaţionale este dirijată de o combinaţie de factori 

care se manifestă diferit pentru industrii diferite, în ţări diferite. Principalele pârghii 

care au determinat această dezvoltare au fost: 

1. Liberalizarea politicilor 

Dezvoltarea fără precedent a întreprinderilor multinaţionale s-a datorat în mare 

măsură deschiderii pieţelor naţionale şi permisiunii de a desfăşura tot felul de investiţii 

directe străine şi de aranjamente non-capital. În anul 2000, spre exemplu, s-au produs 

peste 200 de schimbări în legislaţia investiţiilor străine directe în peste 70 de ţări. Peste 

90% dintre ele vizau realizarea unui climat investiţional mai favorabil pentru 

investiţiile străine directe. 97 de ţări au fost angajate în semnarea a peste 158 de tratate 

de investiţii bilaterale. 

2. Schimbarea tehnologică rapidă 

Schimbările tehnologice cu costuri şi riscuri în creştere reprezintă o solicitare 

imperativă pentru firme de a pătrunde pe noi pieţe şi de a împărţi costurile şi riscurile. 

Modificările tehnologice, în special costurile în scădere la transporturi şi comunicaţii au 

condus la integrări mai eficiente ale operaţiunilor la distanţă şi la transporturi de 

produse şi componente pe întreg globul, în căutarea eficienţei. Aceasta a contribuit, în 

special, la investiţiile străine directe în căutare de eficienţă, cu implicaţii importante 

pentru competitivitatea exporturilor ţărilor. 

3. Competiţia în creştere 

Competiţia tot mai acerbă obligă întreprinderile să exploreze noi modalităţi de 

creştere a propriei eficienţe, inclusiv prin extinderea posibilităţilor lor de a cuceri noi 

pieţe în faze incipiente ale acestora şi de a permuta anumite activităţi de producţie 

pentru reducerea costurilor. 

Aceste evoluţii pe piaţa mondială explică de ce, în zilele noastre, în forurile 

internaţionale de reglementare contabilă principalele dezbateri sunt axate pe tema 

creării unor principiilor contabile şi mai ales în definirea unui cadru conceptual care să 

servească ca bază de referinţă în formularea unor noi şi unice norme contabile (IFRS). 

Sistemele contabile naţionale diferă de la o ţară la alta, reflectând deosebirile 

dintre sistemele juridice, rolul pieţelor financiare, influenţa guvernelor pe pieţele 

financiare şi pe celelalte pieţe precum şi culturile proprii fiecărei naţiuni. 

Situaţiile financiare fac parte din sistemul informaţional al întreprinderilor, 

permiţând înţelegerea activităţii şi dezvoltarea acestora. Ele se adresează unei game 

largi de utilizatori, atât din interiorul cât şi din exteriorul companiilor. Cei care lucrează 

în interiorul firmelor au interesul de a cunoaşte modul de dezvoltare a afacerii atât 

pentru scopuri informaţionale generale, cât şi în scopul luării de bune decizii în 

conducerea întreprinderii. Cei care activează în afara companiilor, în particular clienţii, 

31


furnizorii, competitorii, investitorii şi băncile, sunt interesaţi să obţină informaţii pentru 

direcţionarea relaţiilor lor cu întreprinderea în cauză. 

Aşa cum se întâmplă cu limbile naţionale care ar trebui traduse pentru străini 

pentru a fi înţelese pe deplin, diferenţele existente între standardele contabile naţionale 

pot într-adevăr reprezenta o problemă de comunicare pentru companiile în căutare de 

capital străin. 

Soluţia pentru rezolvarea acestei probleme, care frământă de mult timp 

comunitatea internaţională, ar fi cu certitudine crearea unui referenţial contabil unic. 

În acest sens economiştii din lumea întreagă au încercat să armonizeze diferitele 

sisteme contabile naţionale cu scopul creării unui sistem contabil unic care să se plieze 

pe caracteristicile culturale, politice şi sociale ale tuturor ţărilor. 

Cele mai multe lucrări vizează sfera europeană a armonizării contabile. La acest 

nivel s-au vehiculat mai multe variante de realizare a acestui deziderat. 

S-a încercat susţinerea şi adoptarea unei aşa-zise „soluţii europene”. Conform 

acestui concept, se urmărea completarea şi amendarea directivelor europene contabile, 

ale căror prevederi erau în parte depăşite şi constituiau un obstacol în calea evoluţiilor 

din domeniu. Totuşi, ţinând cont de dificultăţile ce ar fi putut apare ca urmare a 

proceselor de negociere şi adoptare a acestor reglementări, precum şi riscului ca 

anumite ţări să dorească să renegocieze anumite articole care nu ar fi fost satisfăcătoare 

pentru ele, comisia europeană a renunţat la această încercare. 

C. Hoarau, în lucrarea sa „Contabilitate-Control-Audit”, a susţinut ideea unei 

armonizări contabile prin „metoda recunoaşterii normative reciproce” Conform acestei 

concepţii, el propunea dezvoltarea unui set de norme contabile internaţionale care să 

lase posibilitatea întreprinderilor să-şi întocmească situaţiile financiare conform 

standardelor contabile naţionale cu condiţia ca în situaţiile anexe să fie prezentate 

informaţiile financiare reconciliate cu reglementări stabilite la nivel internaţional în 

domeniul contabil. 

Această variantă ar fi prezentat avantajul că permitea întreprinderilor să fie în 

concordanţă cu reglementările contabile naţionale, asigurând în acelaşi timp 

compatibilitatea situaţiilor financiare pe plan internaţional. Inconvenientul major al 

acesteia ar fi fost reprezentat de procedura greoaie şi costisitoare de reconciliere a 

datelor, conform normelor internaţionale. 

O altă soluţie avută în vedere de câţiva autori din literatura de specialitate 

pentru armonizarea contabilă internaţională a fost adoptarea unor norme naţionale (în 

principal cele ale SUA) drept referenţial contabil. Însuşirea acestor norme la nivel 

internaţional s-ar fi putut realiza prin preluarea pur şi simplă, ipoteză în care pieţele 

financiare ar fi obligat întreprinderile ce doresc să aibă acces pe ele să-şi întocmească 

situaţiile financiare după normele contabile în vigoare în ţara care găzduia această piaţă. 

Conform acestui principiu, autorităţile însărcinate cu supravegherea pieţei (în special 

SEC din SUA) n-ar putea aplica întreprinderilor străine decât regulile pe care le-ar 

impune întreprinderilor naţionale (americane). Această soluţie ar fi creşterea şanselor de 

acces la pieţele străine ajutându-se de normele naţionale ale statului respectiv. Problema 

principală a acestei variante ar fi fost faptul că ea ar fi generat incompatibilităţi cu 

reglementările naţionale ale ţărilor cărora trebuiau să se supună entităţile respective. 

Cea mai mare parte a cercetătorilor din domeniu au pledat pentru realizarea 

armonizării contabile internaţionale prin adoptarea standardelor contabile emise de 

I.A.S.C.(Comitetul Internaţional pentru Standarde Contabile). I.A.S.C. (Comitetul 

Standardelor Internaţionale de Contabilitate) a luat naştere la 29 iunie 1973 la Londra, 

32


la iniţiativa unor organisme profesionale din Australia, Canada, Franţa, Germania, 

Japonia, Mexic, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În prezent, el 

înglobează 142 de organizaţii contabile, din 103 ţări. 

În primi zece ani ai existenţei sale, I.A.S.C. a lucrat în umbră, elaborând norme 

contabile internaţionale, care erau mai degrabă considerate, în acea vreme, un „exerciţiu 

intelectual” decât un mijloc de a facilita comparabilitatea situaţiilor financiare ale 

întreprinderilor din întreaga lume. Aceste norme aveau multe carenţe, ofereau o 

multitudine de opţiuni, şi ca urmare puţine erau pieţele financiare care le recunoşteau şi 

această recunoaştere era formală. Pe parcurs însă, I.A.S.C. şi-a schimbat optica, a 

revizuit normele emise, a elaborat altele noi în domenii încă neacoperite şi prin eforturi 

considerabile şi pe planul marketingului, a încercat să-şi convingă membrii să adopte 

standardele contabile internaţionale. 

Astfel, rezultatele nu au întârziat să apară, opt ţări de pe glob înlocuindu-şi 

normele naţionale cu cele ale IASB ( Croaţia, Cipru, Letonia, Malta, Kuweit, Oman, 

Pakistan şi Trinidad&Tobago). Începând cu 1 ianuarie 2003 Grecia a adoptat IAS 

pentru toate companiile cotate la Bursa din Atena. Începând cu 1 ianuarie 2004 toate 

întreprinderile şi băncile din Rusia vor aplica reglementările IAS. 

Unele ţări (Malaezia) şi-au elaborat normele naţionale pe baza IAS-urilor 

(Standarde Internaţionale de Contabilitate), în timp ce altele (Polonia, Uruguai, 

Zimbabwe, etc.) aplică IAS (care în viitor vor fi numite IFRS-Standardele 

Internaţionale de Raportare Contabilă) cu unele modificări ce ţin cont de caracteristicile 

naţiunilor respective. 

De asemenea, în unele state normele internaţionale de contabilitate vin în 

completarea reglementărilor naţionale din acest domeniu. În acest caz, comparabilitatea 

internaţională a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare se poate realiza în mai 

multe moduri: 

- prin reconcilierea (formală) cu normele internaţionale, care servesc drept 

instrument de echivalare, necesar în asigurarea comparabilităţii situaţiilor contabile ale 

diferitelor ţări; 

- prin retratarea integrală a situaţiilor financiare, transformând datele obţinute 

conform normelor naţionale în informaţii conforme standardelor internaţionale. Aceasta 

presupune prezentarea a două situaţii contabile, una elaborată conform normelor 

naţionale, iar cealaltă conform celor internaţionale; 

- prin completarea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare ale 

întreprinderilor întocmite conform normelor naţionale cu date care să explice 

diferenţele între tratamentul contabil local şi cel internaţional. 

Credibilitatea IASC a crescut în momentul în care acest organism a semnat un 

acord cu IOSCO (Organizaţia Internaţională a Comisiilor de Valori Mobiliare) în 1995, 

în interiorul căreia SEC (Comisia de Valori Mobiliare din SUA) era atotputernică. 

Acest acord prevedea angajamentul IASC de a revizui până în 1999 normele existente, 

putând astfel să fie utilizate şi recunoscute pe toate pieţele financiare ale lumii, inclusiv 

în SUA fără nici o conciliere cu normele contabile naţionale ale ţărilor respective. 

De asemenea, printr-un comunicat apărut la 14 noiembrie 1995, Comisia 

Europeană a anunţat că se asociază IASC şi IOSCO în demersul de a permite 

întreprinderilor europene stabilirea unui singur set de norme contabile care să fie 

compatibil directivelor europene şi standardelor contabile internaţionale. În acest fel 

Europa şi-a declarat clar preferinţele spre o armonizare internaţională a normelor 

33


contabile pe baza normelor IASC în detrimentul celor emise de FASB (Consiliul 

Standardelor Contabile din SUA). 

În iunie 2000, Comisia Europeană, explicând strategia sa viitoare privind 

informaţiile din domeniul financiar-contabil din Europa a recomandat întreprinderilor 

din Uniunea Europeană aplicarea unui set unic de norme contabile care să favorizeze 

comparabilitatea şi transparenţa societăţilor europene. Aceste norme unice vor trebui să 

faciliteze accesul pe pieţele de capital străine şi să crească protecţia investitorilor. În 

acest sens Comisia Europeană s-a orientat spre Standardele Contabile Internaţionale, 

care să fie aplicate de toate întreprinderile începând cu anul 2005. Propunerea comisiei 

europene prevede de asemenea posibilitatea ţărilor membre de a încuraja aplicarea 

anticipată a normelor IAS, chiar înainte de termenul avansat iniţial (2005). 

Cu toate aceste progrese semnificative armonizarea contabilă armonizarea 

contabilă s-a dovedit a fi un fiasco total atâta timp cât nu s-a ajuns la crearea unui 

referenţial contabil unic. Personal cred că acest proiect s-a născut mort atâta timp cât la 

nivel mondial nu s-a creat o unitate de opinie care să susţină 100% această idee, fiecare 

din marile puteri punând în joc orgolii foarte mari. 

Cu toate aceste obstacole s-a ajuns la adoptarea IAS într-un număr din ce în ce 

mai mare de ţări., în timp ce evenimentele primilor ani din mileniul trei au distrus 

cărămidă cu cărămidă piedestalul US GAAP-urilor. În aceste condiţii, în ultimul an, 

autorităţile americane au ajuns la concluzia că este momentul să facă un compromis şi 

să se înscrie pe linia “negocierii“ cu IASB a convergenţei spre un referenţial contabil 

unic (IFRS). 

S-a creat astfel un proiect de parteneriat al cărui rezultat este la momentul 

actual crearea a 12 IFRS care acoperă diverse domenii de activitate. Cu toate că acest 

parteneriat vizează două direcţii: relaţia IAS-US GAAP pe deoparte şi relaţia cu statele 

care doresc să le aplice pe de altă parte, sunt în continuare sceptic în ceea ce priveşte 

ponderea celei de-a doua în acest parteneriat. 

Cu toate acestea într-un recent sondaj efectuat la sfârşitul anului 2002 7 peste 

95% din cele 59 de ţări supuse studiului au adoptat normele contabile internaţionale sau 

vor adopta în viitorul apropiat IFRS. Islanda, Japonia şi Arabia Saudită nu şi-au 

manifestat încă intenţia de a aplica IFRS. 

În ciuda unui entuziasm destul de mare, subiecţii sondajului sunt conştienţi de 

dificultăţile pe care le vor întâmpina. Majoritatea acestora au evocat în acest sens 

dificultăţile pe care le-ar întâmpina la retratare, diferenţele dintre prevederile IFRS şi 

reglementările fiscale naţionale, precum şi structura complicată a unor standarde. 

7 GAAP CONVERGENCE 2002 – Donna Street, University of Dayton 

34


Dificultăţile armonizării cu IFRS 

dif icultăţile retratării 

1 

18% 

21% 

30% 

35% 

47% 

51% 

mulţumirea cu standardele 

naţionale 

limitarea participării pe unele 

pieţe de capital 

insuficienţa îndrumărilor în 

aplicarea pentru prima dată a 

IFRS 

div ergenţele dintre prev ederile 

IFRS şi reglementările f iscale 

naţionale 

0% 20% 40% 60% 

structura complicată a unor 

standarde contabile 

După cum se poate observa din analizarea rezultatelor sondajului de opinie, la 

nivel internaţional există o dorinţă extraordinară de armonizare a normelor contabile 

prin crearea unui referenţial contabil unic. 

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România a înţeles necesitatea 

alinierii la reglementările contabile din spaţiul comunitar şi a făcut eforturi sporite 

pentru a se adapta acestor cerinţe. Programul de dezvoltare a sistemului contabil din 

România, care este finanţat de Departamentul guvernamental pentru dezvoltare 

internaţională al Marii Britanii (DFID), a început în 1997. Consultanţii acestui program 

sunt membrii ai Institutului experţilor contabili din Scoţia (ICAS). Până în anul 1999 s- 

a lucrat în principal cu personal din Ministerul Finanţelor deoarece, activitatea care s-a 

desfăşurat a fost legată de legislaţia contabilă. Din anul 1999 s-a început să se lucreze şi 

cu Camera Auditorilor din România. Rezultatul acestei conlucrări a fost elaborarea 

Ordinului 403/1999 şi mai apoi a OMF 94/2001, prin care s-a reuşit într-o măsură 

relativ ridicată armonizarea reglementărilor contabile româneşti cu standardele 

internaţionale de contabilitate. Aşteptăm cu nerăbdare pasul următor: convergenţa 

reglementărilor contabile româneşti cu IAS şi US GAAP, precum şi însuşirea şi 

aplicarea rezultatului acestei convergenţe: IFRS. 

Aplicarea noilor reglementări impune un efort din partea economiştilor pentru 

însuşirea conceptelor, terminologiei, conţinutului şi interpretărilor standardelor 

contabile internaţionale. 

Asimilarea noilor principii contabile care trebuie avute în vedere la elaborarea 

situaţiilor financiare va determina responsabilii cu întocmirea acestora să aplice 

raţionamente profesionale, care le va permite prezentarea evenimentelor şi tranzacţiilor 

prin prisma fondului lor economic, nu numai potrivit formei juridice. Această cerinţă 

presupune schimbarea mentalităţilor, atât a angajaţilor departamentului financiarcontabil 

cât şi a administratorilor responsabili cu prezentarea situaţiilor financiare. 

35


RECUNOAŞTEREA CHELTUIELILOR PRIVIND PRESTAŢIILE EXTERNE 

Conf. univ. dr. Sorinel Domnişoru 

Asist. univ. drd. Cristi Drăgan 

Asist. univ. drd. Valentin Brabete 

Cheltuielile se constituie în diminuări ale beneficiilor economice, înregistrate 

pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori 

creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele 

decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari. Definiţia cheltuielilor 

surprinde caracteristicile esenţiale, dar nu specifică criteriile ce trebuie îndeplinite 

pentru a putea fi recunoscute în contul de profit şi pierdere. Astfel, recunoaşterea 

cheltuielilor este procesul de încorporare a acestor elemente în contul de profit şi 

pierdere, în măsura în care îndeplinesc următoarele criterii: 

- este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să iasă din 

întreprindere; 

- elementele au un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil. 

Recunoaşterea cheltuielilor implică descrierea în cuvinte a respectivei prestaţii, 

asocierea unei sume, precum şi includerea sumei în contul de profit şi pierdere. 

Elementele care satisfac criteriile de recunoaştere trebuie prezentate în contul de profit 

şi pierdere. Nerecunoaşterea acestor elemente nu poate fi corectată nici prin prezentarea 

politicilor contabile folosite, nici prin note sau informaţii suplimentare. 

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut 

loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ sau 

creşterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. De fapt, aceasta 

înseamnă că recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii 

datoriilor sau reducerii activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau 

amortizarea imobilizărilor corporale). 

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere pe baza asocierii 

directe între costurile implicate şi obţinerea elementelor specifice de venit. Acest 

proces, cunoscut sub numele de conectarea costurilor la venituri, implică 

recunoaşterea simultană sau combinată a veniturilor şi cheltuielilor, care rezultă direct 

şi concomitent din aceleaşi tranzacţii sau din alte evenimente. De exemplu, diversele 

componente ale cheltuielilor, care contribuie la determinarea costului bunurilor 

vândute, sunt recunoscute în acelaşi timp cu venitul din vânzarea bunurilor. 

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere, pe baza unei 

proceduri de alocare sistematică şi raţională, atunci când se aşteaptă să se obţină 

beneficii economice în decursul mai multor perioade contabile şi când asocierea 

acestora cu veniturile poate fi determinată doar în mod vag sau indirect. Această 

modalitate este, deseori, necesară în procesul recunoaşterii cheltuielilor asociate cu 

utilizarea unor active, cum ar fi: activele corporale, fond comercial, licenţe şi mărci de 

comerţ; în astfel de cazuri, cheltuiala este prezentată ca amortizare. Aceste proceduri de 

alocare au drept scop recunoaşterea cheltuielilor în cadrul perioadelor contabile în care 

36


se consumă sau expiră beneficiile economice asociate acestor elemente. 

O cheltuială este recunoscută imediat în contul de profit şi pierdere, atunci 

când un cost nu generează beneficii economice viitoare sau atunci când, şi în măsura în 

care, viitoarele beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă 

condiţiilor pentru recunoaşterea în bilanţ sub formă de activ. 

O cheltuială este, de asemenea, recunoscută în contul de profit şi pierdere în 

acele situaţii în care apare o datorie fără recunoaşterea unui activ, cum ar fi cazul în 

care datoria apare ca urmare a acordării de garanţii pentru produsele vândute. 

În ansamblul cheltuielilor unei întreprinderi ponderea o deţin cele de 

exploatare, cheltuieli structurate, pentru facilitarea evidenţei şi controlului, în 

următoarele categorii de cheltuieli: cheltuieli privind stocurile, cheltuieli cu prestaţiile 

externe, cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, cheltuieli cu 

personalul şi alte cheltuieli de exploatare. Ne propunem, în acest material, să prezentăm 

câteva elemente legate de recunoaşterea cheltuielilor cu prestaţiile externe, pe care 

întreprinderea le utilizează în vederea desfăşurării propriei activităţi. 

În plan general, trecerea la economia bazată pe cunoştinţe, se caracterizează 

printr-o intensificare a externalizării activităţilor, atât la firmele mari, cât şi în cele 

mijlocii şi chiar mici. Prin aceasta se înţelege renunţarea de către o întreprindere la a 

mai realiza în cadrul său anumite procese de muncă, mai puţin importante sau pentru 

care nu dispune de suficiente capabilităţi, ce pot fi efectuate de terţi specializaţi în 

condiţiile unui raport preţ-calitate mai bun sau identic, diminuându-şi complexitatea 

activităţilor manageriale şi operaţionale, în vederea concentrării asupra activităţilor 

cheie, determinante pentru performanţele sale 8 . 

În aceste condiţii lucrările şi serviciile executate de terţi, implicit cheltuielile 

corespunzătoare, dobândesc o semnificaţie majoră în asigurarea funcţionării entităţilor 

economice. Având în vedere importanţa sporită a acestor eforturi realizate de 

întreprindere, contabilitatea financiară grupează cheltuielile cu prestaţiile externe 

în două categorii: 

- cheltuieli privind lucrările şi serviciile ocazionate direct de desfăşurarea 

activităţii întreprinderii, ce se urmăresc cu ajutorul conturilor din grupa 61 ˝Cheltuieli 

cu lucrările şi serviciile executate de terţi˝; 

- cheltuieli privind serviciile legate direct de activităţile de ansamblu ale 

întreprinderii şi sunt înregistrate cu ajutorul conturilor reunite în grupa 62 ˝Cheltuieli cu 

alte servicii executate de terţi˝9. 

Un element de o deosebită importanţă pentru toate cheltuielile din aceste grupe, 

atât din punct de vedere financiar-contabil, cât şi din punct de vedere juridic şi 

comercial, este reprezentat de contractul sau cel puţin comanda ca punct de plecare în 

fundamentarea şi, implicit, în recunoaşterea ulterioară a acestor cheltuieli. În acest sens, 

pentru ansamblul lucrărilor şi serviciilor executate de terţi (mai puţin cele care se referă 

la întreţinerea şi repararea întâmplătoare a activelor, unele servicii poştale, de 

comunicaţii şi multiplicare a documentelor etc. şi cele efectuate de cei ce sunt 

desemnaţi prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor), este obligatorie existenţa 

contractului scris care să cuprindă date adecvate, suficiente şi relevante, referitoare la 

prestatori, termenele de execuţie, precizarea expresă sau explicită a conţinutului 

8 Ov. Nicolescu (coordonator), Sistemul organizatoric al firmei, Editura Economică, Bucureşti, 

2003, pag. 87. 

9 M. Ristea, M. Dima, Contabilitatea societăţilor comerciale, Editura Universitară, Bucureşti, 

2002, pg. 297 

37


prestaţiei, precum şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului. 

Defalcarea prestaţiilor, respectiv a cheltuielilor de această natură, trebuie să se facă pe 

întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului 

contractului. 

Cu ocazia înregistrării în contabilitate, se realizează verificarea prestaţiei 

efectiv realizate prin analiza documentelor justificative (anexe la factură) care atestă 

efectuarea serviciilor sau executarea lucrărilor: devize, situaţii de lucrări, procese 

verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte 

materiale corespunzătoare. 

A. Recunoaşterea în contabilitate a cheltuielilor cu lucrările şi serviciile 

executate de terţi 

În această grupă se cuprind cheltuielile cu lucrările de întreţinere şi reparaţiile, 

cheltuielile cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile, cheltuieli cu primele de 

asigurare şi cheltuieli cu studiile şi cercetările. 

Cheltuielile cu reparaţiile 

În procesul de utilizare a construcţiilor, maşinilor, instalaţiilor, utilajelor şi 

mijloacelor de transport şi altele, intervin dereglări şi defecţiuni care împiedică 

funcţionarea lor normală, cu efecte, uneori grave, în producţia de bunuri, executarea de 

lucrări sau prestarea de servicii. Cauzele apariţiei acestor defecţiuni constau într-o uzură 

normală, utilizare excesivă sau întreţinere defectuoasă, care reduc randamentul activelor 

corporale sub nivelul optim. Pentru a păstra cât mai mult timp randamentul normal de 

funcţionare sau de utilizare a acestor bunuri corporale, sunt necesare revizii sau 

întreţineri periodice (ca operaţii curente necesare, dar de mică amploare) şi reparaţiile. 

Reparaţiile, la nivel conceptual, se constituie într-un ansamblu de operaţii 

efectuate asupra unui activ uzat sau defectat pentru al menţine în starea normală de 

funcţionare şi/sau înlocuirea unor elemente (piese de schimb, subansamble etc.) pentru 

a-l readuce în aceeaşi stare normală de funcţionare. Cu alte cuvinte, sau tot la nivel 

conceptual, piesele de schimb reprezintă o parte demontabilă (o parte componentă) a 

unei maşini, a unui mecanism, a unei construcţii sau utilaj, fabricată izolat, menită să 

înlocuiască altă piesă, identică, dar uzată a mecanismului. Această concepţie ne 

conduce la concluzia evidentă că, din punct de vedere al ariei de cuprindere, 

˝reparaţiile˝ reprezintă o categorie mai largă decât ˝piesele de schimb˝, dar care induce 

o oarecare ˝alterare˝ a acurateţei informaţiei contabile. 

Reparaţiile, de orice fel, se pot realiza apelând la terţi, persoane fizice sau 

juridice specializate. Aceste prestaţii se concep şi se derulează pe bază de deviz şi 

contract încheiat între părţi, lucrări ce se decontează între partenerii contractuali pe baza 

facturii. De asemenea, reparaţiile se pot efectua şi cu forţe proprii, dacă sunt asigurate 

condiţiile necesare: atelierele, maşinile, utilajele şi piesele de schimb necesare, precum 

şi personalul de specialitate. 

Având ca premisă complexitatea conceptuală a operaţiilor de reparaţii, pe care 

am prezentat-o în mod succint 10 , bineînţeles că şi transpunerea în reglementări, norme 

contabile, implicit conturi utilizate pentru reflectarea acestor operaţii, nu putea fi decât 

o problemă sensibilă. Contabilitatea cheltuielilor cu reparaţiile fiind influenţată de o 

serie de norme internaţionale, cu predilecţie, însă, IAS 16 ˝Imobilizări corporale˝ şi 

SIC 23, ˝Revizii sau reparaţii generale˝, se organizează de agenţii economici în 

10 S. Domnişoru, R. Ogarcă, Cheltuielile cu reparaţiile şi piesele de schimb, Gestiunea şi 

contabilitatea firmei, nr. 12, Bucureşti, 2002, pg. 58-61 

38


funcţie de felul sau natura reparaţiilor (revizii tehnice, reparaţii curente sau capitale), ca 

şi de modalitatea lor de executare: cu resurse proprii sau pe baza serviciilor executate 

de terţi. 

Contabilitatea cheltuielilor cu reparaţiile de orice fel, inclusiv cele capitale, 

executate de terţi, este mai simplu de organizat şi de condus, decât cea a cheltuielilor 

cu aceleaşi reparaţii executate intern. Astfel, la agenţii economici care beneficiază de 

reparaţii executate de terţi, cu ocazia recepţionării lucrării, pe baza devizului şi a facturi 

primite, în contabilitate se reflectă: 

% 

611 

˝Cheltuieli cu întreţinerea şi 

reparaţiile˝ 

4426 

˝TVA deductibilă˝ 

= 401 

˝Furnizori˝ 

apariţia contului de evidenţiere a taxei pe valoare adăugată fiind relativă în funcţie de 

calitatea de ne/plătitor al acestei taxe a furnizorului. 

Reparaţiile executate cu resurse proprii, se înregistrează în conturile care 

exprimă natura cheltuielilor (consum de piese de schimb şi alte materiale, cota-parte din 

contravaloarea materialelor de natura obiectelor de inventar utilizate cu această ocazie, 

energie electrică şi de altă natură, amortizarea utilajelor şi aparatelor folosite, salarii şi 

contribuţiile aferente salariilor etc.) 

Recunoaşterea cheltuielilor de reparaţii în contul de profit şi pierdere 

depinde de circumstanţele care au fost luate în calcul la recunoaşterea şi evaluarea 

iniţială a imobilizărilor corporale aferente. Astfel, ˝cheltuielile ulterioare aferente unui 

element de natura imobilizărilor corporale, care a fost deja recunoscut, trebuie 

adăugate valorii contabile a activului numai atunci când se estimează că 

întreprinderea va obţine beneficii economice viitoare suplimentare faţă de 

performanţele estimate iniţial ca fiind corespunzătoare. Toate cheltuielile ulterioare 

trebuie recunoscute drept cheltuieli în perioada în care au fost suportate (efectuate).˝11 

Cu alte cuvinte sau dacă analizăm recunoaşterea cheltuielilor de reparaţii, există două 

alternative de lucru: 

- dacă înregistrăm o creştere a performanţelor activului şi a beneficiilor ce 

urmează a fi determinate de acesta (o modernizare a imobilizărilor corporale), atunci 

valoarea cheltuielilor (eforturilor) trebuie ataşată activului respectiv sau transformată 

într-un activ independent din punct de vedere contabil (SIC 23); 

- dacă este o reparaţie obişnuită (o reabilitare a parametrilor iniţiali), pentru 

conectarea veniturilor cu cheltuielile, nu mai este necesară ˝activarea˝ cheltuielilor ca 

fiind aferente veniturilor viitoare. Spunem aceasta întrucât uzura fizică a activului a fost 

determinată de ˝efortul depus de activul respectiv pentru realizarea veniturilor trecute″ 

(obţinute deja până la momentul reparaţiei); în consecinţă cheltuielile cu eliminarea 

acestei uzuri (cu reparaţia deteriorărilor suportate de activul corporal) au legătură cu 

11 Standardele Internaţionale de Contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002, IAS 16, 

paragraful 23, preluat în legislaţia naţională în mod implicit prin OMF nr. 94/2001 şi explicit 

prin OMF nr. 306/2002 

39


veniturile obţinute urmare a utilizării activului până la momentul reparaţiei, devenind 

astfel cheltuieli curente, chiar ˝întârziate˝. 

Excepţiile de la regula mai sus menţionată, conform SIC 23, se realizează: 

- atunci când întreprinderea a identificat (anticipat), ca şi componentă 

separată a activului, o valoare reprezentând reviziile sau reparaţiile generale şi a 

amortizat deja acea componentă; 

- în condiţiile în care întreprinderea a considerat adecvat să se trateze ca şi 

active separate componente majore ale imobilizărilor corporale care necesită 

înlocuiri la intervale regulate de timp, deoarece acestea au durate de viaţă utile diferite 

de cele ale imobilizărilor corporale cărora le sunt aferente (de exemplu, instalaţia de 

climatizare dintr-o clădire, cablul transportor existent în cadrul unui teleferic etc.). 

Cheltuielile cu reparaţiile înregistrate în condiţiile acestor excepţii sunt de natură 

investiţională, practic se înlocuiesc, după caz, vechile active imobilizate recunoscute la 

recepţia iniţială. 

Cheltuielile cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile 

Redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile sunt reprezentate de sumele de bani 

sau alte active datorate terţilor pentru concesionarea unor bunuri sau valori, locaţia 

fondului de comerţ sau al unor imobilizări, închirierea unor active etc. Indiferent de 

categoria la care ne referim şi care diferenţiază numai mărimea sumei ce trebuie 

înregistrată, în contabilitate toate aceste cheltuieli se reflectă în mod identic. 

Plăţile şi datoriile pentru chirii sau redevenţe, ce sunt ocazionate de activitatea 

întreprinderii, trebuie recunoscute în contul de profit şi pierdere, de regulă, în mod 

linear pe parcursul derulării contractului. Perioadă în care întreprinderea 

beneficiază de dreptul de folosinţă al diverselor bunuri şi valori sau folosind o altă 

bază sistematică şi reprezentativă pentru ritmul beneficiului utilizatorului. 

Reflectarea în contabilitate se încadrează în următoarea formulă: 

612 

˝Cheltuielile cu redevenţele, 

locaţiile de gestiune şi chiriile˝ 

= 401 

˝Furnizori˝ 

408 

˝Furnizori facturi nesosite˝ 

471 

˝Cheltuieli înregistrate în avans˝ 

Cheltuielile cu primele de asigurare 

Primele de asigurare sunt sume de bani achitate de întreprindere unor societăţi 

de asigurări, în scopul acoperirii unor potenţiale riscuri şi care nu pot fi suportate 

integral în momentul producerii lor sau suportarea acestora, exclusiv de întreprindere, 

ar crea un impact deosebit în activitatea financiară. 

Dacă la recunoaşterea majorităţii cheltuielilor funcţionează şi principiul 

conectării lor cu veniturile la a căror realizare participă, în cazul cheltuielilor cu 

asigurările, această problemă este puţin mai nuanţată. De regulă, în cazul cheltuielilor 

cu asigurările, veniturile nu apar (nu se produc), decât în condiţiile în care s-a produs 

nefericitul eveniment ce a fost asigurat, cu alte cuvinte sunt venituri mai puţin dorite de 

întreprindere, însă plăţile, respectiv cheltuielile, se efectuează pentru protejarea 

financiară a diverselor active. 

40


Primele de asigurare plătindu-se preponderent în prima parte a derulării 

contractului de asigurări, cheltuielile (de amortizare a acestor prime) de asigurare se 

recunosc în contabilitate, în măsura în care au legătură cu bunurile şi activitatea 

întreprinderii, în mod eşalonat, liniar sau direct proporţional cu evoluţia riscului 

asigurat, după formula contabilă: 

613 

˝Cheltuielile cu primele de 

asigurare˝ 

= 471 


sau 

conturi din clasa a 5-a care arată 

modalitatea de plată a primelor de 

asigurare 

Întrucât domeniul asigurărilor se interferează în mod consistent cu cel al 

investiţiilor financiare, la recunoaşterea sau înregistrarea în contabilitate a primelor 

(ratelor) de asigurare plătite trebuie realizată distincţia între: 

- ratele de capital de natura investiţiilor, ce se recunosc ca un activ bine 

definit sau se cumulează unui activ financiar existent în întreprindere; 

- primele de asigurare care sunt recunoscute în cadrul cheltuielilor curente, cel 

mult şi în mod temporar trec prin contul de regularizare în timp a cheltuielilor. 

Recunoaşterea acestor eforturi depinde de obiectul asigurării şi de beneficiarul 

despăgubirilor, respectiv restituirilor realizate de societatea de asigurări raportat la 

întreprinderea plătitoare a primelor de asigurare sau a ratelor de capital conform 

contractului. 

Cheltuielile cu studiile şi cercetările 

Întreprinderile cheltuiesc frecvent resurse sau angajează datorii pentru achiziţia 

de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnologice, proiectarea şi implementarea unor noi procese 

sau sisteme, cunoştinţe despre piaţă şi produse etc. Recunoaşterea sau înregistrarea în 

contabilitate a acestor elemente este puternic influenţată de IAS 38 ˝Active 

necorporale˝, care, în ceea ce priveşte activitatea de cercetare, corespunde cu OMF nr. 

94 / 2001. Potrivit acestui standard dacă unul din elementele (cheltuielile), mai sus 

menţionate, nu se încadrează în definiţia activelor necorporale, atunci cheltuiala cu 

achiziţia sau producerea sa din resurse proprii este recunoscută în cheltuieli atunci când 

se efectuează. 

Atât IAS 38 cât şi OMF 94 fac distincţie între cercetare şi dezvoltare, astfel: 

- cercetarea este o investigaţie originală şi planificată, efectuată din 

perspectiva dobândirii de noi cunoştinţe ştiinţifice sau tehnologice, precum şi a unei 

bune înţelegeri. Prin urmare, cheltuielile de cercetare sunt recunoscute în perioada în 

care s-au efectuat; 

- dezvoltarea (conceperea) constă în aplicarea rezultatelor cercetării sau a 

altor cunoştinţe într-un proces de planificare sau proiectare, în scopul producţiei de 

materiale, aparate, produse, procese, sisteme sau servicii noi, înaintea stabilirii 

producţiei de serie sau a utilizării. În consecinţă, cheltuielile provocate de această 

activitate fac obiectul activelor imobilizate şi sunt recunoscute în contul de profit şi 

pierdere, prin amortizare sistematică, pe parcursul exploatării rezultatelor cercetării, a 

materialelor şi vânzării produselor şi serviciilor astfel proiectate (concepute). 

În cadrul cheltuielilor de cercetare ce se recunosc în perioada curentă există 

două tipuri de cheltuieli: 

41


- o primă categorie, care nu este urmată de un proces de concepere ci numai 

de unul de decizie, de exemplu: conducerea întreprinderii, constatând că un anumit 

produs nu se mai vinde la nivelurile estimate, solicită efectuarea unui studiu pentru 

identificarea şi înlăturarea operativă a cauzelor acestui efect; 

- altă categorie este reprezentată de cheltuielile ce preced conceperea unui 

activ, de exemplu: activităţi în scopul obţinerii de noi cunoştinţe; căutarea în direcţia 

evaluării şi selecţiei finale a aplicaţiilor din cercetare; cercetarea pentru alternative de 

materiale, produse, procese, sisteme sau servicii şi formularea, simularea, evaluarea şi 

selecţia finală a alternativelor posibile de dezvoltare. În cadrul acestor cheltuieli se 

cuprind eforturile de studiu şi cercetare realizate de întreprindere în legătură cu 

realizarea unui activ necorporal de la momentul iniţial până la momentul deciziei 

privind (in)fiabilitatea proiectului de dezvoltare. 

Toate aceste cheltuieli, dacă se apelează pentru realizarea lor la unităţi 

specializate, se înregistrează în contabilitate, pe bază de contract şi factură sau deviz de 

lucrări (cheltuieli), după formula: 

614 

˝Cheltuielile cu studiile şi cercetările˝ 

= 401 

˝Furnizori˝ 

sau 

408 

˝Furnizori facturi nesosite˝ 

B. Recunoaşterea în contabilitate a cheltuielilor cu alte prestaţii externe 

Pentru prestaţii externe ce au legătură cu activitatea întreprinderii, contabilitatea 

financiară şi-a creat următoarele categorii: 

- cheltuieli cu colaboratorii; 

- cheltuieli privind comisioanele şi onorariile; 

- cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; 

- cheltuieli cu transportul de bunuri şi de personal; 

- cheltuieli cu deplasările, detaşările şi transferări; 

- cheltuieli poştale şi taxele de comunicaţii; 

- cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate; 

- alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi. 

Având în vedere că pentru o parte însemnată a acestor categorii de cheltuieli 

nu există opţiuni privind contabilizarea lor, vom prezenta în continuare acele categorii 

pentru care, într-adevăr, există direse opţiuni privind recunoaşterea în contabilitate. 

Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate 

Sunt tratate împreună aceste cheltuieli pentru că au acelaşi scop de a susţine 

imaginea, activităţile şi, implicit, profiturile firmei. Totuşi se impune o diferenţiere 

în: 

- cheltuieli de protocol, care sunt recunoscute ca atare din punct de vedere 

contabil ca fiind cheltuieli în sprijinul veniturilor la momentul la care acestea se 

efectuează (plătesc), însă din punct de vedere fiscal, momentan, în ţara noastră, sunt 

plafonate superior în ceea ce priveşte recunoaşterea (2% aplicat la profitul brut cumulat 

cu cheltuielile de protocol, în acelaşi timp existând o interdicţie selectivă pentru unele 

produse alcool, tutun etc.). Recunoaşterea contabilă se bazează pe caracterul mai puţin 

semnificativ al acestor cheltuieli, în condiţiile în care managementul întreprinderii se 

42


află într-o abordare constructiv pozitivă. Restricţia fiscală îşi propune să determine un 

astfel de comportament al administraţiei agenţilor economici. 

- cheltuielile de reclamă şi publicitate, pe care le considerăm o categorie 

distinctă, întrucât acestea, spre deosebire de primele, în unele situaţii, sunt mult mai 

susceptibile de a fi capitalizate. În cadrul acestei categorii se regăsesc: cheltuielile 

efectuate în scopul popularizării firmei, produsului sau serviciului, utilizând mijloace de 

informare în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii 

materialelor ce urmează a fi difuzate sau publicate ş.a. 

De asemenea, se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi 

bunurile ce se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea 

produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri acordate în 

scopul vânzării. 

În măsura în care aceste cheltuieli îndeplinesc condiţiile de a fi tratate ca active 

necorporale, se imobilizează pentru o amortizare sistematică raportată la efectele 

efortului privind promovarea, altfel ele sunt recunoscute în perioada pentru care s-a 

încheiat contractul de reclamă şi publicitate (în care furnizorul realizează promovarea în 

favoarea întreprinderii). Este posibil ca momentul anumitor plăţi ale contravalorii 

promovării să se regăsească în intervalul în care prestaţia se produce. 

Pentru reflectarea în contabilitate a cheltuielilor curente, atât cele de protocol 

cât şi cele de promovare, se foloseşte formula: 

623 

˝Cheltuielile de protocol, reclamă şi 

publicitate˝ 

= 471 


sau 

conturi de stocuri 

sau 

conturi din grupa 40 ˝Furnizori şi 

conturi asimilate˝ 

sau 

conturi din clasa a 5-a care arată 

modalitatea de plată 

Anual se verifică încadrarea cheltuielilor de protocol în limitele impuse de 

legislaţia fiscală şi pentru eventuala sumă ce depăşeşte aceste limite se impune anularea 

taxei pe valoarea adăugată ce a fost dedusă la momentul achiziţiei, pe baza următoarei 

formule contabile: 

635 

˝Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi 

vărsăminte asimilate˝ 

= 4426 


Cheltuieli cu transportul de bunuri şi de personal 

Cheltuielile din această categorie reflectă contravaloarea transporturilor, de 

regulă, realizate de terţi, şi suportate de întreprindere cu ocazia livrării sau vânzării 

produselor, mărfurilor şi a prestaţiilor vândute. Altfel spus, sunt cheltuielile de transport 

ce pot fi conectate în aceeaşi perioadă la veniturile corespondente înregistrate de 

întreprindere. 

43


Ansamblul serviciilor de transport de care beneficiază întreprinderea se 

recunoaşte în contul de profit şi pierdere în mod diferenţiat relativ la obiectul 

transportului: 

- ocazionat de achiziţia unei imobilizări amortizabile; 

- pentru aprovizionarea de stocuri; 

- mişcări şi prelucrări de stocuri (mai puţin livrările spre vânzare) precum şi 

pentru transportarea propriilor salariaţi; 

- cu ocazia vânzărilor (activitatea de desfacere) şi pentru activitatea generală a 

întreprinderii. 

Astfel, dacă se înregistrează în contabilitate factura furnizorului pentru 

transportul unui echipament tehnologic ce nu necesită montaj, atunci aceasta se va 

reflecta (recunoaşte) în contabilitate după formula: 

% 

2131 

˝Echipamente tehnologice˝ 

4426 


= 404 

˝Furnizori de imobilizări˝ 

Cheltuielile de transport devin astfel componente ale costului de achiziţie al 

activelor imobilizate, fiind recunoscute în contul de profit şi pierdere pe calea 

amortizării contravalorii echipamentului tehnologic. 

Aproximativ în aceiaşi termeni se regăsesc cheltuielile de transport şi la 

aprovizionarea stocurilor. Dacă se înregistrează, spre exemplu, factura privind 

transportul efectuat de un terţ cu ocazia aprovizionării de mărfuri, aceasta se va 

înregistra în contabilitate după formula: 

% 

371 

˝Mărfuri˝ 

sau 

378 

˝Diferenţe de preţ la mărfuri˝ 

4426 


= 401 ˝Furnizori˝ 

Cheltuielile cu transportul respectivelor mărfuri (incluse în costul de achiziţie al 

stocurilor) se vor recunoaşte în contul de profit şi pierdere urmare a vânzării mărfurilor, 

prin formula contabilă de descărcare a gestiunii de mărfuri vândute: 

607 

˝Cheltuieli privind mărfurile˝ 

= % 

371 

˝Mărfuri˝ 

378 

˝Diferenţe de preţ la mărfuri˝ 

În situaţia în care transportul realizat de cărăuşul partener se produce cu 

ocazia vânzării mărfurilor (transport de la depozitul întreprinderii până la sediul sau 

44


depozitul cumpărătorului), atunci factura, emisă de cărăuş şi primită de întreprindere, se 

înregistrează în contabilitate după formula: 

% 

624 

˝Cheltuieli cu transportul de 

bunuri şi de personal ˝ 

4426 


= 401 

˝Furnizori˝ 

În acest caz, cheltuielile cu transportul stocurilor sunt recunoscute ca atare în 

contul de profit şi pierdere, întrucât se conectează cu veniturile din vânzarea 

respectivelor mărfuri. 

După aceeaşi formulă contabilă, ca şi cea utilizată în cazul serviciilor de 

transport de care a beneficiat departamentul de desfacere, se înregistrează şi 

serviciile de transport de care beneficiază administraţia generală a întreprinderii, 

precum şi toate serviciile de transport de care beneficiază casele de expediţii şi 

touroperatorii. 

Contravaloarea transportului personalului, la şi de la locul de muncă, 

precum şi transportul stocurilor pentru prelucrări la terţi, în măsura în care este 

realizat de un cărăuş, se înregistrează, într-o primă fază, în debitul contului 624 

˝Cheltuieli cu transportul de bunuri şi de personal˝, astfel: 

% 

624 


bunuri şi de personal˝ 

4426 


= 401 

˝Furnizori˝ 

7.140.000 lei 

6.000.000 lei 

1.140.000 lei 

Dintre cheltuielile aferente realizării producţiei să presupunem că cele privind 

salariile sunt în sumă de 30.000.000 lei (vom ignora celelalte categorii de cheltuieli, 

considerând că cele două alese sunt relevante pentru înţelegerea principială a 

problemelor). Acestea se înregistrează după formula clasică: 

641 

˝Cheltuieli cu salariile personalului˝ 

= 421 

˝Personal – salarii 

datorate˝ 

30.000.000 lei 

Cheltuieli directe de producţie în sumă de 36.000.000 lei (pentru transportul 

stocurilor – 6.000.000 lei şi de prelucrare a materiilor prime cu ajutorul propriul 

personal – 30.000.000 lei), întrucât nu au participat încă la realizarea unui venit din 

vânzări, sunt mai întâi ˝stocate˝ prin formula contabilă: 

33 

˝Producţie în curs de execuţie˝ 

sau 

34 

˝Produse˝ 

= 711 

˝Variaţia 

stocurilor˝. 

36.000.000 lei 

45


Ulterior sau cu ocazia vânzării produselor, sunt recunoscute şi cheltuielile de 

transport prin formula contabilă de descărcare a gestiunii de produse finite ieşite din 

unitate. 

Dacă transportul efectuat de terţi este de valori mai reduse 

(nesemnificative) şi nu este decontat pe bază de factură (transportul salariaţilor pentru 

interesele întreprinderii), atunci acesta se poate înregistra în contabilitate după formula 

contabilă 

624 


bunuri şi de personal˝ 

= % 

5323 

˝Tichete şi bilete de călătorie˝ 

512 

˝Conturi curente la bănci˝ 

531 

˝Casa˝ 

542 

˝Avansuri de trezorerie˝ 

541 

˝Acreditive˝ 

urmând o recunoaştere diferenţiată, în funcţie de activitatea la realizarea căreia şi-a dat 

concursul transportul efectuat de terţul partener. 

În legătură cu cheltuielile de transport efectuate cu propriile mijloace de 

transport (întreprinderea neavând în obiectul de activitate transportul), este de 

menţionat că elemente ale acestui efort, realizat de întreprindere, se regăsesc distribuite 

în majoritatea conturilor de cheltuieli, situaţia fiind similară cu cea a reparaţiilor 

efectuate cu forţe proprii. Însă, recunoaşterea lor se supune regulilor mau sus 

menţionate. 

46

Secţiunea Management – Marketing - Turism 

MATRICEA ALTERNATIVELOR STRATEGICE DE RESTRUCTURARE HOLONICĂ A 

ÎNTREPRINDERII 

47 

Lect. dr. Adrian NEGRILĂ 

Rezumat : 

Restructurarea, ca orice proces sistemic complex, este supusă 

principiului incertitudinii, conform căruia astfel de procese pot fi descrise în 

mod diferit de către doi observatori diferiţi, numeroasele conotaţii economice, 

sociale, politice. De modul în care sunt stabilite şi analizate corect 

vulnerabilităţile şi, de aici stabilirea direcţiilor de dezvoltare ale întreprinderii 

supuse acestui proces, de modul în care sunt implementate măsurile de 

restructurare şi în care este realizată prin control al implementării conexiunea 

inversă, depinde atingerea obiectivelor stabilite şi a performanţelor economicofinanciare 

urmărite, şi deci, succesul unui program de restructurare a 

întreprinderii. Scopul acestei lucrări este de a prezenta valenţele ale acestei 

teorii în stabilirea unei matrici de direcţionare a strategiei de restructurare. 

Cuvinte cheie: matrici strategice, restructurare, stare de dificultate, 

sistem holonic 

1. INTRODUCERE 

Rigorile analizei impuse de concepţia holonică se referă, inclusiv la studiul 

structurii interne a întreprinderii din punct de vedere a portofoliului de afaceri, 

concept ce a fost introdus de către firma de consultanţă Boston Consulting Group 

(BCG) şi definit ca o totalitate a afacerilor întreprinderii diferenţiate pe baza unor 

criterii ce permit abordări strategice distincte. (Henderson, 1979). În acest caz, 

afacerea constituie un subsistem autonom al sistemului holonic, utilizată ca termen 

generic pentru o divizie sau grup de divizii care operează ca unitate strategică de 

afaceri, pentru un produs ce se adresează unui anumit segment de piaţă sau pentru un 

tip general de produs. Fiecare întreprindere, ca sistem holonic, are propriile 

componente autonome ale subsistemului productiv. 

2. FUNDAMENTE TEORETICE. CERINŢE 

Modelului iniţial de analiză a firmei BCG i s-au adăugat ulterior alte modele 

etichetate ca ,,analize de portofoliu”, „tehnici de portofoliu" sau „matrici strategice de 

portofoliu” care, în viziunea noastră trebuie să stea la baza direcţiilor de restructurare. 

Punctele de plecare a noii matrici ale direcţiilor strategice de restructurare 

propuse le constituie matricile Royal Dutch-Shell, General Electric-McKinsey, BCG, în 

această ordine. Aceasta, pentru că, dacă matricea Royal Dutch-Shell (folosită cu 

preponderenţă în Europa) individualizează alternativele strategice faţă de matricea 

General Electric-McKinsey, care ar constitui, după părerea majorităţii specialiştilor, un 

pas înainte faţă de matricea iniţială BCG prin utilizarea mai multor descriptori ai 

criteriilor şi prin înlăturarea „ţintei criticilor” legate de produsele / afacerile „câini”. 

Dat fiind faptul că matricile reprezintă un instrument atractiv, exista un interes 

justificat pentru identificarea limitelor de utilizare. La începutul utilizării lor în anii ’80 

exista o ,,moda matricilor", pentru ca apoi entuziasmul iniţial să se estompeze sub


presiunea criticilor. Toate matricile descrise prezintă avantaje şi dezavantaje, care le fac 

utilizabile şi, în acelaşi timp, ţinte pentru critici. 

Din punctul nostru de vedere, faptul că aceste matrice pot oferi anumite direcţii 

de restructurare, şi mai mult decât atât, direcţiile pot fi stabilite pe unităţi de afaceri , le 

fac utile în perspectiva abordării holonice a întreprinderii. 

Caracteristicile restructurării în viziune holonică fac necesară utilizarea altor 

criterii şi descriptori, defalcarea cadranelor în funcţie de gradul de vulnerabilitate a 

întreprinderii, încadrarea politicilor de restructurare pe holosubsisteme şi urmărirea 

efectelor sinergice în stabilirea acestora. În aceste condiţii apreciem că dezavantajele 

enumerate mai sus vor mult diminuate, făcând din noua matrice de direcţionare a 

politicilor de restructurare, chiar cu riscul unor posibile critici un important punct de 

plecare în aplicarea strategiei de restructurare holonică. 

Principalele cerinţe ale unei matrici de direcţionare a strategiilor de 

restructurare holonică sunt următoarele: 

‣ Criteriile de competitivitate să utilizeze descriptori cuantificabili (de tip 

cantitativ) care să exprime gradul de vulnerabilitate al subsistemelor autonome 

holonice; 

‣ Criteriile de competitivitate să fie aplicabile fiecărui subsistem autonom 

al holosubsistemului productiv (fiecărei afaceri din portofoliul întreprinderii); 

‣ Descriptorii criteriilor de competitivitate să fie în concordanţă cu analiza 

holonică bazată pe analiza interfeţelor sistemului holonic; 

‣ Criteriile de atractivitate să poată fi exprimaţi cantitativ sau calitativ; 

‣ Celulele matricei să conţină strategii generice, general - orientative 

pentru fiecare grad (stare) de vulnerabilitate; 

‣ Fiecare strategie generică de restructurare să poată oferi politici strategice 

la nivelul fiecare holosubsistem funcţional; 

‣ Opţiunea strategică de restructurare să întrunească calităţile necesare 

pentru a rezista testelor de consistenţă a obiectivelor, de fezabilitate şi nu în 

ultimul rând de sinergie a strategiilor individuale; 

3. MODELUL PROPUS. AVANTAJE 

Matricile strategice existente anterior nu răspund decât parţial acestor cerinţe. 

De aceea, având în vedere complexitatea şi specificitatea restructurării de tip holonic se 

impune, în opinia noastră, construirea unei noi matrici strategice trebuie să plece de la 

elementele celor clasice, dar care să răspundă în cât mai mare măsură cerinţelor de mai 

sus, şi să înlăture unele din dezavantajele matricilor clasice. 

Necesitatea acestei noi matrici este reclamată, în primul rând, de considerente 

practice, de nevoia de a actualiza şi a particulariza contextul de aplicare al strategiilor 

de restructurare. Susţinem această afirmaţie prin faptul că, în numeroase cazuri 

concrete, teoreticienii, dar mai ales, practicienii români s-au confruntat şi se confruntă 

încă cu dificultăţi în aplicarea modelelor şi alternativelor strategice sugerate de 

matricile clasice, fiind puşi în faţa unei lipse de „instrumentar metodologic” în 

domeniul strategiilor de restructurare care să fie aplicabil şi adaptat realităţilor 

mediului de afaceri românesc aflat „în tranziţie” dar şi influenţei tendinţelor manifestate 

în economia mondială. 

Din punctul de vedere la cerinţelor noi matrici, opinăm că alternativele 

strategice ale matricei Royal Dutch-Shell pot constitui direcţii strategice de 

restructurare pentru fiecare holosubsistem productiv (afacere individuală), iar 

48


descriptorii criteriilor de atractivitate ai matricei General Electric-McKinsey satisfac 

în mare măsură obiectivele noastre. 

Ceea ce este absolut necesar să dezvolte însă noua matrice, este criteriul de 

competitivitate care va fi înlocuit de „gradul de vulnerabilitate a afacerii” (globale 

sau pe componente), iar alternativele strategice vor fi extinse prin oferirea de politici 

de restructurare la nivelul fiecărui holosubsistem holonic de tip funcţional (cercetare – 

dezvoltare, comercial-marketing, resurse umane, financiar, tehnic,) şi managerial în 

ansamblu în funcţie de caracteristicile fiecărui holosubsistem productiv. 

Gradul de vulnerabilitate al afacerii este apreciat cu ajutorul funcţiei de 

echilibru holonic şi poate fi determinat atât global (la nivelul sistemului holonic 

integrator) cât şi pe componente ale afacerii (holosubsisteme productive autonome). 

Forma acestei funcţii este următoarea: 

FEH = 0,043 x IKcts + 0,050 x IKv + 0,050 + IKi x 0,050 – 15,33 

iar modul de calcul al parametrilor a şi b, valorile minime şi maxime ale 

indicatorilor sunt prezentate în tabelul 2. 

Conform datelor din tabel încadrarea stării întreprinderi se poate face în 

următoarele intervale: 

‣ 3,3 < FEH < 4 – corespunde unei vulnerabilităţi 

reduse (stare de viabilitate) a afacerii; 

‣ 3,3 < FEH < 1,3 - corespunde unei vulnerabilităţi 

ridicate (stare de vulnerabilitate) a afacerii; 

‣ FEH < 1,3 - corespunde unei vulnerabilităţi foarte 

ridicate (stare de dificultate) a afacerii. 

Parametrii funcţiei de echilibru holonic 

Tabelul nr. 2 

PARAMETRII 

INDICATORI Xmax Xmed Xmin a b a*Xmax a*Xmed a*Xmin 

Icts 76,92 90,909 100,000 0,043 -3,333 4,33 3,94 3,33 

Ikv 100 95,000 80,000 0,050 -4,000 5,00 4,75 4,00 

Iki 100 90,000 80,000 0,050 -4,000 5,00 4,50 4,00 

Ikp 100 95,000 80,000 0,050 -4,000 5,00 4,75 4,00 

total - - - - -15,33 19,33 17,94 15,33 

FEH - - - - - 4,00 2,61 0,00 

Unde: Icts - Indicele consumurilor specifice totale; Ikv - Indicele 

coeficientului vânzărilor; Iki - Indicele coeficientului încasărilor; Ikp - Indicele 

coeficientului plăţilor 

Detaliile asupra modalităţii de calcul a acestor indicatori şi localizarea 

vulnerabilităţilor fiind realizată odată cu măsurarea vulnerabilităţii întreprinderii în 

viziune holonic, precizăm faptul că schimbarea criteriului de competitivitate nu este una 

artificială sau forţată ci oferă avantajele prezentate în tabelul nr.3. În ceea ce priveşte 

criteriul de atractivitate ale pieţei / industrie, modificările aduse descriptorilor clasici 

nu sunt radicale, ci au doar menirea de a le face mai aplicabile atât viziunii holonice cât 

şi realităţii practice (tabelul nr. 4). 

49


Avantajele descriptorilor holonici faţă de cei clasici ai criteriilor de 

competitivitate 

Tabelul nr. 3 

NR. 

CRT. 

CARACTERISTICI 

CRITERII / DESCRIPTORI 

DESCRIPTORI 

HOLONICI 

DESCRIPTORI 

CLASICI 

DE COMPETITIVITATE 

1. Natură descriptori Cantitativi Preponderent 

calitativi 

2. Punctaj descriptori Matematic, după 

aprecieri cantitative 

Empiric, după 

aprecieri calitative 

3. Subiectivitate pondere 

Redusă 

Medie 

descriptori 

4. Structură descriptori Constantă Variabilă 

5. Număr descriptori Precis Variabil 

6. Aplicabilitate descriptori Obiectivă Subiectivă 

7. Localizare descriptori Generală, 

Pe afaceri 

La nivel de 

subsisteme 

funcţionale 

Generală, 

Pe afaceri 

Descriptorii criteriului de atractivitate 

Tabelul nr. 4 

NR. 

CRT. 

DESCRIPTORI 

CRITERIU DE 

COEFICIENT 

IMPORTANŢĂ 

UTILITATE SCOR 

ATRACTIVITATE k i Ex: u i Ex. s i =k i *u i Ex. 

1. Profitabilitate 

0,20 

1,60 

medie 

k1 

u1 8 s1 

2. Mărimea industriei k2 0,10 u2 6 s2 0,60 

3. Rata de creştere a 

0,10 

0,90 

industriei 

k3 

u3 9 s3 

4. Diversitatea pieţei k4 0,10 u4 4 s4 0,40 

5. Structura 

0,10 

0,30 

competiţională k5 

u5 3 s5 

6. Putere de negociere 

0,10 

0,60 

furnizori 

k6 

u6 6 s6 

7. Putere de negociere 

0,10 

0,70 

clienţi 

k7 

u7 7 s7 

8. Rolul tehnologiei k8 0,10 u8 5 s8 0,50 

9. Impactul energiei k9 0,05 u9 3 s9 0,15 

10. Impactul inflaţiei k10 0,05 u10 2 s10 0,10 

11. 

∑ki 

1,00 

∑ui 

- 

∑ si 

5,85 

Astfel, dacă: 

0


În aceste condiţii, matricea alternativelor strategice de restructurare holonică 

va avea forma prezentată în figura nr.1. 

Poziţionarea grafică afacerilor (produselor) întreprinderii în celulele matricei se 

poate realiza prin reprezentarea în interiorul celulelor corespunzătoare criteriilor de 

vulnerabilitate şi de atractivitate a sectorului a unor cercuri cu diametrul proporţional cu 

ponderea pe care afacerile individuale (produsele) respective le deţine în totalul afacerii 

(cifrei de afaceri), iar cota de piaţă deţinută de fiecare produs pe piaţă poate fi 

reprezentată prin haşurarea sectorului de cerc a cărui mărime este proporţională cu cota 

de piaţă. 

Figura nr. 1 - Matricea alternativelor strategice de restructurare holonică 

4. CONCLUZII 

Alternativele strategice de restructurare corespunzătoare celulelor noii matrici 

prezentate derivă, în cea mai mare parte, din cele ale matricilor clasice, cu precizarea 

că, în opinia noastră, ele sunt generice, neputând avea în realitate un contur regulat sau 

graniţe foarte clare. Ceea ce este necesar procesului de restructurare, este ca, plecând de 

la aceste alternative să se traseze anumite politici la nivelul componentelor sistemului 

întreprindere, politici care ulterior, să fie concretizate în programe de activităţi pe 

domenii, cu termene, implicaţii, responsabilităţi şi eşalonare concretă în timp. 

Pentru aceasta este necesară testarea coerenţei şi sinergiei strategiilor de 

restructurare şi analiza fezabilităţii lor din punct de vedere al resurselor necesare, al 

finanţării acestui proces, al performanţelor scontate şi a riscului la care sunt supuse. În 

acest stadiu considerăm utilă defalcarea direcţiilor strategice în politici de restructurare 

aplicate la nivelul fiecărui subsistem funcţional al sistemului holonic integrator. 

În ceea ce priveşte opţiunea global - strategică de restructurare, privită ca 

ansamblul strategiilor parţiale - prezentate în cadrul capitolelor menţionate mai sus, (la 

nivelul componentelor afacerii, pe de-o parte şi la nivel managerial, funcţional pe 

51


fiecare afacere) - este necesar ca aceasta să satisfacă unele „teste de performanţă”. În 

principal acestea se referă la: 

Testul de context: în ce măsură strategia globală exploatează atu-urile 

existente ale întreprinderii şi cele oferite de mediul de afaceri; 

Testul de competenţă: în ce măsură strategia utilizează competenţele 

actuale şi viitoare ale întreprinderii, şi care sunt cerinţele suplimentare din acest punct 

de vedere; 

Testul de consistenţă al obiectivelor: în ce măsură strategia conţine un 

sistem de obiective coerent şi consistent (din punct de vedere al excluderii reciproce şi a 

lipsei de legătură între obiective şi politici); 

Testul de fezabilitate: în ce măsură efectele anticipate sunt mai mari 

ca eforturile anticipate în termeni de echivalare ca timp şi ca natură şi cât de 

sensibilă este strategia globală din punct de vedere al eficienţei la variaţiile din 

mediu; 

BIBLIOGRAFIE: 

• BĂCANU, B. – „Management strategic”, Ed. Teora, 1997 

• BĂILEŞTEANU, Gh. – „Diagnostic, Risc şi Eficienţă în Afaceri”, Ed. Mirton, 

Timişoara, 1999 

• BURCIU, A. – „MBO & Ciclul afacerilor”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 

• DESREUMAUX, A. – „Stratégie”, Dalloz, 1993 

• HAMMER, M., CHAMPY, J. – „Reengineerigul întreprinderii”, Ed. Tehnică, 

1996 

• McHUGH, P., MERLI, G., WHEELER III, W. – „Beyond Business Process 

Reengineering - Towards the Holonic Enterprise”, John Wiley & Sons, Ltd., 

Chichester, UK, 1995 

• PORTER, M.E. – „Competitive strategy: Techniques for Analizing Industries and 

Competitors”, Free Press, 1980 

• WHEELEN, T. L., HUNGER, J. D. – „Strategic Management and Business 

Policy”, Adison-Wesley, 1989 

• ZAMAN, Gh, BRATU, I. – „Restructurarea societăţilor comerciale”, Ed. Tribuna 

Economică, Bucureşti, 1996 

52


IMPLICAŢII SOCIALE ALE MĂRFII ÎN CONDIŢIILE CONCURENŢIALE GENERATE DE 

MONDIALIZAREA PIEŢEI 

Lect. univ. dr. CARMEN PĂUNESCU 

Rezumat 

Sfera mărfurilor a cunoscut profunde mutaţii, extinderi şi dezvoltări, 

recunoscute pretutindeni în lume, asociate cu o serie de modificări cantitative şi 

calitative pentru o varietate largă de bunuri. Odată cu apariţia noilor produse, 

aceste transformări au determinat revizuirea completă a obiceiurilor 

tradiţionale de consum, fapt ce a determinat transformări conceptuale şi 

criteriale profunde în ceea ce priveşte sortimentul, calitatea, distribuţia şi 

comerţul cu mărfuri. Saturarea pieţelor europene cu produse corespunzătoare 

cerinţelor de bază ale consumatorilor a impus necesitatea proiectării unor 

articole mai evoluate, răspunzând unor nevoi noi, reale sau solicitate de efectele 

modei, cu o investiţie sporită în design, mijloace de producţie, comercializare şi 

distribuţie. Consumatorii sunt dispuşi şi vor să plătească pentru astfel de 

produse evoluate, întrucât deţin un nivel calitativ ridicat şi le oferă satisfacţie 

maximă. 

Fiecare organizaţie economică, societate comercială sau întreprindere 

trebuie să-şi organizeze activităţile de aşa manieră încât să respecte dreptul 

consumatorilor la informare şi protecţie, respectiv să ţină seama de solicitările 

mişcării consumeriste şi ecologiste, cu scopul creşterii nivelului de satisfacere 

a nevoilor consumatorilor. În ciuda uniformizării exercitată de schimbările 

produse la nivel internaţional în domeniul audiovizualului şi al emigrării 

populaţiei, trebuie să ţinem seama, totuşi, de existenţa unor puternice 

specificităţi şi particularizări naţionale şi chiar regionale, impuse de culturile, 

tradiţiile şi legislaţiile diferitelor ţări. 

Introducere 

În condiţiile generalizării restricţiilor ecologice şi globalizării vieţii economice 

şi urmare evoluţiilor demografice şi social-politice, apare necesitatea reconsiderării 

scopului dezvoltării, în sensul acordării unei atenţii ridicate satisfacerii nevoilor 

esenţiale de viaţă ale întregii populaţii a planetei. 

Este recunoscut faptul că raţiunea de a fi a oricărei întreprinderi este 

dezvoltarea economică de ansamblu a activităţii sale şi, implicit, a societăţii. De multe 

ori însă, la nivel microeconomic, prioritatea aparţine realizării profitului imediat, în 

sensul că interesează mai mult dimensiunea profitului obţinut de întreprindere, în 

detrimentul calităţii mărfurilor sau impactului acestora asupra mediului. 

Inerţia proprie economiei face ca schimbarea modelelor de producţie şi consum 

să se producă treptat în diferite domenii de activitate, cu evoluţii inegale în timp şi 

spaţiu. Modelul de producţie actual pare să se îndepărteze de menirea lui esenţială, şi 

anume, aceea de a realiza bunuri apte să răspundă cerinţelor de trai ale oamenilor. 

Accentul pus pe aspectul comercial al mărfurilor şi nu pe calitate, conţinut şi valoare 

nutritivă, în cazul mărfurilor alimentare, maximizează profitul industrial, dar 

subminează sănătatea şi securitatea consumatorilor. 

53


Implicaţii sociale ale mărfii în condiţiile mondializării pieţei 

Cheltuielile enorme pentru lansare, promovare, realizarea ambalajelor, în 

special pentru produse care nu sunt de primă necesitate, antrenează un consum exagerat 

de materii prime, a căror acumulare ridică probleme delicate. Denaturarea produselor 

alimentare, prin încărcarea acestora cu substanţe chimice nocive, utilizarea excesivă a 

biostimulatorilor şi aditivilor diminuează rezistenţa la îmbolnăviri, măreşte frecvenţa 

bolilor profesionale, infecţioase şi parazitare. Poluarea atmosferei şi a apelor sporeşte 

frecvenţa bolilor cardiovasculare şi respiratorii şi a altor boli, la vârste tot mai fragede, 

cu urmări deosebit de grave asupra duratei de viaţă şi vitalităţii oamenilor. 

Extinderea pe scară largă a bolilor determinate de poluare şi calitatea precară a 

alimentelor a impulsionat creşterea interesului consumatorilor pentru produsele 

realizate în condiţii naturale, mai puţin toxice şi care poartă marca de eco-produse. 

În aceste condiţii, orice companie producătoare trebuie să îşi asume o 

responsabilitate socială, adică să încerce să găsească, în permanenţă, noi 

oportunităţi „dorite” de către consumatori şi să elimine „deficienţele”. Concepţia 

producătorului în ceea ce priveşte proiectarea designului produselor şi stabilirea 

caracteristicilor finale ale acestora trebuie să se bazeze pe obiectivele principale fixate 

iniţial şi pe resursele de care dispune întreprinderea. Este de dorit, de asemenea, crearea 

unui produs care să satisfacă cerinţele pe termen scurt sau termen lung ale 

consumatorilor şi care să conducă la creşterea cererii pentru acest produs. Astfel, unii 

consumatori vor produse „de care au nevoie”, iar producătorii sunt de acord să le 

satisfacă cerinţele pe termen scurt /1, 2/. 

Generarea de produse „social-responsabile” reprezintă o provocare pentru cei 

care planifică noi produse, consumatorii jucând un rol esenţial în obţinerea acestora. De 

asemenea, consumatorii doresc ca mărfurile pe care le achiziţionează să fie sigure, fără 

a fi dispuşi, întotdeauna, să plătească un preţ suplimentar. Această cerinţă trebuie, 

desigur, să fie luată în considerare de producători, care îşi asumă obligaţia de a plăti 

daune consumatorilor, pentru produsele defecte sau nesigure. 

Astfel, domeniul calităţii mărfurilor fiind unul dintre aspectele de interes ridicat 

pentru societatea de astăzi, producătorul trebuie să-şi asume mai multe responsabilităţi 

/3/: 

• pentru calitatea produsului, din punct de vedere al conformităţii acestuia 

cu standardul sau specificaţia tehnică de referinţă, precum şi cu eventualele 

cerinţe contractuale; 

• pentru certificarea calităţii produsului (atunci când cerinţele pieţei solicită 

acest lucru), precum şi pentru livrarea produsului însoţit de documentaţia 

corespunzătoare: certificat de conformitate, de calitate, de garanţie, 

documentaţie de utilizare şi de întreţinere, clară, explicită, etichete care 

avertizează asupra posibilelor pericole de utilizare etc.; 

• pentru acordarea unei garanţii legale, pentru funcţionarea 

corespunzătoare a produsului în perioada de garanţie şi pentru intervenţii rapide 

de corectare a deficienţelor sau de înlocuire a produsului în această perioadă; 

• pentru faptul că produsul nu încalcă normele şi reglementările de protecţie 

a consumatorului privind siguranţa în funcţionare şi utilizare a acestuia; 

• pentru încălcarea legislaţiei referitoare la protecţia mediului şi a naturii 

(în timpul funcţionării, la defectarea produsului sau la ieşirea din uz); 

• pentru asigurarea pieselor de schimb pentru întreaga durată de viaţă a 

produsului; 

54


• pentru pagubele provocate consumatorului ca urmare a funcţionării 

necorespunzătoare sau ca urmare a defectării produsului; 

• pentru respectarea legislaţiei comerciale de transport, de desfacere, 

legislaţiei vamale, legislaţiei concurenţiale etc. 

Toate aceste responsabilităţi revin producătorului indiferent dacă încălcările au 

avut loc din cauza unor neconformităţi de proiectare, de fabricaţie sau de verificare, din 

cauze obiective sau din neglijenţă, cu sau fără voia acestuia. 

Fiecare întreprindere trebuie să-şi organizeze activităţile de aşa manieră încât să 

respecte dreptul consumatorilor la informare şi protecţie, respectiv să ţină seama de 

solicitările mişcării consumeriste şi ecologiste, cu scopul creşterii nivelului de 

satisfacţie a consumatorilor. Aceasta trebuie să depună eforturi susţinute în direcţia 

identificării, cunoaşterii şi satisfacerii nevoilor şi intereselor unei anumite categorii de 

consumatori /4/. De asemenea, societăţile comerciale şi alte organizaţii economice 

trebuie să caute, în permanenţă să-şi îmbunătăţească în mod real produsele şi serviciile 

oferite. O organizaţie, care va ignora noile metode de lucru, mai eficiente, îşi va pierde 

în cele din urmă clienţii în favoarea altei organizaţii, care a reuşit să facă acest lucru. 

Aşadar, reformularea obiectivului principal al activităţii fiecărei întreprinderi 

producătoare sub forma unei misiuni mai ample de servire a intereselor 

consumatorilor, angajaţilor, furnizorilor şi ale altor membrii ai „comunităţii 

mondiale” creează un nou sens al finalităţii. O întreprindere adoptă decizii de 

management, de marketing, comerciale pe baza nevoilor consumatorilor, a intereselor 

acestora pe termen lung, a nevoilor proprii şi a intereselor de perspectivă ale societăţii 

în ansamblu /2/. 

Neglijarea intereselor consumatorilor şi ale societăţii pe termen lung înseamnă 

un deserviciu adus cu bună ştiinţă organizaţiei economice. De multe ori nevoile, 

dorinţele şi interesele de perspectivă ale clientului coincid, clienţii fiind aceia care ştiu 

cel mai bine ce le trebuie. Se întâmplă, totuşi, ca aceştia să nu adopte decizia cea mai 

potrivită. Astfel, unii consumatori preferă dulciurile, alimentele grase, care sunt, în 

general, dăunătoare sănătăţii, alţii doresc să fumeze, cunoscând efectele nocive ale 

fumatului, afectându-i în plus şi pe cei din jur, iar multora le place să consume băuturi 

alcoolice, în ciuda efectelor distrugătoare asupra organismului, la care se expun. 

Pentru a menţine sub control multe dintre aceste rele create organismului, ca 

rezultat şi al activităţii de marketing exacerbate şi de multe ori dezinformatoare, 

consumatorilor trebuie să li se explice, prin mijloacele de comunicare în masă, şi să se 

dovedească de ce sunt dăunătoare fumatul, mâncărurile grase şi consumul de alcool. De 

asemenea, este necesară introducerea unor reglementări implicite, dacă nu explicite 

(oficiale), în vederea limitării cererii pentru asemenea mărfuri. 

Este nevoie să se încurajeze desfăşurarea acţiunilor cetăţeneşti şi să se asigure 

progresul în educaţia consumatorilor şi ocrotirea sănătăţii acestora, în scopul 

menţinerii în bună stare a proprietăţii pe care avem privilegiul să o folosim, protejând 

mediul înconjurător şi resursele naturale. Uneori, se întâmplă ca dorinţele 

consumatorilor să fie în dezacord cu interesele generale ale societăţii. Astfel, 

consumatorii doresc să posede în locuinţele personale simboluri ale bunăstării şi 

prestigiului social (de exemplu, uşi şi mobilier din lemn masiv), iar din contră 

societatea trebuie să protejeze mediul ambiant (pădurea de foioase şi conifere), doresc 

să beneficieze de confortul oferit de sistemul de aer condiţionat, dar avem nevoie totuşi 

de stratul de ozon din atmosferă, sau consumatorii din întreaga lume ar trebui să 

folosească benzină fără plumb, dar din variate motive nu se respectă acest lucru /4/. 

55


Din aceste considerente, acolo unde se înregistrează diferenţe între dorinţele 

consumatorilor şi interesul general, unde nu există o orientare suficient de bine definită 

din partea mişcării consumatorilor şi nici un simţ al responsabilităţii proprii, ar trebui ca 

organizaţiile economice, întreprinderile însele să-şi controleze şi să-şi reglementeze 

singure atitudinea în privinţa oferirii unor bunuri nedorite de societate în ansamblu ei. 

Altfel, acest lucru va trebui impus prin legislaţiile naţionale ale fiecărei ţări. 

Consumatorii actuali solicită, din ce în ce mai mult, produse socialresponsabile, 

pe care le clasifică şi ierarhizează, apoi, în funcţie de măsura în care 

acestea le aduc satisfacţie şi le oferă avantaje pe termen lung. Astfel, acestea pot fi 

(figura 1): 

100 

Grad de 

satisfacţie/ 

avantaje 

obţinute 

80 

60 

40 

20 

Avantaje pe termen lung 

obţinute de consumator 

Nivel de satisfacţie 

0 

1 2 3 4 

Natura produsului 

1 – Produs folositor 3 – Produs atrăgător 

2 – Produs deficitar 4 – Produs avantajos 

Figura 1. Clasificarea produselor din punct de vedere social 

• produse avantajoase, care oferă consumatorului atât satisfacţie imediată, 

cât şi mari avantaje pe termen lung (de exemplu, produsele lactate cu un 

conţinut bogat în calciu, administrate în perioada creşterii organismului); 

• produse atrăgătoare, care oferă satisfacţie imediată, dar pot dăuna 

consumatorilor pe termen lung (de exemplu, produsele zaharoase, băuturile 

alcoolice, cafeaua, ţigările); 

• produse folositoare, acestea fiind mai puţin atrăgătoare, dar pot oferi 

consumatorilor mari avantaje pe termen lung (de exemplu, centurile de 

siguranţă şi pernele pneumatice din dotarea autoturismelor); 

• produse deficitare, care nu oferă satisfacţie imediată, sunt foarte puţin 

atrăgătoare şi nu asigură nici avantaje pe termen lung (de exemplu, 

medicamentele ineficiente şi cu gust neplăcut). 

Gradul de satisfacţie al consumatorului este variabil de la un individ la altul şi 

diferă în funcţie de natura produsului achiziţionat pentru a-i satisface necesitatea. 

Satisfacţia consumatorului este apreciată în funcţie de rapiditatea cu care aceasta este 

obţinută, intensitatea şi durata menţinerii satisfacţiei în utilizare sau consum. 

Întrucât nu toţi managerii au simţul moralităţii dezvoltat, companiile 

producătoare trebuie să adopte o politică de etică în toate activităţile întreprinderii, în 

special referitoare la activităţile de marketing, care va include principiile după care 

trebuie să se călăuzească fiecare angajat al întreprinderii în activitatea sa. O asemenea 

56


politică trebuie să acopere, de asemenea, sfera relaţiilor cu distribuitorii, standardele de 

publicitate, relaţiile cu clientul, stabilirea preţului, dezvoltarea produsului şi standardele 

de etică generală /5/. 

Managerii trebuie să dispună de un set de principii care să-i ajute să determine 

importanţa morală a fiecărei situaţii şi să decidă cât de departe pot merge cu conştiinţa 

lor. Un principiu ar fi acela că problema responsabilităţii etice şi sociale este de 

competenţa pieţei libere şi a sistemului juridic. În această situaţie, întreprinderile şi 

managerii acestora nu sunt obligaţi să emită judecăţi de ordin moral. Cu toate acestea, 

fiecare întreprindere şi fiecare manager trebuie să-şi însuşească o atitudine morală şi 

responsabilă din punct de vedere social. Managerul trebuie să aplice standarde înalte de 

etică şi morală, atunci când adoptă decizii la nivel de întreprindere, indiferent de ceea 

ce permite sistemul. Fiecare manager trebuie să privească dincolo de ceea ce este legal 

şi să aplice standarde bazate pe integritatea personală, conştiinţa morală a organizaţiei şi 

bunăstarea pe termen lung a consumatorilor. 

Atât consumatorii, cât şi agenţii economici au anumite drepturi în societate, 

precum şi autorităţi. P. Kotler menţionează mai multe drepturi acordate agenţilor 

economici, printre care menţionăm: să introducă pe piaţă orice produs, având orice 

mărime, stil, culoare etc., atât timp cât acesta oferă un minim de cerinţe de sănătate şi 

siguranţă consumatorilor; să atribuie produsului orice preţ consideră, atât timp cât evită 

discriminarea care este dăunătoare concurenţei; să-şi promoveze produsele utilizând 

orice resurse din mass-media sau mesaje, în orice cantitate, atât timp cât nu se apelează 

la o fraudă sau înşelătorie; să introducă orice schemă de cumpărare doresc, atât timp cât 

nu sunt discriminatorii; să schimbe produsul oferit oricând; să distribuie produsul în 

orice manieră rezonabilă; să limiteze garanţia produselor sau serviciile post-vânzare. 

Încă din anii ’60, consumatorilor le-au fost garantate cel puţin patru drepturi 

fundamentale. Astfel, consumatorilor le este garantat dreptul la siguranţă, adică 

dreptul de a fi protejaţi împotriva produselor şi serviciilor care sunt periculoase pentru 

sănătate şi viaţă. Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, respectiv de a fi protejaţi 

împotriva fraudelor, înşelăciunilor sau reclamelor mincinoase sau altor informaţii care 

ar putea să dezinformeze alegerea. Consumatorilor le este garantat, de asemenea, 

dreptul de a alege, de a avea acces la o varietate de produse competitive, care au un 

preţ corect şi o calitate satisfăcătoare. Consumatorilor le este garantat şi dreptul de a fi 

ascultaţi sau dreptul de a fi asiguraţi că interesele lor vor fi îndeplinite şi luate în 

considerare corect la formularea şi administrarea politicii guvernamentale. 

Chiar dacă consumatorilor le sunt garantate anumite drepturi fundamentale de 

protecţie, apare, totuşi, o problemă: majoritatea acestor drepturi depind de prezumţia 

că aceşti consumatori sunt, în egală măsură, capabili să fie şi să dorească a fi 

implicaţi, la nivel înalt, în procesul de cumpărare şi consum. În realitate, mulţi 

consumatori nu intervin în nici unul dintre aceste procese. Copiii, persoanele în vârstă, 

săracii nu au abilităţile cognitive de a procesa informaţia pentru a fi destul de informaţi 

şi protejaţi. Mai mult, chiar şi acei consumatori care au această capacitate, deseori, nu 

doresc să investească timp, bani, energie şi efort pentru a-şi asigura drepturile /6/. 

Dreptul de a alege este declarat pe baza prezumţiei că avem de-a face cu 

consumatori raţionali, autonomi şi cu putere de decizie. Totodată, dreptul de a alege 

ignoră puterea marketingului de a influenţa atitudinile, intenţiile şi comportamentele de 

cumpărare ale consumatorilor. Alături de contra-controlul exercitat de consumatori 

asupra agenţilor economici, trebuie să existe, desigur, anumite forţe în societate care să 

57


impună un sistem de constrângeri sau influenţe sociale asupra activităţilor de marketing 

şi nu numai, de ordin legal, politic, competitiv şi etic. 

Concluzii 

În consecinţă, responsabilitatea producătorilor faţă de societate trebuie 

distribuită la toate nivelele de execuţie, în toate domeniile de activitate şi nu trebuie să 

revină doar managerilor de produs şi compartimentelor de marketing. Fiecare companie 

producătoare ce acţionează pe piaţă trebuie să-şi definească, în coordonate largi, o 

misiune socială care să nu vizeze numai marfa în sine, respectiv sfera de aplicabilitate 

a acesteia, ci să se reflecte asupra tuturor angajaţilor care lucrează în întreprindere, 

respectiv asupra tuturor acelora care utilizează produsele sale. 

Ne asociem şi noi opiniilor diferiţilor cercetători exprimate în domeniu şi 

recomandăm, prin urmare, trei modele de comportament etic în relaţiile 

comerciale: 

• Regula de aur: acţionează într-un mod în care doreşti să reacţioneze şi 

ceilalţi faţă de tine. 

• Principiul utilităţii: acţionează într-un mod din care să rezulte cele 

mai mari avantaje în cel mai ridicat număr. 

• Teoria lui Kant: acţionează într-un asemenea mod încât decizia luată 

în anumite circumstanţe să poată deveni fie o lege universală, fie o regulă de 

comportament. 

Bibliografie: 

[1] Drucker, P.F. Management tasks, responsabilities, and practices, W. 

Heinemann Publishing, London, 1994 

[2] Ivancevich, J.M., 

Lorenzi, P., Skinner 

S.J., Crosby, Ph.B. 

Management. Quality and competitiveness, IRWIN 

Publishing, Inc., New York, 1994 

[3] Oprean, C., Kifor, 

C.V. 

Managementul calităţii, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, 

Sibiu, 2002 

[4] Patriche, D. (coord.) 

s.a. 

Protecţia consumatorilor, Regia Autonomă „Monitorul 

Oficial”, Bucureşti, 1998 

[5] Tone Hosmer, L. The ethics of management, Irwin, Inc., Homewood, 

Illinois, 1987 

[6] Celaschi, F. Il design della forma merce: valori, bisogni e 

merceologia contemporanea, Editore Il Sole 24 ore 

S.p.A., Milano, 2000 

58


STRATEGIA DE RELAŢII PUBLICE 

Prep. univ. drd. Ploae Catalin 

Public relations has been poorly regarded in the corporate world and 

outside. Despite substantial and increasing expenditure on public relations, the 

practice is often misunderstood. Its role has been seen mainly as a 

presentational one. The function of public relations should have a dialogue with 

all the different corporate audiences. These can include not only the media and 

shareholders, but also employees, the community, governments at various 

levels, and in whichever countries there are operations, customers, suppliers 

and employees. 

Introducere în relaţii publice 

Organizaţiile naţionale şi internaţionale de relaţii publice au formulat definiţii 

care permit aplicarea activităţii în orice colţ al lumii. Societatea democratică 

contemporană nu poate avea stabilitate fără comunicare şi fără suportul psihologic şi de 

mentalităţi asigurat de strategiile de relaţii publice. 

“Relaţiile publice reprezintă o funcţie principală a conducerii, bazată pe o 

activitate continuă şi sistemică, cu ajutorul cărora instituţiile caută să obţină înţelegerea, 

simpatia şi sprijinul acelora cu care au relaţii în prezent sau vor avea în viitor” 

(International Public Relations Association). Funcţia de bază a relaţiilor publice este “să 

schimbe sau să ajusteze, în interesul publicului, acele aspecte ale personalului nostru 

sau ale comportamentelor companiei noastre care au o semnificaţie socială”. 

Relaţiile publice pot : 

- să susţină obiectivele unei afaceri 

- să explice politici 

- să crească luarea la cunoştinţă a unui produs 

- să concentreze atenţia pe o problemă 

- să încurajeze discuţiile informate 

- să ajute la schimbarea percepţiei, opiniei şi comportamentului 

- să influenţeze atitudini 

- să motiveze personalul 

- să întărească efortul de marketing şi vânzări 

- să construiască şi să susţină o reputaţie 

- să ajute la redarea credibilităţii 

- să aibă un efect asupra valorilor unui grup particular sau a societăţii ca întreg. 

Relaţiile publice sunt o activitate universală. Funcţionează în toate aspectele 

vieţii. Oricine practică principii de relaţii publice căutând acceptarea, cooperarea sau 

afecţiunea celorlalţi. 

În munca de relaţii publice totul trebuie să se desfăşoare sistematic, organizat, 

după un plan bine pus la punct, care să ducă la împlinirea obiectivelor de imagine ale 

organizaţiei. Indiferent dacă strategiile sunt de lungă durată sau pe perioade limitate, tot 

ce trebuie întreprins trebuie planificat. Indiferent de profilul activităţii, de scopul 

59


urmărit, capitalul de încredere este fundamental. Orice activitate de relaţii publice 

trebuie nu doar să obţină beneficii pentru o organizaţie, ci să servească, în acelaşi timp, 

şi interesului public. Activitatea de relaţii publice presupune alinierea intereselor proprii 

ale organizaţiei la interesele şi problemele publicului relevant pentru ea. Capitalul de 

încredere în produsele /serviciile, personalul şi în organizaţie în ansamblul ei se va 

traduce în capital de simpatie şi sprijin faţă de acţiunile organizaţiei şi, pentru 

organizaţiile profit, în capitalul financiar de care au atâta nevoie. Ca funcţie a 

conducerii, activitatea de relaţii publice analizează atitudinile publicului, stabileşte 

programe de comunicare menite să câştige înţelegerea şi acceptarea publicului. 

Procesul de relaţii publice are menirea de a pune într-o lumină favorabilă 

realizările unei întreprinderi sau ale unei instituţii a statului, în ideea captării încrederii 

publicului larg, a clienţilor sau a propriului personal. Relaţiile publice reprezintă în 

epoca actuală a economiei de piaţă o activitate distinctă în raport cu celelalte activităţi 

care presupun existenţa unui public. Domeniile practicii în relaţii publice : 

- consiliere – furnizează recomandări, sfaturi managementului privind politica, 

relaţiile şi comunicaţiile 

- cercetare – a determina atitudini şi comportamente ale publicului pentru a 

planifica strategii de relaţii publice; asemenea cercetări pot fi utilizate spre a 

genera înţelegere reciprocă sau a influenţa publicul 

- relaţii cu media - a lucra cu mass-media căutând publicitate sau răspunzând 

interesului organizaţiei 

- relaţii cu salariaţii sau membrii - răspunde intereselor, motivează angajaţii unei 

organizaţii 

- relaţii cu comunitatea 

- afaceri publice – dezvoltă o implicare politică publică şi ajută o organizaţie să 

se adapteze aşteptărilor publice 

- afaceri guvernamentale – legătura directă cu legislaţia în numele organizaţiei 

- probleme de management 

- relaţii financiare – a crea şi menţine încrederea investitorului şi a construi relaţii 

bune cu comunitatea financiară 

- relaţii industriale – relaţii cu alte firme în industria unei organizaţii şi cu 

asociaţii comerciale 

- dezvoltare şi adunare de fonduri – încurajează publicul să susţină o organizaţie, 

în primul rând prin contribuţii financiare. 

- relaţii cu minorităţi şi afaceri multiculturale 

- evenimente speciale 

- comunicaţii de marketing. 

Modalitatea de a face relaţii publice într-o sau pentru o organizaţie diferă destul 

de mult, în funcţie de tipul de organizaţie. Într-un fel vor fi concepute strategiile de 

relaţii publice pentru o organizaţie din sectorul privat (profit sau nonprofit) şi în altul 

pentru o organizaţie publica (instituţie guvernamentală). 

Strategia de relaţii publice în sfera privată 

Strategia de relaţii publice se conturează ca un complex de activităţi. 

Cercetarea 

Pentru o planificare strategică a relaţiilor publice trebuie cercetate următoarele 

probleme : 

60


a) Care sunt cele mai semnificative puncte tari şi puncte slabe (ale 

firmei/produsului), 

oportunităţi şi ameninţări Este ceea ce se numeşte analiza SWOT – cercetarea 

punctelor tari şi a punctelor slabe ale companiei/produsului în raport cu oportunităţile şi 

ameninţările din mediul extern. Această analiză a mediului trebuie să fie realizată în 

mod continuu, astfel încât să permită anticiparea şi pregătirea pentru evenimentele care 

pot să afecteze în viitor organizaţia. O modalitate de a realiza continuu această cercetare 

este organizarea unei “echipe de anticipare a problemelor”, formată din angajaţi din 

diferite departamente, care să se întâlnească regulat şi să discute ce noi probleme au 

apărut în activitatea lor şi ce ar putea afecta organizaţia. 

b) Care sunt cele mai importante categorii de public ale companiei După 

realizarea analizei 

SWOT, este foarte importantă identificarea categoriilor de public şi clasificarea 

în funcţie de importanţa lor pentru companie. 

c) Care sunt cele mai importante nevoi ale fiecărui public ţintă, cărora 

compania poate să le 

răspundă Pentru identificarea acestor nevoi, apar următoarele întrebări, pentru 

fiecare categorie de public: 

- clientul : de ce să cumpăr de la compania X 

- angajatul : de ce să lucrez pentru compania X 

- comunităţi de investitori: de ce ar fi compania X o bună investiţie pe 

termen lung 

- Comunităţi locale şi public în general: de ce ar fi compania X un bun 

de valoare pentru comunitatea şi pentru ţara mea 

Planificarea 

Planul de comunicare se realizează răspunzând la următoarele întrebări: 

a) Care sunt obiectivele de comunicare pentru fiecare dintre categoriile de 

public ţintă 

Obiectivele de comunicare trebuie să conţină 3 elemente: 

- o intenţie: ceea ce se realizează şi categoriile de public avute în vedere 

- un procentaj: obiectul trebuie exprimat în termeni măsurabili 

- un termen: acesta variază în funcţie de obiectiv. 

Definirea obiectivelor de comunicare reprezintă o condiţie indispensabilă 

pentru măsurarea eficienţei campaniei de relaţii publice. Fixarea obiectivelor de 

comunicare nu este o sarcină uşoară, pentru că trebuie să ţină cont de o mulţime de 

factori: celelalte elemente ale mixului de marketing, constrângerile financiare, acţiunile 

concurenţei, trăsăturile pieţei. 

b) Care este “reţeaua personală de mijloace de comunicare în masă” a 

membrului tipic dintrun 

grup ţintă Aceasta înseamnă dezvoltarea unui “plan de media” pentru 

fiecare grup ţintă, prin care să fie atinse obiectivele de comunicare deja atinse. 

Cercetarea este cea care joacă un rol important în identificarea “reţelei personale de 

media” a membrului celui mai reprezentativ al fiecărui public ţintă. 

c) Care sunt acţiunile de relaţii publice care vor avea loc 

61


Tactici în strategiile de relaţii publice 

Publicarea de cărţi 

Competiţii, concursuri 

Dineuri 

Demonstraţii ale calităţilor produsului 

Expoziţii 

Fan cluburi 

Festivaluri 

Interviuri 

Petreceri 

Premii 

Spectacole în aer liber 

Turnee 

Tabel Nr.1 

d) Care sunt resursele disponibile pentru realizarea întregului program de 

relaţii publice 

Trebuie avute în vedere resursele materiale şi umane disponibile atât pentru 

implementarea propriu-zisă a strategiei, cât şi pentru celelalte componente ale sale 

(cercetarea, conceperea şi evaluarea ei). 

e) Cine sunt responsabilii Trebuie stabilite care sunt acele persoane care 

vor purta 

responsabilitatea realizării fiecărei sarcini şi de care va depinde, în cele din 

urmă, atingerea obiectivelor fixate şi succesul companiei de relaţii publice. Ele sunt 

coordonatele echipelor de lucru, iar, în implementarea strategiei, este bine să existe câte 

un responsabil pentru fiecare acţiune de relaţii publice. 

f) Care este calendarul de activităţi Este necesar să fie fixate termenele 

în care trebuie să se 

încadreze fiecare dintre acţiunile de relaţii publice, datele la care vor avea loc 

evenimente de relaţii publice şi trebuie stabilită ordinea desfăşurării lor. 

Acţiunea (implementarea planului de relaţii publice) 

Fiecare echipă se va ocupa de îndeplinirea sarcinilor pentru care a fost formată, 

iar coordonatorii lor, responsabilii pentru fiecare acţiune de relaţii publice, vor avea 

grijă ca paşii care trebuie urmaţi să fie făcuţi bine, la datele şi în termenele dinainte 

fixate. 

Evaluarea 

Evaluarea este etapa în care se evidenţiază sau nu rezultatele. Se măsoară 

efectele procesului de comunicare, la mai multe niveluri: 

- evaluarea nivelului de îndeplinire a obiectivelor; 

- evaluarea procesului de comunicare; 

- evaluarea gradului de integrare şi a modului de funcţionare a echipelor de 

relaţii publice; 

- evaluarea imaginii reflectate în mass media; 

- evaluarea reprezentărilor publicului ţintă. 

Pentru fiecare tip de evaluare trebuie alese anumite metode. Pentru evaluarea 

modificărilor reprezentărilor publicului despre produs/organizaţie se folosesc metode de 

cercetare mai sofisticate. Pentru mijloacele de evaluare cele mai des folosite în 

activitatea de relaţii publice se numără: focus-grupurile şi interviurile de profunzime, ca 

metode calitative, sondajul telefonic, sondajul prin poştă sau în locuri publice, ca 

metode cantitative. 

62


Utilizări strategice ale relaţiilor publice 

Pentru a veni în sprijinul nevoii de idei pe care o are fiecare specialist din acest 

domeniu, evidenţiem utilizări strategice ale activităţilor de relaţii publice: 

- construirea stării de aşteptare pe piaţa înaintea începerii campaniei 

publicitare 

- atragerea clienţilor când nu există publicitate 

- transformarea reclamei în subiect de ştiri 

- înviorarea reclamei 

- construirea unei relaţii personale cu clienţii 

- influenţarea celor cu influenţă 

- comunicarea beneficiilor unui nou produs 

- demonstrarea responsabilităţii sociale şi câştigarea încrederii 

consumatorului 

- protejarea produselor ameninţate 

- actualizarea unei imagini 

- pătrunderea pe noi pieţe 

- asigurarea loialităţii faţă de marcă 

Sfera publică – relaţiile publice guvernamentale 

Diferenţe faţă de relaţiile publice din sectorul privat 

Există câteva diferenţe importante între activitatea de relaţii publice din sfera 

privată şi cea din sfera publică. 

- Publicul ţintă al relaţiilor publice guvernamentale este format din grupuri 

interne şi externe vaste şi diverse: angajaţi şi persoane cu funcţii de conducere din sfera 

legislativă, executivă şi judiciară; lideri ai partidelor politice; oameni de afaceri; grupuri 

de interes profesionale; jurnalişti; populaţia. 

- Stilul personal de comunicare al liderilor politici îşi lasă puternic amprenta 

asupra activităţilor de relaţii publice ale guvernului. O schimbare la nivel ministerial 

poate avea un impact puternic asupra felului în care guvernul comunică cu publicurile 

sale. 

- O deosebire capitală între sectorul public şi cel privat este aceea că, dacă 

organizaţiile profit au dreptul şi consimţământul populaţiei să se promoveze prin 

reclame şi să îşi facă publicitate aproape în orice mod doresc, cei care se ocupă de 

relaţiile publice guvernamentale se confruntă cu nişte constrângeri unice de ordine 

legal, politic şi cultural. 

Abordări strategice fundamentale ale relaţiilor publice guvernamentale 

Practica relaţiilor publice guvernamentale într-o societate democratică se 

justifică în trei moduri: 

- guvernarea de tip democratic funcţionează cel mai bine atunci când există un 

flux de idei şi de informaţii în ambele sensuri, astfel încât atât cetăţenii, cât şi cei care îi 

conduc să ia decizii în cunoştinţă de cauză; 

- guvernarea democratică trebuie să adopte o atitudine responsabilă faţă de 

cetăţenii pe care îi serveşte, informându-i despre acţiunile pe care le întreprinde; 

- cetăţenii, în calitatea lor de contribuabili, au dreptul să fie informaţi despre 

activitatea celor care îi conduc. 

63


Strategii în practica relaţiilor publice guvernamentale, în care fluxul de 

informaţii între cetăţeni şi guvernământ reprezintă piesa de rezistenţă: 

a) Comunicarea politică 

Scopul comunicării politice este să câştige, atât în interiorul ţării, cât şi în afara 

ei, acceptarea bugetului, politicii şi reglementărilor existente deja, noi sau abia propuse 

ale guvernului. Două dintre cele mai folosite metode de a atinge acest scop sunt un 

răspuns la nevoile publicului: 

- liderii politici aleşi trebuie să-şi popularizeze programele; 

- să fie deschişi la dezbaterea publică a ideilor, iniţiativelor şi acţiunile lor. 

b) Servicii de informare 

Scopul urmărit este acela de a informa diferite categorii de public despre 

informaţiile şi serviciile guvernamentale disponibile, astfel încât cetăţenii să le poată 

folosi. Acest rol şi-l asumă departamentul de relaţii cu publicul. Acest serviciu oferă 

informaţii şi răspunde la întrebările puse de către cetăţeni sau de către jurnalişti despre: 

învăţământ, drepturi civice, sănătate publică, siguranţă publică, transport public, 

comerţ, agricultură. 

c) Construirea, menţinerea şi protejarea unei imagini instituţionale pozitive 

Scopul construirii şi protejării unei imagini instituţionale pozitive este acela de 

a informa şi de a influenţa publicul pe termen lung şi scurt în sensul sprijinirii unui 

minister sau a unui departament ministerial. Deseori, apar controverse şi nemulţumiri 

atunci când oficialii guvernamentali încearcă să „vândă” o astfel de imagine pozitivă, 

iar principala acuzaţie adusă acestei activităţi de relaţii publice este că ar fi propaganda 

care cheltuieşte banii contribuabililor. 

d) Generarea feedback-ului din partea publicului 

Specialiştii în relaţii publice trebuie să urmărească să obţină un flux de 

informaţii de la public, astfel încât deciziile politice să fie luate pe baza informaţiilor. 

Specialiştii în relaţii publice trebuie consultaţi înainte de a se implementa deciziile 

politice, iar nu după; ei trebuie să fie prezenţi la lansarea ideii unei anumite iniţiative 

politice. 

Paşii strategiei de comunicare guvernamentală: 

Primul pas în promovarea unei politici sau a unui program este identificarea şi 

concentrarea atenţiei asupra celei mai importante probleme. Pentru că este dificil să se 

atingă mai multe probleme deodată, cea mai bună este alegerea unei singure probleme 

şi concentrarea tuturor metodelor şi eforturilor de comunicare asupra acelui subiect 

înainte de a trece la următorul. 

Al doilea pas este formularea unui plan coerent de comunicare. Toţi actorii 

guvernamentali principali trebuie să cunoască şi să fie de acord cu planul. Planul de 

comunicare trebuie să cuprindă temele care vor fi abordate şi tacticile care vor fi 

folosite. Al treilea pas este implementarea planului de comunicare. 

64


BIBLIOGRAFIE: 

1. Caywood, Clarke – “The Handbook of Strategic Public Relations & Integrated 

Communications”, McGraw-Hill, 1997. 

2. Dunn, Jim - “Public Relations – Techniques that work”, 

Hawksmere, London, 1999. 

3. Gregory, Anne - “Planning and Managing a Public Relations Campaign”, The 

Institute of Public Relations in Practice Series, New York, 1996. 

4. Harris, Thomas L. – “How MPR Adds Value to Integrated Marketing 

Communications”. Public Relations Quaterly, 1993. 

5. Smith, Harvey J. – “Teach Yourself: Public Relations”, Hodder & Stoughton, 

London, 1995. 

6. Stancu, Valentin - “Relaţii Publice, succes şi credibilitate”, 

Stoica, Adrian Editura Concept Publishing, Bucureşti, 1997. 

Stoica, Marcela 

65


LOGISTICA ŞI DISTRIBUŢIA 

Lect. univ.dr. Adriana Scrioşteanu 

The work presents the relation of logistics and distribution. 

Logistics is not the equivalent of distribution or the physical distribution. 

Logistics interact with the distribution through physical distribution. Logistics is 

a set of activities before and during the production process and also the 

distribution of finite products. Logistics is essential for companies development, 

for optimizing the logistics’ channels in order to improve their coordination and 

management. 

Termenul logistică a început să fie tot mai mult folosit la începutul anilor 1980. 

Iniţial, distribuţia fizică şi logistica au fost considerate sinonime, dar la sfârşitul 

deceniului al nouălea, conceptul de logistică a început să fie apreciat mult mai complex 

decât distribuţia fizică, un mijloc concurenţial de obţinere a avantajului competitiv al 

unei întreprinderi. 

Un produs nu-şi poate îndeplini rolul pentru care a fost creat, decât în 

momentul trecerii în consumul final, satisfăcând nevoia consumatorului care l-a 

cumpărat. Această legătură între producţie şi consum se realizează prin intermediul 

distribuţiei. 

În economia de piaţă, diversificarea producţiei, a consumului şi a relaţiilor de 

piaţă, conferă distribuţiei produselor un rol tot mai important. 

Activitatea de distribuţie a cunoscut o dezvoltare rapidă odată cu revoluţia 

industrială, devenind în prezent una din cele mai dinamice activităţi. 

În perioada postbelică, evoluţia distribuţiei a fost marcată, pe de-o parte, de 

reconsiderarea în planul teoriei şi practicii economice a raportului producţie – consum, 

iar pe de altă parte, de transformările în plan tehnic şi organizatoric ale acestui 

domeniu. Factorii ce au impulsionat această evoluţie sunt: dezvoltarea producţiei şi 

diversificarea ei, precum şi evoluţia produselor sub aspect calitativ, novativ şi tehnic. 

Dezvoltarea rapidă a distribuţiei se datorează rolului pe care aceasta îl are în procesul 

reproducţiei, proces ce asigură evoluţia societăţii umane. 

În anul 1948, Asociaţia Americană de Marketing considera distribuţia fizică ca 

fiind mişcarea bunurilor de la locul unde acestea se produc la cel unde sunt consumate 

sau utilizate. 

Prima abordare teoretică a distribuţiei fizice a fost cea a lui Peter Druker, în 

anul 1962, care o definea ca fiind drept un alt mod de a denumi un alt proces de afaceri; 

orice afacere poate fi privită din punct de vedere al producţiei ca un flux de materiale. 

În SUA, National Council of Physical Distribution Management definea 

distribuţia fizică, în anul 1972, ca fiind un termen ce descrie integrarea a două sau mai 

multe activităţi în scopul planificării, desfăşurării şi controlului unui flux de materii 

prime şi produse finite de la locul de origine la cel de consum. 

După Philip Kotler, distribuţia fizică comportă planificarea, implementarea şi 

controlul fluxurilor fizice de materiale şi produse finite, de la punctele de provenienţă 

ale acestora la cele de utilizare astfel încât să fie satisfăcute cerinţele clienţilor şi să se 

66


obţină profit. 12 El defineşte distribuţia fizică ca fiind logistica de piaţă, pornind de la 

premisa că bunurile se află la producător şi se caută soluţii de punere a acestora la 

dispoziţia clienţilor. Alţi autori americani consideră logistica ca fiind distribuţia 

produselor finite, asociind-o, astfel, cu ultima etapă a producţiei. Din acest punct de 

vedere, a fost ignorat rolul logisticii în gestionarea fluxurilor interne de materii prime, 

subansamble, piese, ambalaje. 

Dar gândirea logistică nu pune doar problema distribuţiei spre exterior (adică a 

bunurilor care se mişcă de la producător la clienţi), ci şi a distribuţiei spre interior 

(adică a bunurilor care se mişcă de la furnizori la producător). 13 

Logistica, după unii autori americani, reprezintă procesul de planificare, 

implementare şi control al fluxului şi depozitării eficiente a bunurilor, serviciilor şi 

informaţiilor legate de acestea, de la punctul de origine la punctul de consum, 

corespunzător cerinţelor clientului. 

Asociaţia Americană pentru Logistică defineşte logistica ca fiind o activitate ce 

are drept scop punerea la dispoziţie cu cel mai mic cost, a cantităţii dintr-un produs, la 

locul şi momentul unde există cerere. 

Cu alte cuvinte, logistica este un ansamblu de activităţi derulate înaintea şi în 

timpul desfăşurării procesului de producţie, la care se adaugă activităţile de distribuţie 

propriu - zisă de la sfârşitul producţiei. Acest flux fizic este însoţit de unul 

informaţional în ambele sensuri, care reprezintă, de fapt, cadrul de operare al logisticii. 

Alături de produs, preţ, promovare, distribuţia este o componentă a mixului de 

marketing. La rândul ei, aceasta are două componente de bază - canalele de distribuţie 

şi distribuţia fizică. 

Canalele de distribuţie au fost definite ca reprezentând fluxuri de bunuri şi 

servicii, accentul punându-se pe latura economică a acestora. Deseori, canalele de 

distribuţie au fost percepute ca sisteme închise, ce operau ca entităţi statice separate şi 

acordau importanţă numai relaţiilor interne ale întreprinderii, nu şi celor externe. 

Astăzi, întreprinderile funcţionează într-un mediu dinamic, caracterizat de 

creşterea complexităţii produselor, a presiunilor economice, sociale şi politice, ceea ce 

implică promovarea unor relaţii reciproc avantajoase pentru toţi membrii canalului de 

distribuţie. 

Canalele reprezintă înţelegeri comerciale între firme, fără caracter fizic, în 

scopul facilitării fluxului de bunuri sau servicii. 14 Înţelegerile comerciale aferente 

fluxului de materii prime pentru activitatea de producţie (canale de aprovizionare) pot fi 

diferite de cele pentru fluxul de livrare a produselor finite (canale de distribuţie). 

Canalele de distribuţie gestionează schimbările prin care trece un produs în 

drumul său de la producător la consumatorul final. El apare ca “ o combinaţie de 

utilităţi şi funcţiuni asigurate de întreprindere ”. 15 

Termenul “canal de distribuţie” se referă la înţelegerile comerciale încheiate 

pentru asigurarea fluxului unui produs de la producător la consumatorul final, cu 

specificaţia că, produsul şi dreptul de proprietate asupra acestuia nu parcurg întotdeauna 

acelaşi drum. 

Structura canalelor de distribuţie nu este statică şi nici universală; ele diferă de 

la o piaţă la alta şi se modifică în timp. De exemplu, canalele de distribuţie din mediul 

12 Ph. Kotler – Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p.742 

13 Ibidem, p. 744 

14 J. L. Gattorna – Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura Teora,Bucureşti, 1999 , p. 87 

15 C.Florescu, coord. – Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1992, p.358 

67


rural tind să aibă mai mulţi intermediari decât cele din mediul urban, deoarece 

cantităţile mici de produse fac ca livrările directe către detailişti să fie mai puţin 

atractive. De asemenea, cu cât profitul obţinut din comercializarea produselor este mai 

mic şi frecvenţa de achiziţie a acestora este mai mare, cu atât vor fi mai mulţi 

intermediari în cadrul canalului. Dacă frecvenţa de achiziţie a produselor va fi mai 

mică, canalul de distribuţie va fi mai scurt. 

Obiectivul distribuţiei fizice constă în furnizarea bunurilor potrivite, în locuri 

potrivite, la momentul potrivit, cu costuri minime. 16 Dar, distribuţia fizică nu poate 

realiza simultan maximizarea serviciilor oferite clienţilor şi minimizarea costurilor. Un 

nivel maxim de servicii oferite clienţilor implică deţinerea de stocuri mari, existenţa 

mai multor depozite, realizarea unui transport de calitate, ceea ce presupune costuri de 

distribuţie ridicate. Un cost minim al distribuţiei cere transporturi ieftine, stocuri reduse 

şi depozite puţine. 

Ca intermediar între producţie şi consum, distribuţia joacă un rol activ, prin 

asumarea rolului de exponent al preocupărilor şi intereselor atât ale consumatorului cât 

şi ale producătorului. 

De aceea, distribuţia se bucură de o atenţie deosebită în activitatea de marketing 

a fiecărei întreprinderi producătoare, căreia nu-i poate fi indiferent când se vinde 

produsul său, cui, cu ce cheltuieli, la ce preţ şi, mai ales, cu ce implicaţii asupra 

activităţii viitoare. 

Ansamblul proceselor şi operaţiunilor ce au loc în timp şi spaţiu, din momentul 

încheierii producţiei şi până la intrarea în consum a produsului, precum şi orientarea lor, 

constituie obiect al mixului de marketing. Această variabilă pe care întreprinderea 

producătoare o poate controla, rămâne totuşi componenta cea mai puţin flexibilă a 

mixului de marketing, dar rolul său se află în continuă ascensiune şi datorită faptului că 

o distribuţie bine gestionată poate fi o sursă de avantaj competitiv, pe care nici o 

întreprindere n-o poate ignora, deoarece aceasta i-ar aduce numeroase prejudicii. 

În fond, întreprinderea îşi recuperează cheltuielile şi încasează profitul abia 

după ce produsul a fost distribuit consumatorului, adică a fost vândut, ceea ce reflectă 

rolul esenţial pe care distribuţia îl are în politica de marketing. 

Distribuţia fizică include mai multe activităţi: previziunea desfacerilor, 

prelucrarea comenzilor, depozitarea gestiunea stocurilor, transportul. 

Previziunea desfacerilor, prin care se stabileşte gama de produse ce urmează a 

fi realizată pe baza studiilor de piaţă efectuate, a unor metode statistice sau a proiecţiilor 

matematice a datelor anterioare. 

Prelucrarea comenzii, prin care se realizează contactul direct cu consumatorul, 

vizează primirea comenzii de la clienţi, transmiterea la depozit şi eventual comandarea, 

apoi facturarea şi transportul. 

Depozitarea produselor presupune amplasarea, proiectarea şi identificarea 

depozitelor, activitate ce asigură: recepţia, marcarea, etichetarea, codificarea, sortarea, 

păstrarea, ambalarea, formarea de partizi, paletizarea, containerizarea etc. 

Gestiunea stocurilor urmăreşte stabilirea nivelului stocurilor, astfel încât să nu 

fie afectată satisfacerea cerinţelor consumatorilor. Pentru a onora imediat cerinţele 

clienţilor, întreprinderea ar trebui să deţină stocuri suficiente. Din punct de vedere 

economic, însă, nu este eficientă deţinerea unor stocuri prea mari. 

16 Ph. Kotler –Op. cit. , p.744 

68


Transportul asigură deplasarea efectivă a bunurilor de la producător la consumator. Pentru a se realiza 

cu cele mai mici cheltuieli, trebuie ales cel mai eficient mod de transport, nu numai în funcţie de preţ, ci şi de 

caracteristicile produsului, timp, frecvenţă, accesibilitate, capacitate, siguranţă, încredere, etc. 

Previziunea desfacerilor stă la baza planificării producţiei şi a nivelului stocurilor. Planul de producţie 

conţine date cu privire la intrările de materii prime şi materiale, care sosesc de la furnizori cu ajutorul mijloacelor 

de transport şi apoi sunt recepţionate şi stocate în depozitele de aprovizionare. De aici, ele sunt trecute în procesul 

de producţie şi transformate în produse finite. Stocurile de produse finite sunt influenţate de comenzile clienţilor şi 

de activitatea de producţie a întreprinderii. Comenzile clienţilor reduc nivelul stocurilor de produse finite, iar 

procesul de producţie creşte nivelul acestora. Produsele finite părăsesc procesul de producţie, sunt transferate în 

depozitele de desfacere şi de aici sunt transportate către clienţi. 

Logistica include alături de distribuţia fizică alte două componente, respectiv aprovizionarea şi 

activităţile de susţinere a producţiei. 

Activităţile de cumpărare (achiziţionare, procurare, asigurare) a materiilor prime, materialelor, 

componentelor necesare realizării obiectivelor întreprinderii sunt operaţii de natură logistică. Această componentă 

a logisticii se referă la relaţiile întreprinderii cu furnizorii, respectiv, nivelurile situate în amonte de aceasta. 

Activităţile de susţinere a producţiei includ fluxurile materiale din interiorul întreprinderii. Contribuţia 

logisticii în domeniul producţiei constă în asigurarea materialelor, componentelor necesare desfăşurării procesului 

de producţie, în concordanţă cu programul de producţie stabilit (primire, depozitare, stocare, manipulare, 

planificare a transporturilor şi a intrărilor de materiale). 

Pentru orice întreprindere, obţinerea unui avantaj competitiv pe piaţă presupune corelarea celor trei 

componente. 

În concluzie, logistica nu este echivalentul distribuţiei sau al distribuţiei fizice. Ea interacţionează cu 

distribuţia prin intermediul distribuţiei fizice. 

Tot mai multe întreprinderi recunosc că logistica este nu numai o variabilă operaţională, ci are o poziţie 

unică, ce-i permite să coordoneze relaţiile dintre factorii ce influenţează, atât fluxul de bunuri şi servicii, cât şi cel de 

informaţii. În condiţiile actuale, întreprinderile ştiu că, pentru a reuşi într-o situaţie concurenţială trebuie să 

abordeze cu mai multă atenţie piaţa, să stabilească priorităţi, să aloce resursele cu cea mai mare stricteţe şi, uneori, 

să facă compromisuri care cer mult discernământ. 

Fiecare întreprindere are propriile sale metode de a spori eficienţa operaţiilor sale logistice. Michael 

Porter a folosit un instrument denumit lanţul valorii, pentru a grupa cumpărătorii, furnizorii şi întreprinderea pe 

activităţi distincte, dar interdependente, care produc valoare. Conceptul lanţului valorii poate fi utilizat pentru a 

identifica sursele avantajului competitiv, în condiţiile creşterii concurenţei pe piaţă. Din teoria lanţului valorii reiese 

rolul logisticii în cadrul întreprinderii, ea cuprinzând două din cele cinci activităţi primare care adaugă valoare 

produsului sau serviciului. 

Mediul concurenţial obligă, din ce în ce mai mult, întreprinderile să examineze, restructureze şi 

redirecţioneze activităţile pentru a obţine avantajul competitiv. Logistica, prin activităţile sale, poate fi vitală în 

crearea unui astfel de avantaj. Ea poate influenţa pozitiv cota de piaţă şi rentabilitatea întreprinderii, numai dacă 

este privită ca o resursă strategică şi nu doar ca o activitate. 

Bibliografie: 

C.Florescu, coord. – Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1992. 

J. L. Gattorna – Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura 

Teora,Bucureşti, 1999. 

Ph. Kotler – Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 

1998. 

69


O NOUĂ PROVOCARE A MANAGEMENTULUI: ÎNVĂŢAREA ORGANIZAŢIONALĂ 

prep. univ. Ramona Nicoleta Radu 

Learning is usually associated with an institutionalized form of 

education: school, faculty etc. But the process of acquiring knowledge should not 

be separated from the process of applying it. That means that attending to a 

course and studying for an exam will not lead to learning unless that person 

actually uses the knowledge. If we take into consideration the fact that learning 

can be defined as a change in behaviour or potential behaviour resulted from 

direct or indirect experience, we will realize that there are different learning 

approaches such as individual or collective courses, training or coaching. 

Moreover, learning can be done in institutions, at the workplace or at home, in the 

street etc. 

Regarding the process of learning at the workplace, a new concept was 

born: the learning organization, an organization that has a culture based on 

innovation and generative learning, that results from experience. Its challenges 

are: superior performance, competitive advantage, quality improvement, 

committed work force, increase in the ability to manage change. David Garvin 

defines a learning organization as "an organization skilled at creating, acquiring, 

and transferring knowledge, and at modifying its behaviour to reflect new 

knowledge and insights." Key words are “transferring”, because knowledge is not 

enough to be created and acquired unless it is shared for a larger-scale or future 

use, and “modifying its behaviour” as this is a sine qua non condition of learning. 

Key words: organizational learning, learning organization, learning 

approaches, organizational memory, wheel of learning 

În limba chineză, cuvântul a învăţa este format din două caractere: primul 

înseamnă a studia, deci a acumula cunoştinţe, iar al doilea înseamnă a practica în mod 

constant, adică a pune în aplicare cunoştinţele acumulate. Deşi asociat de cele mai mute 

ori cu o formă instituţionalizată de educaţie, se pare că procesul de învăţare înseamnă 

mai mult, cunoştinţele dobândite oriunde (nu numai la şcoală) trebuind neapărat să fie 

puse în aplicare. 

Într-o povestire science-fiction se vorbeşte despre o societate în care toţi 

oamenii se nasc posedând cunoştinţe despre meseria pe care o vor practica: inginerie, 

medicină, croitorie etc. Numai câţiva oameni se nasc fără nici un talent, ei fiind trimişi 

în azile de nebuni, din moment ce numai nebunii sunt incapabili să contribuie la binele 

societăţii. Într-unul din azile, un nebun rebel studiază în bibliotecă tot ce poate despre 

artă şi ştiinţe. Când consideră că ştie destule, se hotărăşte să evadeze, dar este prins şi 

dus la un centru de cercetare din afara oraşului. Bine ai venit, îi spune şeful centrului, de 

acum încolo poţi să faci ce vrei, pentru că numai datorită oamenilor ca tine lumea 

poate progresa. 

70


Care este morala Să presupunem că oamenii nu se nasc învăţaţi, ca în 

povestire, ci dobândesc cunoştinţele în şcoală. Să presupunem că şi aplică aceste 

cunoştinţe. Fără noi cunoştinţe însă, fără un proces de învăţare continuu, ar mai fi 

posibil progresul Răspunsul e categoric nu. 

De aceea, în ziua de astăzi învăţatul a devenit o nouă formă de muncă 17 , el nu 

mai presupune o desprindere de activitatea productivă, ci face parte din ea. Angajaţii 

vin cu un bagaj de cunoştinţe din şcoală, pe altele le dobândesc participând la diverse 

training-uri, workshop-uri sau conferinţe, fiind importante evident doar acele cunoştinţe 

pe care le pot aplica cu succes în firma unde lucrează. Însă trăim într-o lume în continuă 

schimbare şi, pentru a-i face faţă, trebuie să fim capabili să învăţăm cu o viteză mai 

mare decât rata schimbării. 

Acesta este semnalul de alarmă pe care Charles Handy l-a tras înainte de a 

defini roata învăţării: procesul învăţării începe cu o întrebare, problemă sau provocare, 

continuă cu descoperirea unui răspuns, idee sau teorie a cărei veridicitate trebuie testată 

în realitate, iar rezultatul obţinut trebuie analizat, urmând ca ciclul să se reia cu o nouă 

problemă 18 . Firmele înseşi trebuie să parcurgă această roată a învăţării, ele nu îşi permit 

să aştepte ca alţii să afle răspunsurile la problemele cu care se confruntă şi să înveţe de 

la aceştia. Pur şi simplu nu au timp. 

Multe societăţi multinaţionale au început ca nişte mici afaceri de familie, de 

obicei într-un garaj, şi s-au dezvoltat atât de mult pentru că au avut curajul să înveţe, s- 

au concentrat pe inovaţie şi au pus în aplicare ideile noi ale angajaţilor. Aproape în 

fiecare zi ne lovim la locul de muncă cu situaţii noi. Încercând să le rezolvăm, învăţăm 

din rezultate. Aşa au făcut şi aceste multinaţionale, au învăţat din greşeli atunci când 

ideile s-au dovedit a fi neproductive şi din succese atunci când ideile respective au avut 

rezultatul dorit. Analizând exemplul lor, în anii ’80 a apărut în literatura de specialitate 

conceptul de învăţare organizaţională: organizational learning sau learning 

organization, amplu analizată de Peter Senge în cartea sa The Fifth Discipline publicată 

în 1990. 

Pe de o parte, învăţarea organizaţională are loc într-o organizaţie ai cărei 

angajaţi sunt diferiţi, care au stiluri de învăţare diferite şi astfel comportamente diferite: 

oamenii care au un stil activ se ghidează după principiul pe locuri, fiţi gata, start, nu 

vor să înveţe decât din acţiune, din consecinţele faptelor pe care le întreprind şi de 

aceea de multe ori acţionează nesăbuit, neţinând cont de consecinţe; oamenilor 

relaţionali le place să înveţe în compania altora, pentru ei realizările grupului fiind mai 

importante decât realizările individuale; stilul analitic de învăţare presupune o gândire 

logică, ce respectă modele, principii şi tehnici, oamenii din această categorie tinzând să 

fie perfecţionişti şi să se piardă în amănunte; oamenii energici sunt atraşi de situaţiile cu 

implicare emoţională, de exemplu cele însoţite de recompense financiare, pentru că de 

ce mai multe ori nu îi interesează decât propria persoană; stilul experimental presupune 

flexibilitate, o minte deschisă şi dorinţa de a învăţa din experimente variate ce trebuie să 

fie de fiecare dată altele; armonizatorii încearcă să echilibreze teoria cu practica, iar 

17 S. Zuboff, Age of the Smart Machine 

18 Ronnie Lessem, Total Quality Learning.Building a Learning Organization, Blackwell 

Publishers, Oxford, 1991 

71


oamenii care au un stil inovativ de învăţare au în general idei originale care pot fi însă 

nerealiste 19 . Se poate observa că fiecare stil de învăţare are propriile puncte forte şi 

slăbiciuni, de aceea o combinare a acestora este ideală pentru organizaţie. 

Să ne gândim cum ar putea funcţiona teoretic o echipă formată din oameni cu 

stiluri diferite de învăţare. Să presupunem că persoana cu stil inovativ vine cu o idee 

nouă, cea cu stil experimental o va susţine şi promova, persoana cu stil activ va fi prima 

convinsă pentru că e gata oricând de acţiune, armonizatorul analizează dacă ideea nu 

contrazice cumva alte idei a căror veridicitate a fost probată, analiticul face o analiză 

mai profundă, catalogând ideea respectivă ca realistă sau nu, dacă energicul întrezăreşte 

o oportunitate de realizare individuală el va prelua comanda şi va fi sursa de energie a 

echipei, iar persoana relaţională va încerca să menţină o stare de armonie în grup. 

Fiecare din aceste persoane este indispensabilă pentru succesul echipei: dacă de 

exemplu nu ar exista armonizatorul şi analiticul, ideea inovatorului, acceptată de 

ceilalţi, ar putea fi total ruptă de realitate şi aplicarea ei s-ar transforma într-un fiasco; 

dacă nu ar exista energicul, într-un moment de impas e posibil ca echipa să renunţe la 

proiect ş.a.m.d. 

Pe altă parte, învăţarea organizaţională se bazează pe roata învăţării a lui 

Charles Handy la nivel organizaţional. Accentul trece de la clasica învăţare individuală 

la cea colectivă, de grup: membrii unei echipe povestesc ce s-a întâmplat într-o anumită 

situaţie sau pur şi simplu se confruntă la acel moment cu o anumită situaţie (în multe 

cazuri se ajunge la concluzia că acel lucru s-a mai întâmplat), se formulează diverse 

soluţii alternative, adică teorii (această etapă are randament maxim atunci când, după 

cum s-a văzut mai sus, echipa are un grad mare de diversitate) ce sunt puse apoi în 

aplicare, iar rezultatul obţinut, după ce este analizat, este integrat în memoria 

organizaţională a firmei. Până la acest ultim pas un rol important îl joacă evident 

inteligenţa emoţională a membrilor echipei, numită şi inteligenţă interpersonală, care 

exprimă capacitatea unei persoane de a comunica cu ceilalţi, iar memoria 

organizaţională de care am amintit are rolul de a împărtăşi tuturor angajaţilor actuali 

sau viitori ai unei firme cunoştinţele dobândite în procesul de învăţare organizaţională: 

se evită pierderea de timp şi bani căutând soluţii pentru rezolvarea unor situaţii care au 

fost deja rezolvate de alţi angajaţi ai firmei şi, de asemenea, ciclul procesului de 

învăţare se reia de pe o treaptă superioară. Ca suport pentru memoria organizaţională 

pot fi utilizate Internetul, Intranetul, diverse documente electronice etc. 

Cu alte cuvinte, învăţarea organizaţională se bazează pe ceea ce învaţă toţi 

angajaţii organizaţiei şi, mai ales, în numele organizaţiei, pentru ca aceasta să obţină 

rezultate mai bune. Desigur că nu poate exista învăţare organizaţională fără învăţare 

individuală, dar aceasta din urmă trebuie împărtăşită şi folosită de către organizaţie. 

Deşi există multă teorie despre învăţarea organizaţională, puţini o şi aplică, 

după cum afirmau Watkins şi Marsick în 1993. Printre acele puţine organizaţii erau 

menţionate Harley-Davidson, Motorola, AT&T şi Fed Ex; Divizia Lincoln Continental 

a lui Ford şi-a bătut toate recordurile de producţie, a redus din defectele de calitate şi a 

19 Idem 

72


economisit milioane de dolari în urma aplicării principiilor de învăţare organizaţională. 

Care sunt totuşi barierele în faţa învăţării organizaţionale, dacă aplicarea ei are efecte 

pozitive Murrell şi Walsh acuză lipsa de lideri eficienţi, care să aibă capacitatea de a 

preda şi învăţa în acelaşi timp de la angajaţi; o altă barieră, identificată de Gratton, este 

lipsa unui climat organizaţional care să îndemne la dialog. Înşişi Watkins şi Marsick 

explică această situaţie printr-o cultură bazată pe individualism, în care oamenii sunt 

stresaţi, de exemplu din cauza concedierilor frecvente sau a contractelor de muncă parttime. 

Pe de altă parte, unii afirmă că învăţarea organizaţională este un mit, pentru că ea 

presupune o continuă evoluţie; este de fapt o viziune prin care lumea e văzută ca 

interdependentă şi în continuă schimbare 20 . Un lucru este însă sigur: într-o lume în 

continuă schimbare e nevoie de învăţare organizaţională, pentru a supravieţui. 

20 www.infed.org 

73


CONSIDERAŢII ASUPRA LIMITELOR MODELULUI TAGUCHI ÎN MANAGEMENTUL 

CALITĂŢII TOTALE 

Lector univ. drd. Sorin Ungureanu 

Abstract: The Japanese approach to quality management is verry original 

and useful at the same time. In recent times, the work and ideas of a number of 

Japanese quality experts have been published in English, including Imai (1986), 

Ishikawa (1985), Taguchi (1986), Mizuno (1988), Nemoto (1987), Ozeki and Asaka 

(1995), Kawakita (1998). The Japanese define quality as uniformity around the target, 

and their goal is continual improvement towards perfection. They alocate 

responsibility for quality management among all employees. The workers are 

primarily responsible for maintaining the sistem, although they have some 

responsibility for improve it. Higher up, managers do less maintaining and more 

improving. This paper present some critics of the model realized by Genichi Taguchi. 

Taguchi consideră cauzele instabilităţii caracteristicilor de calitate ale 

produselor ca fiind multiple şi le enumera: 

• variabilitatea condiţiilor de mediu (temperatură, umiditate, grad de 

puritate al aerului etc.); 

• varietatea materiilor prime; 

• varietatea componentelor şi/sau subansamblelor; 

• modurile de operare diferite ale instalaţiilor şi maşinilor – unelte etc. 

Mijloacele folosite pentru a reduce sau înlătura aceste surse generatoare de 

variabilitate implică deseori costuri ridicate deoarece trebuie fie să se micşoreze 

intervalele de toleranţă specificate ale caracteristicilor – deci intervenţie atât în 

proiectare cât şi în proces – fie să se asigure o climatizare sofisticată a secţiilor de 

fabricaţie sau să se intervină mai des în proces – ceea ce este iarăşi neconvenabil din 

punct de vedere economic. 

1. Originalitatea modelului lui Taguchi 

Taguchi propune o strategie revoluţionară şi anume: în loc să se caute 

eliminarea factorilor perturbatori, trebuie să se facă produsul (şi procesul respectiv) 

robust (imun) la acţiunea acestor factori. Dacă această imunitate totală nu poate fi atinsă 

din diferite motive obiective, atunci trebuie să se minimizeze impactul acestor factori 

perturbatori asupra calităţii finale. Ca instrument concret de lucru, Taguchi a propus 

identificarea combinaţiilor de parametri ce reduc efectele cauzelor fără ca acestea din 

urmă să fie atacate direct. 

Această identificare se poate realiza prin aplicarea metodologiei „fluxurilor 

experimentale” sau a proiectării statistice a experimentelor fundamentată începând cu 

1919 de matematicianul Sir Ronald A. Fisher (1890-1962). 

Dacă abordarea lui Fisher (cea clasică) lua în considerare doar problema 

omogenităţii valorilor medii ale caracteristicilor studiate, cea a lui Taguchi tratează 

concomitent atât media cât şi variabilitatea, utilizând ca indicator de performanţă 

74


inversul coeficientului de variaţie, cunoscut sub denumirea de „signal – to – noise ratio” 

adică raportul semnal/zgomot: 

x 

SN () x = (1.1) 

s 

1 

unde: x = ∑ x 

i 

s ( ) 2 = 1 ∑ x 

2 

n 

− i 

x (1.2) 

n 

sunt respectiv media şi dispersia valorilor {x 1 ,x 2 ,...,x n } ale caracteristicii de 

calitate măsurabile x. 

Taguchi a ales acest indicator deoarece el este adimensional, valoarea medie 

(x) reprezentând semnalul (valoarea dorită, de atins), iar abaterea standard (s) 

reprezentând zgomotul (variabilitatea pe care o dorim cât mai mică). Taguchi a mai 

introdus aşa numita funcţie de pierdere a calităţii sub forma: 

() y K( y − T ) 2 

L = (1.3) 

în care: 

L(y) - reprezintă valoarea pierderii unitare exprimată în unităţi monetare; 

Y - reprezintă valoarea caracteristicii măsurate; 

T (sau Y N în notaţia lui J. Alexis, 1999) - reprezintă valoarea ţintă („target”) 

sau valoarea nominală; 

K - este o constantă ce depinde de cazul concret tratat. 

În această formă „optimul este valoarea nominală”, iar metoda ce permite 

minimizarea pierderilor calităţii nu constă în fixarea unor limite ci în reducerea 

variabilităţii în raport cu valorile nominale. 

Într-o lucrare din 1986 intitulată „Introduction to Quality Engineering. 

Designing quality into products and processes” (Asian Productivity Organization, 

Tokyo), Taguchi introduce şi varianta 

L 

2 

[ ] 

() y KE ( y − T ) 

= (1.4) 

unde E reprezintă operatorul de mediere. Este vorba deci de valoarea medie a 

pătratului abaterii variabilei de la valoarea sa ţintă, putându-se scrie astfel: 

L 

2 

2 

() y = K[ E( y ) − 2TE() 

y + T ] = 

2 2 

2 

2 

= 

y ) − E () y + ( E () y − 2TE() 

y + T )] 

= K 

2 

[ s + ( y − T ) ] 

2 

punându-se în evidenţă dispersia valorilor (y 1 ,y 2 ,...,y n ) şi abaterea mediei lor de 

la valoarea ţintă. Aceasta ar fi o descriere succintă a principiilor modelului Taguchi. 

Vom analiza în continuare, în paragraful următor unele din limitele acestui model. 

= 

75


2. Consideraţii asupra limitelor modelului Taguchi. Concluzii. 

Un rezultat nou privind pierderea medie tip Taguchi poate fi considerat 

următorul: 

Considerând funcţia de pierdere sub forma: 

2 

2 s 

L() y = K ⋅T 

⋅ 

(6. 5) 

2 

y 

unde T şi K sunt cunoscute, iar s 2 şi 

2 

y (practic s şi y) sunt variabile aleatoare, 

expresia L () y este la rândul ei o variabilă aleatoare – ca raport între dispersia şi 

pătratul mediei valorilor observate { y ,..., } 

y n 

1 

ale caracteristicii de calitate. 

O proprietate din statistica matematică afirmă că dacă y 1 ,...,y n este un eşantion 

aleator asupra variabilei aleatoare continueY (caracteristica de calitate măsurabilă în 

cazul nostru) atunci: 

n 

1 

y = ∑ y i 

(6.6) 

n i= 

1 

respectiv 

n 

( ) 2 

y i 

− y 

s 1 2 = ∑ 

(6.7) 

n i= 

1 

adică media şi dispersia sau abaterea standard sunt variabile aleatoare 

independente, deci evident şi s 2 2 

cu y . 

Acest lucru ne permite să scriem: 

⎛ 2 ⎞ 

⎛ ⎞ 

2 

[ ()] ⎜ s ⎟ 

2 2 

= ⋅ ⋅ ( ) ⋅ ⎜ 1 

E L y = K ⋅T 

⋅ E K T E s E ⎟ (6.7) 

⎜ 

2 

⎟ 

⎜ 

2 

⎟ 

⎝ y ⎠ 

⎝ y ⎠ 

unde E reprezintă operatorul de medie; în general, dacă Y este variabila 

continuă cu densitatea de probabilitate f () y , atunci: 

(6.10) 

Vom arăta că: 

∞ 

E [] Y = ∫ y ⋅ f ( y) dy, 

Y ∈[ 0, +∞] 

(6.8) 

⎛ 1 ⎞ 1 

E ⎜ ⎟ > 

⎜ 

2 

y 

⎟ 

⎝ ⎠ E 

E 

0 

2 

( y ) 

deci că: 

2 

E s 

⋅ 

2 

E y 

2 

[ ()] ( ) 

L y > KT 

( ) 

(6.9) 

76

ψ 


adică, în medie, pierderea nu poate fi mai mică decât raportul: 

E 

E 

2 

( s ) 

2 

( y ) 

(6.11) 

Pentru aceasta propun următoarea demonstraţie: 

Considerăm că Y este o variabilă aleatoare continuă şi pozitivă cu medie finită 

E ( Y ) < +∞ . Practic aceasta înseamnă că Y este privită ca o caracteristică de calitate 

măsurabilă. 

1 

ϕ() 

y = 

y 

cu y>0 şi m = E( Y ); ψ () y este ecuaţia dreptei ce trece prin punctul 

* 2bd+ 

ac ( + f) 

( m, ϕ( m) 

) şi având panta ϕ′ ( m) 

. Cum P B 

= avem: 

2 

4be− 

( c+ 

f) 

Pentru orice y > 0, 

ϕ( y) ≥ψ 

( y). 

Pentru a dovedi acest lucru considerăm 

trinomul de gradul II. 

t y = y 

2 − 2 my + m 

2 = y − m 

( ) ( ) 2 

2 

2 

Astfel, t ( y) ≥ 0 sau m ≥ 2my 

− y . Împărţind ambii membrii ai acestei 

inegalităţi cu m 2 y (care este pozitiv), se observă că: 

1 1 2 1 

ϕ () y = ≥ − ⋅ y + 2 ⋅ = ψ () y 

2 

y m m 

cu egalitate când avem y=m. 

Considerăm acum u() y = ϕ() y −ψ 

() y . Întrucât u () y ≥ 0 , avem şi 

E u y ≥ sau: 

[ ()] 0 

⎛ 1 

E⎜ 

⎝ Y 

1 

+ 

m 

2 

1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ 1 ⎛ 1 ⎞ 

⋅Y 

− 2 ⋅ ⎟ = E⎜ 

⎟ + ( ) 2 

2 ⋅ E Y − E⎜ 

⋅ ⎟ = 

m ⎠ ⎝ Y ⎠ m ⎝ m ⎠ 

⎛ 1 ⎞ 1 

1 

= E⎜ 

⎟ + ⋅ E( Y ) − 2 ⋅ = 

2 

⎝ Y ⎠ m 

m 

⎛ 1 ⎞ 1 2 

= E⎜ 

⎟ + ⋅ m − = 

2 

⎝ Y ⎠ m m 

⎛ 1 ⎞ 1 

= E⎜ 

⎟ − ≥ 0 

⎝ Y ⎠ E( Y ) 

77


Egalitatea cu zero este valabilă doar când u() y = 0 sau când Y m = E( Y ) 

= . 

Dar am presupus că variabila Y nu este o constantă deci în final avem inegalitatea 

strictă: 

⎛ 1 ⎞ 

E⎜ 

⎟ > 

⎝ Y ⎠ 

1 

E( Y ) 

2 

2 E 

[ ] 

( s ) 

KT ⋅ 

Pe baza acestei relaţii, deducem imediat relaţia E L() 

y > , care 

2 

E( y ) 

ne oferă o margine inferioară pentru pierderea medie a funcţiei Taguchi. 

Bibliografie 

1. Taguchi G. (1986), Introduction to quality engineering, Asian Productivity 

Organization, New York; 

2. Moriaki T. (1998), Shaping the future of japanese management, LTCB 

International Library Foundation, Tokio; 

3. Ozeki K. (1999), Handbook of Quality Tools, Productivity Bucks, Tokio; 

4. Kogure M. (2002), The japanese TQC: Its revive and New Evolution,JUSE 

Press, Tokio; 

5. Ungureanu S. (2000), Schimbări în managementul strategic al 

corporaţiilor jaoneze contemporane,publicată în vol. II al Simpozionului de 

Ştiinţe Economice “SIMPEC” organizat de Universitatea Transilvania Braşov, 

2000; pag.237-241 (autor unic), ISBN 973-8204-02-X; 

6. Ungureanu S. (2001), Etape în evoluţia conceptului de management al 

calităţii, publicată pe CD-ROM-ul simpozionului “The 17-th International 

Symposium on naval and marine education”, organizat de Academia Navală 

Mircea cel Bătrîn, Constanţa, 2001; pag.173-182 (autor unic), ISBN 973- 

85070-0-6; 

7. Ungureanu S. (2001), Paralizia calităţii totale, publicată pe CD-ROM-ul 

simpozionului “The 17-th International Symposium on naval and marine 

education”, organizat de Academia Navală Mircea cel Bătrîn, Constanţa, 2001; 

pag. 231-237 (autor unic), ISBN 973-85070-0-6; 

78


SEZONALITATEA SERVICIILOR TURISTICE 

79 

Lect. univ. dr. Marius Mitrache 

Rezumat: 

În condiţiile specifice ale activităţii de turism, pe lângă aspectele 

caracteristice ale dispersării în spaţiu a fluxurilor turistice, se remarcă frecvent 

şi o repartizare inegală în timp a cererii de servicii care, în diferite zone de 

interes turistic, este pusă pe seama sezonalităţii acestei activităţi. 

Variaţiile sezoniere constituie una din caracteristicile principale ale 

turismului modern. Activitatea turistică se distinge esenţial de alte activităţi 

economice tocmai prin corelaţia viabilă între volumul ofertei şi cel al cererii 

turistice în cadrul unui an calendaristic. La rândul ei, frecvenţa mai mult sau mai 

puţin constantă a variaţiilor sezoniere provoacă în economia turismului 

modificări specifice mult mai pregnante decât în alte sectoare economice, 

sezonalitatea accentuată influenţând creşterea preţului de cost al serviciilor şi 

diminuarea rentabilităţii, inducând în multe cazuri, o dezvoltare inegală a 

diferitelor zone de interes turistic. 

În aceste condiţii, sunt îndreptăţite preocupările de natură a 

identifica ciclurile de sezonalitate în activitatea turistică, frecvenţa solicitărilor 

de servicii în cursul unui an calendaristic, a cauzelor sau factorilor principali ce 

provoacă schimbări sezoniere în turism, pentru a pune în practică toate 

posibilităţile de diminuare a efectelor economice negative provocate în 

industria turismului de variaţiile sezoniere. 

Odată identificaţi factorii endogeni şi cei exogeni care provoacă 

concentrări sezoniere în turism, preocupările prestatorilor de servicii turistice 

se vor concentra către găsirea celor mai pragmatice soluţii de prelungire a 

sezonului turistic sau de diversificare a ofertei turistice în perioadele de sezon 

intermediar. 

Termeni cheie: sezonalitate turistică, flux turistic, cerere de servicii 

turistice, variaţii sezoniere, ciclu de sezonalitate, concentrare sezonieră, sezon 

turistic, ofertă turistică, zonă turistică, sezon intermediar. 

Activitatea turistică, prin corelaţia temporală ce există între volumul ofertei şi 

cel al cererii turistice, pe parcursul unui an calendaristic, face notă distinctă în rândul 

activităţilor de natură economică. În plus, fluctuaţiile sezoniere specifice industriei 

turismului, prin caracteristicile lor, se delimitează net de variaţiile similare care se 

produc în viaţa economică, conferind fenomenului turistic anumite particularităţi. 

Componenta dominantă şi determinantă a ofertei turistice, partea cea mai 

flexibilă şi dinamică, o reprezintă serviciile de natură turistică. Conţinutul particular al 

produsului turistic construieşte nota de specificitate a turismului ca activitate 

prestatoare de servicii şi este determinat, nu o dată, de necesitatea adaptării la 

fluctuaţiile sau oscilaţiile cererii turistice. 

Astfel, în condiţiile specifice ale activităţii de turism, se remarcă adesea o 

repartizare inegală în timp a cererii de servicii, ceea ce face ca una din caracteristicile 

principale ale turismului modern sa includă ca element de referinţă variaţiile sezoniere.


Frecvenţa mai mult sau mai puţin constantă a variaţiilor sezoniere trebuie serios 

analizată, întrucât ea provoacă în economia turismului modificări specifice mult mai 

pregnante decât în alte sectoare economice. 21 

Problematica sezonalităţii în turism poate fi înţeleasă mai bine dacă se recurge, 

în prealabil, la o delimitare a fluctuaţiilor sezoniere turistice faţă de cele similare, din 

viaţa economică. Astfel, se identifică drept caracteristică de baza a acestor fluctuaţii 

sezoniere faptul că ele se produc în perioada unui an calendaristic şi în contextul unui 

sezon determinat, specific, cuprinzând una sau mai multe luni. În plus, fluctuaţiile 

sezoniere care se înregistrează în turism, trebuie considerate ca schimbări în consumul 

populaţiei, cauzate de intensitatea variabilă a cererii turistice. Chiar producţia de 

servicii turistice este supusă fluctuaţiilor sezoniere, aceste fluctuaţii fiind determinate 

tot de modificările oscilante ale volumului cererii, ca o consecinţă naturală şi automată 

a aceloraşi schimbări. 

Au fost identificate două tipuri de variaţii sezoniere ale cererii în turism: 

• variaţii sezoniere artificiale; 

• variaţii sezoniere naturale. 

Variaţiile sezoniere artificiale se disting prin caracterul lor economicoorganizatoric 

(concedii plătite, vacanţe şcolare, etc) iar variaţiile sezoniere naturale sunt 

cele generate de cauze extraeconomice ( schimbarea condiţiilor climatice caracteristice 

diferitelor anotimpuri). Se poate concluziona, totuşi, că variaţiile sezoniere care au loc 

în turism pot fi considerate exemplul tipic, de referinţă, în ceea ce priveşte acest gen de 

schimbări. 

Concentrarea sezonului turistic în anumite perioade ale anului, tocmai ca o 

consecinţă a acestor variaţii sezoniere, ridică adesea o serie de probleme, diminuarea 

implicaţiilor şi necesitatea atenuării curbei sezonalităţii în turism fiind o preocupare de 

mare actualitate. În acest sens, se depun eforturi susţinute pentru permanentizarea 

activităţii turistice în diverse zone sau staţiuni unde este prezent fenomenul 

sezonalităţii. 22 

Arsenalul instrumentelor de politică comercială utilizate în acest sens poate 

doar să compenseze inevitabila diminuare a atractivităţii factorilor naturali cu un set de 

elemente suplimentare, de cointeresare a turistului potenţial, în vederea valorificării 

într-o măsură mai mare a patrimoniului turistic. Toate aceste acţiuni au menirea să 

menţină cererea turistică la un nivel rezonabil pentru prestatori, pe o perioadă de timp 

dintr-un an cât mai lungă. 

Din punct de vedere managerial, pentru a controla şi înţelege mai bine 

implicaţiile sezonalităţii în industria turistică, este necesară cunoaşterea frecvenţei 

solicitărilor de servicii în decursul unui an calendaristic, respectiv a oscilaţiilor în 

repartizarea în timp a volumului şi intensităţii fluxurilor de vizitatori în diferite zone şi 

staţiuni de interes turistic. 

Sunt cunoscute trei variante de bază ale unei eventuale curbe de sezonalitate în 

activitatea turistică, factorii ce determină această clasificare fiind extrem de numeroşi 

(condiţiile naturale, poziţia geografică a teritoriului receptor faţă de circuitele turistice 

21 Sezonaliatea accentuată influenţează adesea, în sensul creşterii, preţul de cost al serviciilor 

turistice, sau în sensul scăderii rentabilitatea acestora, inducând în multe cazuri chiar o 

dezvoltare inegală a diferitelor zone de interes turistic. 

22 

Măsurile organizatorice privind diferenţierea tarifelor şi preţurilor, structurarea şi 

diversificarea ofertei de servicii turistice, precum şi intensificarea publicităţii turistice sunt cele 

mai frecvente soluţii pentru permanentizarea activităţii turistice. 

80


consacrate interne şi internaţionale, gradul de atractivitate şi diversitatea ofertei de 

servicii, etc): 

• atractivitate turistică concentrată într-un singur sezon important, limitat ca 

durată (sezonul turistic estival); 

• atractivitate turistică concentrată în două perioade de sezon, diferite ca 

durată, având totodată şi frecvenţe diferenţiate de solicitări (caracteristice 

staţiunilor de munte ce se pretează atât pentru sporturi de iarnă cât şi pentru 

turism de vară); 

• activitate turistică fără concentrări sezoniere pronunţate, frecvenţa sosirilor 

de turişti variind aproape linear de-a lungul întregului an calendaristic. 

Pornind de la analiza acestor variante ale curbelor de sezonalitate, se pot stabili 

următoarele etape ale unui sezon turistic: 

• perioada de sezon plin, caracterizată printr-o intensitate maximă a 

activităţii turistice, de unde şi titulatura de ,, vârf de sezon”; 

• perioadele de început şi sfârşit de sezon, cunoscute şi sub denumirea de 

sezon intermediar, caracterizate printr-o creştere, respectiv descreştere graduală 

al volumului activităţii turistice, generată de sporirea sau reducerea circulaţiei 

turistice; 

• perioadele de extrasezon, marcate printr-o activitate redusă sau, uneori, 

chiar o încetare totală a activităţii. 

Având în vedere caracteristicile fiecărei perioade este uşor de sesizat 

necesitatea dozării de o manieră proporţionată a eforturilor de pregătire, desfăşurare şi 

încheiere a sezonului, dublate de o transpunere corespunzătoare în programele 

coordonate de activitate ale organizatorilor de turism şi ale prestatorilor de servicii 

turistice. Aceste preocupări sunt de natură a mări complexitatea activităţii economicoorganizatorice 

a activităţii turistice ca urmare a eforturilor ce trebuie depuse pentru o 

corelare cât mai eficientă a ofertei turistice cu fluctuaţiile sezoniere ale cererii de 

servicii. 

În literatura turistică s-a acordat multă atenţie aspectelor economice ale 

distribuţiei inegale, sezoniere, a frecvenţei cererii de servicii turistice şi se caută soluţii 

pentru evitarea, pe cât posibil a influenţei sale negative. În acest sens, importante sunt 

cauzele care le generează şi identificarea factorilor care provoacă concentrări sezoniere 

în turism. 

Preocupările generate de necesitatea găsirii unor soluţii eficiente de prelungire a 

sezonului turistic au condus la delimitarea a două categorii principale de factori care 

determină concentrări sezoniere în turism: 

• factori endogeni, asupra cărora prestatorii şi organizatorii de servicii 

turistice pot să acţioneze prin măsuri economico-organizatorice şi prin politica 

lor comerciala; 

• factori exogeni, asupra cărora acţiunile organizaţiilor şi firmelor de turism 

nu au o influenţă directă, deoarece aceştia sunt generaţi de o anumită 

conjunctură economică şi socială, conjunctură în care turismul nu are o poziţie 

determinantă. 

Factorii analizaţi permit constatarea că, în condiţiile unei cereri turistice 

elastice, oferta turistică este aceea care trebuie să ţină pasul cu dezideratele clientelei 

potenţiale şi să permită abordarea tuturor posibilităţilor de a acţiona în favoarea unei 

prelungiri a sezonului turistic. Un rol deosebit în acest sens trebuie să îl aibă oferta 

turistică secundară, întrucât, în vreme ce oferta primară este în mare măsură o rezultantă 

81


a condiţiilor climaterice şi deci se manifestă cu o intensitate diferită, în funcţie de 

sezonalitate, aceasta există, sau trebuie practic să existe pe perioada întregului an 

calendaristic, manifestându-se mai pregnant doar în cursul unui sezon determinat. 

Importanţa analizării aspectelor legate de sezonalitatea serviciilor turistice este amplificată, aşadar, de 

preocupările susţinute ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii turistice de a rezolva contradicţia dintre oferta 

turistică secundară, rigidă, care nu este condiţionată de factorii timp-sezon putându-se manifesta pe tot timpul 

anului şi cererea elastică, specifică domeniului. În aceste condiţii sporirea eficienţei economice a industriei 

turistice devine posibilă numai dacă soluţiile economico-organizatorice abordate se vor materializa într-o etalare 

cât mai lineară a vacanţelor în vederea atenuării curbelor de sezonalitate. 

În contextul preocupărilor de atenuare a efectelor sezonalităţii în turism se întrevăd o serie de posibilităţi 

de acţiune în favoarea prelungirii sezonului turistic: 23 

1. extinderea sezonului de vârf, prin oferirea unor facilităţi de tarife sau preţuri atractive pentru 

serviciile turistice în perioadele pre şi postsezon, pentru care se preconizează sporirea intensităţii 

circulaţiei turistice; 

2. intensificarea preocupărilor pentru sporirea gradului de atractivitate a obiectivelor turistice din 

zonele tradiţional sezoniere în perioadele de extrasezon; 

3. diversificarea ofertei turistice în perioadele de sezon intermediar şi extrasezon prin oferirea unor 

variante de sejur combinate, folosind ca elemente de atracţie potenţialul turistic al altor zone de un mai 

mare interes; 

4. intensificarea colaborării organismelor naţionale şi internaţionale de turism în vederea găsirii unor 

soluţii acceptabile pentru atenuarea curbelor de sezonalitate în activitatea turistică; 

5. accentuarea acţiunilor de publicitate turistică în scopul promovării turismului în extrasezon. 

Variaţiile sezoniere, atât cele specifice, cât mai ales cele provocate de o serie de factori asupra cărora 

industria turistică nu poate acţiona eficient, se vor manifesta, fără îndoială, şi în perioadele viitoare. Totuşi, în 

funcţie de condiţiile concrete în care se circumscrie activitatea turistică dintr-un anumit areal, este posibil ca 

intensitatea unor variaţii sezoniere să se atenueze, desigur diferenţiat de la o staţiune turistică la alta. 

Cunoscând interdependenţa dintre ciclurile de alternanţă sezonieră şi necesarul diferenţiat de forţă de 

muncă pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice, devine evident faptul că eforturile de prelungire şi 

permanentizare a activităţii turistice se vor lovi inevitabil de aspectele legate de utilizarea personalului sezonier, 

fiind necesară conturarea unei strategii în acest sens. 

Analizând aspectele legate de sezonalitatea serviciilor turistice şi încercând să concluzionăm asupra 

restricţiilor impuse de această caracteristică asupra activităţii din turism se întrevăd doar două maniere de acţiune, 

consacrate în practica internaţională, una bazată pe întreruperea temporară a activităţii în extrasezon şi alta bazată 

pe continuarea totală sau parţială a activităţii turistice în tot cursul unui an calendaristic, cu cointeresarea clientelei 

prin tarife preferenţiale sau alte metode promoţionale. 

BIBLIOGRAFIE: 

1. R. Minciu - Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001 

2. O. Snak, 

- Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001 

P. Baron, 

N. Neacşu 

3. G. Stănciulescu - Managementul operaţiunilor de turism, Editura 

AllBeck, Bucureşti, 2002 

23 Oscar Snak, ş.a – Economia turismului , Editura Expert, Bucureşti, 2001, pag. 369-371 

82

Secţiunea Teorie economică – Relaţii economice internaţionale 

PRACTICA EMBARGOURILOR ŞI CONTRADICŢIILE SALE ETICE 

Prep. univ. Octavian-Dragomir Jora 

Dintre armele convenţionale din arsenalul beligeranţei statale 

moderne, nici unul nu este mai crud şi mai nediscriminatoriu decât sancţiunile 

economice. În vreme ce bombele, misilele sau alte instrumente ale războiului 

pot transforma într-o clipită un întreg cartier în ruine, moartea lentă dată de 

strangularea economică poate atinge un întreg popor, care poate fi redus printro 

astfel de manevră într-o stare pre-civilizaţională, de subzistenţă. 

Embargourile reprezintă consecinţa logică a unei erori de judecată în 

urma căreia se pune semnul egal între populaţia unei ţări şi guvernul acesteia şi, 

prin urmare, supune pe primii pedepselor pe care de drept le merită cei din a 

doua categorie. În calculul puterii, de nepermis de multe ori, oamenii de rând nu 

prea contează: nu există indivizi, ci doar naţiunea cutare. Indiferenţa 

fundamentală faţă de dreptate, întreţinută de mentalitatea colectivistă, este 

surclasată însă de această politică care refuză să distingă între despoţi şi 

supuşii lor. Sancţiunile reprezintă opusul unui război just: de la un război care 

implică numai soldaţi şi care distinge între combatanţi şi civili, am ajuns la un 

război care implică numai civili! 

De astfel de situaţii nefericite beneficiază tocmai personaje precum 

Saddam Hussein. În postura de eroi ai neamului au figurat, sau o mai fac încă, un 

Slobodan Milosevic în Serbia ori un Fidel Castro în Cuba, “oameni nobili” a căror 

măreţie izvorăşte tocmai din opoziţia nedisimulată faţă de hegemonismul 

occidental. Justificarea este generoasă: atâta timp cât poporul suferă de foame, 

acesta poate foarte bine recepţiona explicaţia potrivit căreia principalul inamic 

nu este acasă, ci la Washington, D.C. 

Liberalii clasici au recunoscut demult că probabilitatea izbucnirii unui 

război este redusă simţitor de comerţul liber. Substitutul oferit de democraţie 

despotismului nu a fost de mare ajutor, aşa cum ar fi sperat gânditorii Revoluţiei 

Franceze, care aveau să observe ulterior supravieţuirea “bunelor obiceiuri” 

beligerante pe care aveau să le cultive până şi cele mai democrate state, 

animate de dorinţe expansioniste ori revanşiste. 

Prin urmare, nu democraţia ci comerţul liber poate imuniza un popor la 

izbucnirea războaielor. Asta pentru că într-o lume a interacţiunilor paşnice şi a 

prosperităţii bazate liberul exerciţiu al opţiunilor voluntare, nimeni nu mai are 

vreme să se gândească într-atât de mult la război. Doar interferenţa statelor cu 

comerţul şi detrunarea intereselor economice pure pot arunca seminţele 

războiului. Protecţionism tarifar şi netarifar ori blocadele şi embargourile sunt 

printre cele mai nocive acte de război pentru că lovesc nu în armate, ci în 

cetăţeni fără discriminare. 

83


Libertate şi comerţ liber 

Libertatea de a ne angaja în acte de schimb, ţine de libertatea economică, care 

la rândul ei este un morfism al libertăţii individuale. The Fundamental Freedom to 

Trade, un articol scris de Edward L. Hudgins, ne prezintă comandamentele care 

guvernează relaţia dintre comerţ ca act economic voluntar şi instituţia proprietăţii 

private raportate la ideea libertăţii individului. Începând cu Adam Smith, David Ricardo 

sau Frederic Bastiat, simpatizanţii liberului schimb au decretat fără dubii că libertatea 

de a face comerţ reprezintă o premisă a prosperităţii. În ciuda câtorva puseuri 

protecţioniste, rezonabilitatea statelor a împins tendinţa generală către liberalizarea 

comerţului, lucru certificat de sistemul comercial internaţional gestionat de 

GATT/OMC, sub auspiciile căruia, de-a lungul a numeroase runde de negocieri 

începând cu finele celui de-al doilea război mondial, taxele vamale au scăzut de la 40% 

la circa 4% în prezent, lucru echivalent cu o creştere impresionantă a volumului şi 

valorii comerţului internaţional. 

Faptul că numai piaţa liberă poate experimenta eficienţa alocării resurselor rare 

către utilizările cele mai urgente, evitând prin raţionalitatea calculului economic risipa, 

este un fapt a priori incontestabil şi din păcate probat post factum de diriguitorii 

economiilor socialiste. Faptul că piaţa nu are o limitare spaţială, ci tinde să ocupe tot 

arealul pe care calculele antreprenoriale de eficienţă îl recomandă ca fiind benefic 

integrării în circuitul valorii (limitele artificiale nefăcând altceva decât să ştirbească din 

eficienţa pieţei), este un alt fapt incontestabil. Iar faptul că piaţa liberă există dacă şi 

numai dacă există drepturi de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, este 

fără doar şi poate o tautologie. 

„Comerţul liber nu este un “mit” care să poată fi respins ori o “teorie” care 

poate fi infirmată de fapte reale”, spune Hudgings, ci este pur şi simplu o politică ce 

recunoaşte dreptul individului de a se angaja în acte voluntare de schimb cu cei din 

jurul său. Este dreptul fiecărui cetăţean de a dispune liber de proprietatea sa şi, prin 

urmare, orice îngrădire de către stat, prin măsuri protecţioniste, a accesului la bunurile 

pe care el alege să le achiziţioneze prin schimb contra banilor săi este un act de violare 

a drepturilor sale de proprietate. 

Prin urmare, astfel de repere reprezintă legitimarea atât economică (în termeni 

de eficienţă), cât şi etică, a nevoii de a da credit libertăţii individuale şi proprietăţii 

private, precum şi de a merge pe mâna liberalizării comerţului ca premisă necesară a 

creşterii avuţiei naţiunii, aceasta fiind înţeleasă nu ca entitate impersonală şi 

inconsistent agregată, ci ca sumum al avuţiilor actorilor economici individuali a căror 

motivaţie, responsabilitate şi iniţiativă reprezintă adevărata măsură a bunăstării 

societale. 

Sancţiunile economice ca armă de distrugere în masă 

Există specii de războaie care nu miros a praf de puşcă. Ticul belicos al statelor 

nu se poate ţine departe de nici un domeniu în care acestea sunt puse să interacţioneze. 

Dacă statele efectuează schimburi, cu siguranţă că vor găsi mijloace de a perverti şi 

insinua “comerţul” în maniera lor conflictuală de manifestare atunci când raţiunile lor le 

84


inspiră acest lucru. De fapt nu comerţul este folosit ca armă, el fiind un concept ex 

definitione non-agresiv şi non-violent, ci limitările şi prohibirile interpuse în calea bunei 

sale derulări sunt adevăratele instrumente ale beligeranţei. 

Există războaie comerciale şi există sancţiuni economice. Ambele, deşi diferite, 

au în comun comportamentul contravenient normelor comerţului liber şi paşnic. 

Războaiele comerciale sunt acele conflicte în care guverne cu interese contrare 

încearcă să monitorizeze fluxurile comerciale pentru a îndeplini obiective de politică 

comercială altele decât cele atinse prin piaţă. Cum mai mereu piaţa nu face jocul 

statelor, pentru a proteja interese particulare ele intervin cu arme asortate. O situaţie 

tipică este următoarea: guvernul naţiunii A introduce obstacole (tarifare sau netarifare) 

nelegitim pentru a restrânge penetrabilitate propriei pieţe interne de către companii 

aparţinând naţiunii B, iar aceasta din urmă recurge la o ripostă. Nelegitim înseamnă aici 

contrar obligaţiilor asumate în cadrul GATT/OMC sau al altui acord internaţional. 

Pot să apară confuzii. Nu sunt războaie comerciale conflictele în care un stat 

uzează de forţa armelor pentru a impune o anumită conduită comercială şi nici 

sancţiunile gen embargo ridicate ca represalii împotriva unor state agresor. Prin urmare, 

măsurile comerciale îndreptate împotriva Africii de Sud în perioada de apogeu a 

apartheidului nu se încadrează în sfera noţiunii. Deşi comerţul este acceptat ca un prim 

exemplu de cooperare internaţională, competiţia, în sine o formă conflictul de interese, 

rămâne unul din motoarele economiei mondiale, fiind pe deplin în spiritul liberului 

schimb promovat de GATT/OMC. Exagerările nu se puteau ţine departe de 

comportamentul statelor care au început, în ciuda angajamentelor asumate, să recurgă la 

cartelizare sau la forme de neo-protecţionism. O preocupare majoră a rundelor de 

negociere ale GATT a fost legată de conflictele comerciale; totuşi ar fi prea mult să 

cădem în păcatul de a considera rundele de negocieri războaie comerciale per se. 

Sancţiunile economice sunt un hibrid (nefericit, ce-i drept) între războiul pur şi 

războiul comercial. Include atât interese economice particulare bine disimulate care 

folosesc drept pretext şi exploatează tensiunile conflictuale între state, în plus fiind 

girate violent de forţa armelor. Sancţiunile economice (în rândul cărora embargo-urile 

sunt cel mai reprezentativ caz) reprezintă interdicţia dată de un guvern faţă de 

derularea unei părţi sau a totalităţii relaţiilor comerciale sau financiare cu o ţară 

străină. Pe de o parte, izbucnirea unui conflict internaţional constituie un bun prilej 

pentru un stat sau altul de a decreta limitări sau prohibiri în privinţa relaţiilor 

comerciale cu un alt stat considerat vinovat de o conduită internaţională 

necorespunzătoare – violarea drepturilor omului ori un act de agresiune. (Desigur 

această motivaţie nu are voie niciodată să fie formulată explicit). Pe de altă parte, 

operaţiunea reprezintă un act de război similar unui asediu îndreptat înspre afectarea 

capacităţilor economice ale statului împotriva căruia se iau măsurile, urmărindu-se 

slăbirea lui şi înlesnirea corijării comportamentului său considerat nepotrivit. Asistăm la 

îmbinarea între protejarea “paşnică” unor interese interne “afectate” de derularea 

neobstrucţionată a relaţiilor cu statul “pedepsit” şi un act de război în toată regula. 

Ne propunem să analizăm acest comportament din perspectiva actului de 

beligeranţă, sancţionând viciile sale etice, implicaţiile negative ale protecţionismului 

pentru nivelul de bunăstarea al unei naţiuni prezumându-le cunoscute, deşi 

controversele încă mai operează. Punând egal între conducerea unui stat şi populaţia 

85


civilă, sancţiunile economice reprezintă un act flagrant de violare a libertăţii individuale 

a acestora din urmă, dacă nu chiar o agresiune făţişă asupra persoanelor şi proprietăţilor 

lor, o formă de război total în plină epocă de înflorire a drepturilor omului. Degenerarea 

umană nu este nici mai mult nici mai puţin decât o crimă de război, o “crimă împotriva 

umanităţii”. În secolul nostru, Statele Unite, considerate adesea poate cea mai 

democratică construcţie socială din istorie, au adoptat acest comportament, în urma 

căruia naţiuni întregi au experimentat înfometarea. Principiul sancţiunilor economice a 

fost cristalizat în teoria lui Woodrow Wilson potrivit căreia sancţiunile sunt “paşnice, 

silenţioase şi totodată un remediu letal” împotriva străinilor recalcitranţi (nu specifică 

dacă guverne ori supuşi ai acestora) şi care substituie “nevoia de forţă”. 

Sancţiunile de care vorbeşte Wilson, ca şi înrolarea forţată, sunt semne ale 

războiului total. Implică întreaga populaţie civilă ale ambelor părţi angrenate în 

conflict, privându-le de drepturile lor esenţiale la libertate şi proprietate privată. 

Comportamentul acesta al angrenării marii mase a cetăţenilor unui stat în război, esenţă 

a beligeranţei moderne, nu este o constantă a istoriei. Spune Ludwig von Mises despre 

războaiele trecutului că ele se limitau numai la armatele combatante, formate din 

mercenari şi nu din civili luaţi cu forţa la oaste, şi astfel ele lăsau deoparte cetăţenii 

nevinovaţi. Chiar şi în vremea Revoluţiei americane, notează istoricul Josef Dorfman, 

“a face comerţ cu inamicul era un lucru la ordinea zilei”. Strategii războiului priveau 

comerţul ca pe singurul mod în care civilii ambelor părţi puteau fi compensaţi pentru 

pagubele produse de către irumperea războiului. 

Sancţiunile economice reprezintă opusul unui război just: de la un război 

care implică numai soldaţi, am ajuns la un război care implică numai civili. Teoria 

războiului just este una de origine creştină regăsită în relaţiile internaţionale clasice şi 

iniţiată pe vremea Sf. Augustin. Un război just presupune printre altele faptul că 

războiul se poartă doar în ultimă instanţă, când toate opţiunile paşnice s-au epuizat, 

presupune existenţa unei autorităţi legitime a iniţiatorului şi existenţa unei cauze juste 

(ex: îndreptarea unui rău făcut anterior), are ca obiectiv final aducerea păcii, implică 

proporţionalitate în utilizarea forţei şi discriminare între combatanţi şi civili etc. 24 

24 Drept moştenire de la teoria clasică a dreptului internaţional, legislaţia internaţională dispune 

de două instrumente excelente cu care să se lupte împotriva diseminării stării de beligeranţă în 

teritorii care nu au o legătură directă cu focarul de conflict: „legile războiului” şi „legile 

neutralităţii” sau „drepturile neutrilor”. 

Legile neutralităţii sunt menite a limita conflictul la statele combatante, fără agresiuni împotriva 

unor state non-beligerante ori asupra popoarelor lor. Un corolar al acestor legi îl reprezintă 

principiul american, astăzi ignorat cu brio, al „libertăţii mărilor”, care îngrădeşte restricţiile 

unuia dintre statele beligerante la adresa comerţului paşnic derulat de cetăţenii statelor neutre cu 

statul inamic. Prin urmare se recomandă statelor neutre să rămână neutre faţă de orice dispută 

inter-state, precum şi statelor combatante să respecte pe deplin drepturile cetăţenilor neutri. 

Legile războiului sunt menite a limita pe cât posibil invazia de către statele beligerante a 

drepturile civililor din statul inamic. 

Putem remarca cum sancţiunile economice pică testul ambelor principii. 

86


Alături de argumentul etic de neconformitate cu normele unui război just, 

extrapolarea argumentului ineficienţei birocratice care operează şi în deciziile 

economice intervenţioniste din perimetrul unei naţiuni întăreşte ideea de eşec moral şi 

calculaţional al unei astfel de măsuri. Conceptul de sancţiune economică ca armă 

presupune instituţii internaţionale de reglementare economică şi de impunere care să 

supună judecăţii “statele nelegiuite”. Iar eficienţa acestor planificatori ai economiei 

mondiale nu este cu mult diferită de cea a planificatorilor “domestici”. În consecinţă un 

astfel de comportament nu imunizează la situaţii de criză şi contrar predicţiilor lui 

Wilson, războaie au succedat de multe ori impunerii unor astfel de sancţiuni. 

În articolul intitulat The Evil of Sanctions, Justin Raimondo 25 aduce în discuţie 

cazul embargo-ului împotriva Irak-ului, susţinând că efectele pe termen lung ale 

sancţiunilor economice asupra Irak-ului, vor întrece cu mult consecinţele aparent mai 

vizibile ale bombardamentelor americane. Cifrele înspăimântă: mai mult de o treime 

din copii irakieni sunt malnutriţi, nivel comparativ cu cel din Africa sub-sahariană. În 

numele păcii internaţionale, se estimează că peste un milion de irakieni au murit ca 

rezultat direct al sancţiunilor, din care 567.000 de copii. 4.500 de copii sun cinci ani 

mor în fiecare lună de foame şi boli. 

Embargo-ul împotriva Cubei este o poveste mai veche, o moştenire “sfântă” 

pentru toate administraţiile americane. Motivaţia acestui comportament o reprezintă, în 

imbatabila retorică americană, faptul că această ţară este condusă de un tiran şi un 

opresor a cărui regim nu poate oferi lumii libere decât recolte palide de zahăr, un oraş 

fantomatic Havana care pe vremuri era bijuteria Caraibelor şi niscaiva ţigări pe care 

oricum nu pot fi cumpărate “pe bune” în Statele Unite. Este vorba despre o judecată 

care nu ia în calcul decât jumătate din problemă: conducerea politică nefastă. Cealaltă 

jumătate, adică asimilarea forţată a întregii populaţii cubaneze cu regimul castrist şi 

imputarea facturilor regimului despotic de la Havana întregii naţiuni este ignorat în mod 

nepermis. 

Mai mult, argumentul american nu prea stă în picioare de vreme ce guvernul 

american a întreţinut relaţii mutual profitabile cu regimuri mult mai opresive şi 

sângeroase decât cel de le Havana, în contra moştenirilor principiale ale unor Thomas 

Jefferson ori George Washington (Mobutu Sese Seko în Zair, Ferdinand Marcos în 

Filipine, Idid Amin Dada în Uganda, nume sonore în enciclopedia despoţilor moderni - 

vezi cartea "Friendly Dictators", de Dennis Bernstein si Laura Sydell). 

Pe lângă faptul că este imperfectată de inconsecvenţe, cauza unei astfel de 

intervenţii oricât ar fi de umanitară ar fi ea – subminarea unui regim dictatorial şi 

nepopulat, prin mijloacele nefericit alese ea tinde să se autodescalifice! 

Embargourile – o fraudă de raţionament 

După cum am mai spus, această politică vecină cu exterminarea este consecinţa 

logică a unei erori de judecată în urma căreia se pune semnul egal între populaţia unei 

25 Justin Raimondo este autorul lucrării Reclaiming the American Right şi realizator 

al Antiwar.com. 

87


ţări şi guvernul acesteia, şi prin urmare supune pe primii pedepselor (reale ori 

imaginare) pe care de drept le merită cei din a doua categorie. În calculul puterii 

indivizii nu prea contează: nu există irakieni, ci Irak-ul lui Saddam, nu există cubanezi, 

ci Cuba lui Fidel. Indiferenţa fundamentală faţă de dreptate, întreţinută de mentalitatea 

colectivistă, este întrecută de această politică care refuză să distingă între un Husein ori 

un Castro şi victimele lor. 

Eroarea politicii de embargo apare ca fiind flagrantă atunci când sesizăm 

că, făcând uz de astfel de mijloace, scopurile nu pot fi atinse în mod necesar. De 

degenerarea întregii situaţii într-una a războiului hobbesian, al tuturor împotriva tuturor, 

în ciuda respectului declarativ al combatanţilor faţă de legile războiului şi cele ale 

neutrilor, nu beneficiază, paradoxal, decât personaje ca Saddam Hussein. Cine este cel 

care poate arunca pe umerii americanilor povara mizeriei din Irak decât campionul 

independenţei de la Bagdad şi cine ar acela care ar putea să îl contrazică pe lider, date 

fiind sărăcia indubitabilă şi propaganda abilă În aceeaşi postura de eroi ai neamului pot 

figura şi Slobodan Milosevic în Serbia şi Fidel Castro în Cuba, “oameni nobili”, a căror 

măreţie izvorăşte tocmai din opoziţia nedisimulată faţă de hegemonismul occidental. 

William L. Anderson 26 , în articolul intitulat Trading with Fidel, susţine că justificarea 

este generoasă: atâta timp cât poporul suferă de foame, acesta poate foarte bine 

recepţiona explicaţia potrivit căreia principalul inamic nu este acasă, ci la Casa Albă ori 

la 10 Downing Street! 

Liberalismul clasic a observat demult că prin comerţ liber se reduce simţitor 

probabilitatea izbucnirii unui război. Substitutul oferit de democraţie despotismului nu a 

fost de mare ajutor, aşa cum ar fi sperat gânditorii Revoluţiei Franceze, care aveau să 

observe ulterior supravieţuirea comportamentelor beligerante până şi la cele mai 

democratice state, animate de dorinţe expansioniste ori revanşiste. (De unde putem 

trage concluzia că între democraţie internă şi atitudine non-conflictuală în afacerile 

externe nu există nici o corelaţie necesară. O astfel de presupoziţie arbitrară a fost 

mereu alimentată în scopul justificării “bunelor cauze” ale unor democraţii care 

interveneau violent în ţări considerate prin opoziţie ca dictatoriale). Prin urmare, nu 

atât democraţia cât comerţul liber reprezintă un barometru mai bun al păcii 

internaţionale. Asta pentru că într-o lume a interacţiunilor paşnice şi bunăstării 

tangibile prin piaţă, oamenii vor aloca o din ce în ce mai mică atenţie conflictului. Doar 

interferenţa statelor cu comerţul şi detrunarea intereselor economice pure pot arunca 

seminţele războiului. Protecţionismul ori sancţiunile economice pot fi privite ca un act 

de război total, nelegitim şi inuman, şi asta pentru că loveşte nu în armate, ci în cetăţeni 

fără discriminare. 

Mises punctează cel mai elocvent relaţia dintre liber schimb şi pace notând: 

“Ceea ce îl deosebeşte pe om de animale este înţelegerea avantajelor care decurg din 

cooperare în cadrul diviziunii muncii. Omul îşi reprimă instinctual său agresiv pentru a 

putea coopera cu semenii săi. Cu cât doreşte mai mult să îşi îmbunătăţească bunăstarea 

materială, cu atât trebuie el să extindă sistemul bazat pe diviziunea muncii. Simultan el 

trebuie din ce în ce mai mult să îşi restrângă sfera în care va recurge la acţiuni militare.” 

26 William L. Anderson predă economie la North Greenville College 

88


Bibliografie: 

Anderson, William L., Trading with Fidel, in The Free Market, February 2001 

Volume 19, Number 2; 

Bartlett, Bruce, The Truth about Trade in History, la www.freetrade.org/pubs; 

DiLorenzo, Thomas J., Trade and the Rise of Freedom [Speech delivered at the Mises 

Institute's conference on "The History of Liberty," edited on January 31, 2000]; 

Hudgins, Edward L., The Fundamental Freedom to Trade, la www.freetrade.org/pubs; 

Von Mises, Ludwig, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, la 

www.misesromania.org; 

Von Mises, Ludwig, Calculul economic în societatea socialistă, la 

www.misesromania.org; 

Raimondo, Justin, The Evil of Sanctions, April 1998, Volume 16, Number 4 ; 

Raimondo, Justin, Behind the Oil Rip-Off, July 1996, Volume 14, Number 7. 

89


CONSIDERAŢII ASUPRA DEZVOLTĂRII DURABILE A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL 

INTEGRĂRII ECONOMICE EUROPENE 

Asist. univ. drd. Murăriţa Ilie 

Lect. univ. dr. Siminică Marian 

Prep. univ. drd. Cîrciumaru Daniel 

In the post - December transition of Romania, a clear objective of 

external politics crystallised the European economic integration. 

The arguments of this opinion, of European economic integration, are 

done, on the one hand, by the global tendency of globalisation and regionalism, 

and, on the other hand, by the need of Romania for security, which can be found 

out as member of European Union. 

The obvious advantages of European economic integration of our 

country can be achieved by a series of measures that aim, especially, to increase 

the efficiency of economic, social, political and cultural management. Although 

these, we don’t have to consider the European integration as a goal, because this 

is only the way of achieving the economic welfare and prosperity of Romanian 

people. 

But the integration obliges us to recover the lost time, imposing a 

sustained rhythm of economic growth. This fact involves big risks on the 

environment, and that is the reason what for the development models suggested 

must, also, consider this aspect. 

The most actual development model and which is considered the 

solution for present problems is the durable development model. The 

fundamental principle of durable development is considered the equity, meaning 

both the equity inside the same generation (by the fairness of distributing the 

prosperity in the society), and the equity between generations. Like the European 

economic integration, the durable development doesn’t have to be considered as 

a goal, but as the way of improving the human life conditions. 

From the two objectives, the European economic integration and the 

durable development, were hold the common measures that must be taken, 

underlying, also, the complementary character of these objectives. 

Cuvinte cheie: creştere economică, integrare economică, dezvoltare 

economică, dezvoltare durabilă, echitate, mediu natural, reformă economică, 

securitate economică, globalizare, tranziţie 

În indefinita şi, aproape, interminabila tranziţie românească postdecembristă s-a 

delimitat foarte clar, cu precădere în ultimii 8 ani, unul din obiectivele politicii externe, 

devenit ulterior obiectivul întregii societăţi: integrarea economică europeană. 

Pe fondul schimbărilor profunde ale sfârşitului de veac şi de mileniu, acest nou 

obiectiv al politicii externe româneşti a fost dictat, în special, de două elemente: 

• evoluţia economiei mondiale pe tiparele impuse de globalizare şi 

regionalizare, şi 

90


• nevoia de securitate a ţării noastre. 

Direcţia globalizării, dar şi a regionalizării, a fost dată de situaţia în care s-au 

aflat superputerile economice mondiale care au reuşit să creeze zone de prosperitate şi 

bunăstare economică, în contradicţie cu restul lumii, prin coagularea în jurul lor a 

statelor sau teritoriilor vecine. 

Dacă, în sens larg, securitatea economică a unei ţări este dată de stocul de 

resurse şi de nivelul de dezvoltare, putem spune că ţara noastră ar fi acoperită din 

punctul de vedere al dotării cu factori primari – resursele naturale româneşti permit 

asigurarea economiei cu 66% din necesarul de resurse primare şi energie. Totodată, deşi 

nivelul tehnologic al aparatului industrial românesc se află sub nivelul celui din statele 

dezvoltate, acest aparat există şi poate fi folosit până la înlocuirea lui cu altul mai 

performant. Dar securitatea este determinată şi de forţa de muncă şi pregătirea acesteia. 

Şi în acest caz, România dispune de condiţii relativ bune, deoarece peste 66% din 

populaţia activă a ţării este sub 44 de ani, cu un grad de formare profesională apropiat 

de cel al ţărilor dezvoltate membre ale Uniunii Europene. 

Şi totuşi, în condiţiile în care Europa comunitară a fost fondată pentru 

consolidarea securităţii economice şi politice a naţiunilor europene, decizia României 

de aderare la Uniunea Europeană se impune cu necesitate. 

Nu trebuie, însă, confundate planurile: integrarea României în Uniunea 

Europeană nu poate şi nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca o cale de obţinere a 

creşterii şi bunăstării economice, de accelerare a dezvoltării economice şi atingerea 

unor parametri superiori de prosperitate şi securitate globală a ţării. 

Chiar în Strategia Naţională de Pregătire a Aderării României la Uniunea 

Europeană, aprobată la Snagov de reprezentanţii principalelor forţe politice ale ţării în 

anul 1995, după ce se subliniază faptul că “Aderarea României la UE constituie pentru 

societatea românească un obiectiv strategic fundamental”, se precizează că “Aderarea 

trebuie să servească promovării interesului naţional şi dezvoltării potenţialului 

economic şi patrimoniului cultural românesc, devenind astfel un punct esenţial al 

solidarităţii naţionale”. 

În vederea integrării europene, România trebuie să recurgă la acele căi şi 

mijloace care să ducă la relansarea puternică a producţiei, la stimularea investiţiilor, la 

creşterea competitivităţii produselor, accelerarea proceselor de reformă, de restructurare 

şi de modernizare în vederea asigurării unei macrostabilizări durabile şi eliminarea 

actualelor dezechilibre fundamentale din economie. 

În situaţia în care balanţa comercială externă este, cu regularitate, negativă, iar 

exportul este axat cu preponderenţă pe produsele cu prelucrare redusă, este absolut 

necesar ca, în această cursă a integrării, să se acorde o atenţie suplimentară valorificării 

superioare a resurselor – atât materiale, cât şi umane –, creşterii productivităţii muncii, 

evaluării şi folosirii mai eficiente a potenţialului competitiv şi creativ al firmelor 

autohtone. 

Pentru îndeplinirea condiţiilor necesare aderării la Uniunea Europeană, au fost 

identificate următoarele măsuri: 

• restructurarea mai dinamică a economiei româneşti, specializarea 

sectorială, armonizarea şi alinierea la standardele economiilor europene 

dezvoltate; 

• realizarea unei complementarităţi cu economiile ţărilor membre UE; 

• adaptarea managerială la nivel economic, social, politic şi cultural; 

• perfecţionarea structurilor instituţionale; 

91


• formarea profesională a agenţilor economici şi a funcţionarilor publici; 

• armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a UE. 

Aderarea la Uniunea Europeană depinde de realizarea unui nivel de dezvoltare 

economică, socială şi morală comparabil cu cel al statelor UE, însă atingerea acestui 

nivel se poate realiza numai prin efortul conştient al poporului român şi al clasei 

politice conducătoare din România, dar şi printr-o cooperare pe multiple planuri cu 

parteneri străini, în primul rând cu ţări membre ale UE. 

Toate măsurile luate în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, după 

părerea mai multor specialişti români, trebuie să fie convergente cu interesul economic, 

social şi naţional al ţării noastre. Nu trebuie uitat faptul că lărgirea spre est a UE are o 

mare miză economică, dată de cele circa 110 milioane de prezumtivi consumatori din 

cele 11 state candidate la integrare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în anul 2003 multe 

din ţările candidate au înregistrat creşteri economice superioare majorităţii statelor 

membre ale UE. În aceste condiţii, România, prin integrarea în Uniunea Europeană, pe 

lângă securitatea de care va beneficia, va fi, în acelaşi timp, şi un “furnizor” de 

securitate, prin potenţialul său uman şi material. 

Iată contextul românesc în care subţierea stratului de ozon, creşterea noxelor 

din atmosferă, poluarea pânzei freatice şi alte pericole care pândesc planeta noastră au 

impus guvernelor şi agenţilor economici intensificarea conlucrării în vederea conceperii 

unor modele de dezvoltare economică funcţie de aceste probleme şi să ofere soluţiile 

globale corespunzătoare acestora, conducând, în final, la tipul de dezvoltare durabilă. 

Numeroasele documente adoptate de guvernele României cu privire la 

integrarea în Uniunea Europeană fac referire, în cea mai mare parte, la necesitatea unei 

dezvoltări economice durabile. Aceasta deoarece, având în vedere decalajul enorm 

existent între România şi statele membre ale UE, s-ar impune iniţierea unor reforme 

care să conducă la un ritm accelerat de creştere economică pentru ajungerea acestora 

din urmă, caz în care riscurile asupra mediului ar fi foarte mari. 

Orice societate omenească, în evoluţia sa istorică, îşi propune realizarea unui 

obiectiv, considerat major potrivit sistemului propriu de valori, pentru realizarea căruia 

îşi caută şi mijloacele adecvate. În secolul trecut, mai ales după marea depresiune 

economică din 1929-1933, s-a vorbit tot mai mult de creştere economică, considerată 

un panaceu universal al dificultăţilor cu care se confruntau statele lumii, de creştere 

economică echilibrată, extensivă, zero. După al doilea război mondial, îndeosebi 

începând cu a doua jumătate a secolului, s-au impus, în teoria şi practica economică, o 

serie de concepte noi ca, de exemplu, creştere economică consolidată, creştere 

economică durabilă, iar, recent, dezvoltare economică durabilă şi dezvoltare umană. 

Putem spune, în acest moment, că România se află în faţa celui de-al doilea 

obiectiv major: dezvoltarea durabilă. Este drept, acest al doilea obiectiv este de natură 

internă, însă apreciem că aceste două obiective, integrarea economică europeană şi 

dezvoltarea durabilă, nu numai că nu sunt divergente, dar realizarea unuia dintre ele ar 

putea conduce la atingerea celuilalt. 

Creşterea economică, în general dezvoltarea economică, indiferent cum sunt 

concepute şi definite, nu reprezintă un scop în sine, ci mijlocul sau modalitatea de 

satisfacere a trebuinţelor vitale ale omului, ale societăţii în ansamblul său şi de creştere 

a nivelului de trai. 

Cu ajutorul mijloacelor pe care ştiinţa şi tehnica i le-a pus la dispoziţie, omul 

poate transforma substanţial mediul natural, din care extrage şi prelucrează toate 

elementele necesare existenţei sale. Cu timpul, între om şi mediul său natural a apărut 

92


un conflict acut, concretizat în izbucnirea crizei energetice şi de materii prime la 

începutul ultimului pătrar al secolului trecut. Societatea umană a devenit, astfel, 

conştientă că luarea în stăpânire absolută a naturii şi exploatarea acesteia după bunul 

plac, pe lângă efecte profitabile pentru bunăstarea oamenilor, are şi urmări negative 

profunde faţă de echilibrul ecologic, determinate, de multe ori, de lipsa de discernământ 

în extragerea şi folosirea resurselor naturale, ca şi prin producerea şi răspândirea 

diverselor procese entropice. Drept urmare, s-a ajuns la o criză ambientală, la un 

conflict între cele două sisteme - societate şi mediul natural - care au legi şi ritmuri 

proprii, de multe ori diferite, de evoluţie. Dezvoltarea în continuare a speciei umane 

poate fi asigurată, în această situaţie, numai cu condiţia respectării raţionalităţii 

ecologice, a protecţiei mediului natural. 

Conceptul de dezvoltare şi-a îmbogăţit, cu timpul, conţinutul şi semnificaţia, 

devenind o relaţie complexă care cuprinde nu numai dezvoltarea economică în raport 

direct cu mediul natural, ci întreaga dezvoltare umană, inclusiv aspectele sale sociale, 

de cultură, ştiinţă şi civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni şi naţiuni. Un 

asemenea conţinut al ecodezvoltării asigură o dezvoltare durabilă, susţinută de 

respectarea cerinţelor ecologice. 

Reconcilierea omului cu natura nu a fost însă un proces liniar, ci s-a desfăşurat 

prin integrarea, într-o concepţie unificatoare şi integratoare, a celor mai raţionale 

elemente ale celor trei concepţii privind protecţia mediului, şi anume: 

a) concepţia ecocentrică, după care protecţia Terrei, a factorilor de mediu, 

reprezintă un scop în sine, Pământul urmând a fi apărat fără rezerve, condamnânduse 

orice intervenţie a omului şi promovându-se un conservatorism fanatic, astfel că 

omul se pierde aproape complet din atenţie, el fiind considerat doar unul din 

milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în 

puritatea ei; 

b) concepţia biocentrică, respectiv aceea care aşează în centrul 

preocupărilor ecologice celelalte forme de viaţă şi specii pentru că, fiind creaturi 

sensibile, nu se pot prezerva singure, aşa cum o poate face omul, nici măcar atunci 

când este vorba de animale de pradă; 

c) concepţia antropocentrică, conform căreia totul trebuie subsumat 

trebuinţelor tot mai diverse şi crescânde ale omului, în faţa căruia nu contează 

nimic. 

În virtutea concepţiei unificatoare şi generalizatoare, despre care am amintit, 

protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, iar protecţia 

omului înseamnă protecţia tuturor factorilor de mediu. 

Dezvoltarea economică durabilă reprezintă, deci, acel tip sau formă de 

dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără a le 

compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare; prosperitatea economică şi 

conservarea mediului trebuie să se susţină reciproc. Potrivit acestei definiţii, echitatea 

apare ca un principiu fundamental al dezvoltării durabile. Este vorba atât despre 

echitatea în cadrul aceleiaşi generaţii, respectiv justeţea distribuirii prosperităţii în 

cadrul societăţii, cât şi despre echitatea între generaţii. 

În ultimul timp, cercetările au fost extinse pe coordonata spaţială (teritorială, 

regională) a dezvoltării durabile. Dezvoltarea durabilă în spaţiu se referă, în principiu, 

la o dezvoltare economico-socială compatibilă cu criteriile ecologice ale unui sistem 

spaţial, luând în considerare obiectivele specifice – uneori conflictuale, alteori 

susţinându-se reciproc – ale zonelor componente. Acest concept este strâns legat de 

93


conceptul de externalităţi spaţiale. În general, o externalitate este rezultatul pozitiv 

şi/sau negativ al unei opţiuni economice, care nu este reflectat în preţurile pieţei, în 

înregistrările contabile. De exemplu, construirea unei noi infrastructuri (cale ferată, 

şosea) creează externalităţi pozitive pentru locuitorii zonei în cauză prin mărirea 

posibilităţilor de deplasare a acestora, dar şi externalităţi negative prin creşterea poluării 

aerului, zgomot, deteriorarea peisajului natural, accidente etc. Deci, în cazul 

externalităţilor spaţiale, externalităţile de mediu sunt legate de modul concret de 

utilizare a terenurilor, de o dezvoltare teritorială specifică. 

În continuare, pornind de la aceste interacţiuni, este important de studiat modul 

în care societatea modernă, bazată pe un complex de reţele mobile, poate fi organizată 

astfel încât să răspundă cerinţelor dezvoltării durabile. Rezultă, de aici, că proiectarea şi 

implementarea unor politici eficace de dezvoltare spaţială durabilă presupun un proces 

de evaluare complexă, caracterizat printr-un grad destul de ridicat de incertitudine în 

privinţa comportamentului, a evoluţiilor viitoare. Este justificată, astfel, utilizarea 

scenariilor care permit testarea şi evaluarea unor opţiuni şi politici alternative. 

Aceasta necesită proiectarea unui model conceptual care să evidenţieze 

legăturile cauzale între variabilele de comportament, cerinţele exterioare şi pârghiile 

politicilor economice. Ulterior, acest model poate fi extins, transformat în unul 

operaţional, care să fie testat empiric. 

Acceptarea doctrinei dezvoltării economice durabile nu este o opţiune benevolă 

pentru nici o ţară, inclusiv pentru România, ci reprezintă singura cale responsabilă de 

proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional şi 

cu cerinţele colaborării internaţionale. 

În debutul mileniului trei, pentru realizarea unei dezvoltări durabile a ţării 

noastre sunt necesare măsuri prompte şi eficace, adaptate condiţiilor interne şi externe 

extrem de complexe. În acest context, considerăm oportune următoarele măsuri: 

• elaborarea unor programe de protecţie a mediului şi popularizarea 

acestora; 

• limitarea, chiar eliminarea, tehnologiilor învechite, care sunt mari 

producătoare de agenţi poluanţi; 

• asigurarea educaţiei de bază pentru toţi cetăţenii, dezvoltarea 

învăţământului în mediul rural, stimularea formelor noi de învăţare: învăţământul la 

distanţă, implementarea unor programe de educaţie tehnică compensatorie sau de a 

doua şansă pentru cei care au părăsit temporar sistemul formal al educaţiei de bază; 

• implementarea principiilor moderne de conducere, inclusiv cele privind 

managementul cunoştinţelor; 

• compatibilizarea programelor de educaţie de bază pentru toţi cu noile 

cerinţe impuse de evoluţia societăţii, cu cerinţele societăţii informaţionale; 

• crearea condiţiilor pentru exploatarea eficientă a potenţialului 

tehnologiei; 

• dezvoltarea calitativă a infrastructurii de cercetare-dezvoltare; 

• promovarea centrelor de transfer tehnologic şi a parcurilor tehnologice; 

• corelarea programelor de cercetare-dezvoltare-inovare, la nivel 

naţional, cu programele corespunzătoare finanţate de către UE; 

• dezvoltarea de consorţii formate din unităţi de cercetare-dezvoltareinovare, 

universităţi şi firme deschise participării internaţionale care să realizeze 

programe de suport al cercetărilor multidisciplinare şi de valorificare a acestora prin 

produse şi tehnologii destinate dezvoltării competitive şi durabile; 

94


• completarea infrastructurii de informatică şi comunicaţii în scopul 

integrării unităţilor româneşti de cercetare-dezvoltare-inovare în reţele şi centre de 

excelenţă virtuale, la scară europeană şi mondială. 

După cum se observă, există măsuri comune atât obiectivului de integrare 

economică europeană, cât şi obiectivului de dezvoltare durabilă. Nu se poate stabili o 

ordine de prioritate a acestor obiective şi, aşa cum arătam mai sus, abordarea 

obiectivelor trebuie să fie complementară, căci atingerea unui obiectiv poate să sprijine 

şi atingerea celuilalt. 

Şi pentru că integrarea economică trebuie să fie urmată de integrarea politică, 

pe care o presupune şi o prefigurează totodată, în atingerea celor două obiective 

propuse nu trebuie făcut abstracţie de faptul că acestea nu sunt decât mijloacele de 

îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a omului. 

Bibliografie: 

1. Ciurlău Constantin ş.a., PREVIZIUNE MACROECONOMICĂ – Concepte şi 

metodologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001 

2. Dobrescu Emilian – Integrarea economică, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001; 

3. Georgescu George (coord.), Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura 

Economică, Bucureşti, 1995 

4. Sută Nicolae (coordonator) – Integrarea economică europeană, Editura Economică, 

Bucureşti, 1999. 

95


SECVENŢE ALE RELATIILOR ECONOMICE INTERNATIONALE ÎN PERIOADA 

POSTBELICÃ 

Asist.univ.drd. Mihaela Salanta 

The Second World War has produced profound mutations in economical, 

political, social and cultural field. These mutations were not only in Europe but 

world wide. Between the conflagration and nowadays everything has moved fast, 

making lots of changes in international environment. All this changes have 

multiple and various repercussions on international economic relations. During 

this paperwork we try to present, briefly, the changes, on one hand, and the 

implications, on the other hand. Is difficult to present briefly 50 years of 

international economic relations but is necessary to know what happened, 

because is helping us to understand the present evolutions. 

Ca urmare a situaţiei create în timpul celui de al 2-lea război mondial şi în 

perioada următoare, guvernele ţărilor învingătoare s-au văzut nevoite să dezvolte şi să 

implementeze un set de reguli, instituţii şi proceduri. Acestea aveau menirea de a 

regulariza cele mai importante aspecte ale interacţiunilor economice internaţionale. 

Marcate încă de crah-ul bursier din 1929 şi puternica criză economică ce I-a urmat, 

ţările învingătoare, mai ales SUA şi Marea Britanie, au pornit de la considerentul că 

pacea trebuie să aibă drept fundament condiţiile economice şi mai ales libertatea 

organizată a schimburilor. În acest sens putem aminti Carta Atlanticului, semnată la 14 

august 1941. Mai mult, la 22 iulie 1944 se pun bazele unei ordini monetare mondiale, 

prin care se impunea o monedă unică şi fixă, în ideea că prin această măsură se va 

împiedica o devalorizare asemănătoare celei din anii 30, şi în plus crearea unui 

supraveghetor - Fondul Monetar Internaţional. Această nouă ordine economică 

internaţională, cunoscută sub titulatura sistemul Bretton Woods, a funcţionat, pentru 

aproape două decenii, cu succes în controlul conflictelor şi în atingerea obiectivelor 

comune ale statelor participante. Printre motivele politice fundamentale ale sistemului 

Bretton Woods, putem aminti: 

• concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de state, 

• existenţa unui mănunchi de interese primordiale comune ale acestor 

state, 

• prezenţa unei puteri dominante doritoare şi capabilă în acelaşi timp să 

îşi asume rolul de lider. 

Dominaţia ţărilor dezvoltate din America de Nord şi Europa Occidentală, în 

cadrul sistemului Bretton Woods a fost posibilă datorită concentrării puterii economice 

şi politice în mâinile acestora. Ele nu au întâmpinat provocări nici măcar din partea 

statelor comuniste din Europa Estică şi Asia, inclusiv Uniunea Sovietică, care au fost 

izolate de restul economiei mondiale într-un sistem economic separat. Deşi statele mai 

puţin dezvoltate au fost integrate pe deplin în economia mondială, ele nu aveau nici un 

cuvânt de spus în management datorită slăbiciunii lor economice şi politice. În cele din 

urmă, Japonia, slăbită de război şi lipsită de nivelul de dezvoltare economică şi puterea 

politică a statelor nord americane şi vest europene, rămâne subordonată şi în afara 

96


grupului. Concentrarea puterii a facilitat managementul sistemului economic prin 

limitarea numărului de actori al căror consimţământ era necesar pentru a stabili reguli, 

instituţii şi proceduri. 

Unul dintre elementele care a facilitat managementul relaţiilor internaţionale 

postbelice a fost de gradul înalt de înţelegere şi acceptare la care s-a ajuns în interiorul 

sistemului. Acest acord s-a bazat, în primul rând, pe credinţa, împărtăşită de toţi 

participanţii, în capitalism şi liberalism. Pilonii pe care s-au sprijinit ţările dezvoltate au 

fost, în principal, mecanismele pieţei şi mai ales proprietatea privată. 

Conducătorii ţărilor dezvoltate au pornit de la premisa că sistemul economic 

liberal necesită intervenţia guvernamentală. Tocmai de aceea, se poate aprecia că în 

perioada postbelică guvernul şi-a asumat responsabilitatea asigurării unui nivel 

economic satisfăcător, dacă nu chiar mai mult decât atât, pentru cetăţenii săi. Din 

aceleaşi considerente probleme ca: locurile de muncă, stabilitatea şi creşterea 

economică au devenit subiecte importante ale politicii publice. Statul bunăstării a prins 

teren mai ales după Marea Criză Economică din ‘29-’33. Acest dezechilibru economic a 

creat o cerere publică pentru intervenţia statului în economie. Astfel se va face apel la 

contribuţiile teoretice ale lui Keynes, care prevăd implicarea statului în economie, 

accentuându-se aspectele referitoare la menţinerea unei anumite rate a şomajului. 

În ceea ce priveşte economia internaţională, favorizarea un sistem liberal de 

către ţările dezvoltate s-a tradus într-un sistem care s-a bazat în principal pe o piaţă 

liberă cu un minim de bariere în calea fluxurilor private de capital şi a fluxurilor 

comerciale. Experienţa anilor’30, când proliferarea controlului asupra comerţului şi a 

barierelor comerciale a dus la dezastru economic, a rămas proaspătă în memoria 

oficialilor. Deşi au existat anumite divergenţe în ceea ce priveşte implementarea 

sistemului liberal, oficialii au fost totuşi de acord că un sistem economic deschis va 

maximiza gradul de bunăstare. 

Existau unele păreri care porneau de la premisa că un sistem economic liberal 

internaţional va spori şansele prelungirii perioadei de pace, pe de o parte, şi că va 

conduce nu numai la prosperitate şi armonie economică ci şi la pacea internaţională, pe 

de altă parte. Unul dintre cei care a văzut o asemenea legătură, a fost Cordell Hull, 

secretar de stat american între 1933 şi 1944, care afirma: “dacă putem avea un flux 

comercial mai liber - mai liber, adică mai puţine discriminări şi obstrucţii - astfel încât 

o ţară să nu fie geloasă de moarte pe altă ţară şi standardul de viaţă al tuturor ţărilor să 

crească, eliminând insatisfacţiile economice care aduc război, atunci putem avea o pace 

durabilă.” 27 

Experienţa anilor ’30, care aşa cum am mai precizat, era destul de proaspătă în 

mintea oficialilor, a indus o anumită încredere în intervenţia statului şi în cooperarea la 

nivel internaţional. S-a putut observa, de asemenea, că eşecul politicii beggar-thyneighbour 

(“sărăceşte-ţi partenerul”), concretizate în tarife mari şi devalorizări 

competitive, a contribuit la căderea economică, instabilitate politică şi, în cele din urmă 

la război. Unul dintre principalii arhitecţi ai sistemului de la Bretton Woods, Harry D. 

White, a formulat astfel lecţia învăţată din această experienţă: 

“ absenţa unui grad înalt de colaborare economică între naţiunile conducătoare 

va duce inevitabil la starea de război economic care va fi preludiul şi instigatorul unui 

război militar la o scară şi mai vastă.” 

27 Joan Edelman Spero, The Politics of International Economic Relations, Routledge, 1993, p. 

22. 

97


Statele au fost de acord să regularizeze sistemul economic internaţional, pentru 

a asigura stabilitate economică şi pace din punct de vedere politic. 

Interesul comun pentru cooperare economică a fost indus de declanşarea 

Războiului Rece la sfârşitul anilor’40. Slăbiciunea economică a vestului, a fost 

resimţită, şi l-a făcut vulnerabil la ameninţările comuniste venite din interior şi la 

presiunile externe ale Uniunii Sovietică. Cooperarea economică n-a devenit necesară 

numai pentru reconstrucţia economică vest europeană şi asigurarea continuităţii ci şi 

pentru a le asigura securitatea politică şi militară. Mai mult, percepând ameninţarea 

militară comunistă, statele dezvoltate şi-au subordonat conflictele economice intereselor 

comune privind securitatea. 

Economiile de piaţă dezvoltate au fost de acord asupra naturii managementului 

economic internaţional, care trebuia astfel conceput încât să creeze şi să menţină un 

sistem liberal. Acesta avea nevoie de un sistem monetar internaţional şi de reducerea 

barierelor comerciale şi a fluxurilor de capital. Cu aceste bariere înlăturate şi un sistem 

monetar stabil, statele vor avea un mediu favorabil asigurării stabilităţii naţionale şi a 

creşterii economice. Statul, nu sistemul internaţional, are responsabilitatea asigurării 

stabilităţii naţionale şi a creşterii economice. Astfel, membrii sistemului au împărtăşit o 

concepţie destul de limitată asupra managementului economic internaţional: 

regularizarea sistemului liberal prin eliminarea barierelor comerciale şi a fluxurilor de 

capital şi crearea unui sistem monetar stabil. 

În cele din urmă, managementul internaţional s-a bazat pe existenţa unei/unor 

puteri dominante care să conducă sistemul. Ca cea mai mare putere economică şi 

politică, SUA au fost în poziţia de a-şi asuma această responsabilitate. Economia 

americană, neafectată de război cu piaţa sa imensă, cu capacităţi de producţie vaste, 

facilităţi fiscale, monedă puternică a fost puterea economică dominantă. Abilitatea 

susţinerii unei forţe militare considerabile, posesoarea armei atomice a făcut din SUA 

cea mai puternică forţă militară şi a transformat-o în liderul alianţei vestice. Statele 

europene, cu economiile afectate profund de război, producţia şi piaţa divizate de 

frontierele naţionale, şi armatele distruse şi slăbite de război, nu erau în poziţia de a-şi 

asuma rolul de lider. Japonia, învinsă şi distrusă, nu a fost considerată parte demnă de a 

fi luată în seamă, în ceea ce priveşte managementul sistemului. 

SUA au fost şi dornice şi capabile să îşi asume rolul de lider. Oficialii 

americani au învăţat o lecţie foarte importantă din perioada interbelică. Decăderea SUA 

şi izolaţionismul care a urmat primului război mondial au fost văzute ca factori 

fundamentali în colapsul sistemului economic şi a păcii. Oficialii americani au crezut că 

după al doilea război mondial SUA nu mai puteau sta deoparte. Ca cea mai puternică 

forţă în lumea postbelică, SUA trebuiau să îşi asume responsabilitatea stabilirii unei noi 

ordinii politice şi economice. O dată cu declanşarea Războiului Rece, o altă dimensiune 

a fost adăugată nevoii asumării rolului de lider de către SUA. Fără această asumare, se 

credea, că slăbiciunea economică europeană şi japoneză vor duce la victorii politice ale 

comunismului. 

Mai mult, Europa şi Japonia extenuate de pe urma războiului, mai ales din 

punct de vedere economic, au căutat acest rol de lider. Ele aveau nevoie de ajutorul 

american pentru a-şi reconstrui economiile şi pentru a finanţa comerţul lor internaţional. 

Implicaţiile politice ale acestei situaţii, erau văzute ca pozitive, pentru că se considera 

că susţinerea economică venită din partea americanilor va ajuta la rezolvarea 

problemelor economice şi politice interne şi va încuraja stabilitatea internaţională. Ceea 

ce a îngrijorat Europa nu a fost dominaţia SUA ci izolarea acestora: intrarea destul de 

98


târzie a SUA în cel de-al doilea război mondial era încă proaspătă în memoria 

europenilor. 

De a lungul perioadei Bretton Woods, SUA au mobilizat şi celelalte state 

dezvoltate în management, şi în unele cazuri au condus sistemul singure. SUA au 

acţionat ca bancherul central mondial, oferind iniţiativele cele mai importante în ceea ce 

priveşte negocierile comerciale internaţionale, şi a dominat producţia mondială. 

Coincidenţa acestor trei condiţii politice - concentrarea puterii, limitarea 

intereselor comune şi dominaţia SUA - au furnizat capacitatea politică egală cerinţei 

conducerii sistemului internaţional. A făcut posibilă revenirea Europei şi a Japoniei de 

pe urma războiului şi a implementat un sistem monetar stabil, un comerţ mai deschis, şi 

un sistem financiar care a condus la o perioadă de creştere economică. 

În anii ’70, sistemul Bretton Woods a fost pus în dificultate şi managementul 

economiei mondiale a fost destul de puternic ameninţat. Schimbări ale raportului de 

forţe, ale poziţiilor de lider, şi consensul asupra unui sistem liberal limitat au subminat 

managementul politic. 

Deşi ţările dezvoltate au rămas în continuare puterile dominante din punct de 

vedere economic şi politic, state din afara sistemului şi-au exprimat intenţiile şi şi-au 

cerut dreptul de a lua parte la managementul sistemului. Ţările în curs de dezvoltare au 

căutat să îşi sporească accesul la acest management, şi astfel, la recompensele 

sistemului economic internaţional. Uniunea Sovietică şi statele est-europene au căutat 

să aibă o participare mai mare la economia mondială. 

Mult mai importantă însă a fost schimbul intern de putere. În anii ’60, Europa a 

experimentat o perioadă extraordinară în ceea ce priveşte creşterea economică şi 

dinamismul comerţului internaţional. Şase, apoi 10, ţări europene s-au unit formând 

CEE, un bloc care încerca să facă concurenţă economiei SUA şi o potenţială forţă 

politică. Dezvoltarea economică japoneză a fost şi mai spectaculoasă. În anii’60, 

Japonia a devenit o importantă putere economică şi s-a alăturat condominium-ului (joint 

suveranity) ţărilor dezvoltate. În acelaşi timp un dolar slăbit şi o balanţă comercială 

deficitară au subminat puterea economică internaţională a SUA. 

Europa şi Japonia au devenit din ce în ce mai incomodate de prerogativele de 

lider ale SUA. Cel mai elocvent exemplu al acestei situaţii incomode a fost creşterea 

criticismului european şi japonez faţă de sistemul dolarului şi deficitul plăţilor 

americane. SUA au fost la rândul lor nemulţumite de costurile ce decurgeau din această 

poziţie de lider. Europenii şi japonezii criticau deficitul american, iar americanii le 

criticau refuzul de a permite devalorizarea dolarului. Datorită faptului că problemele 

economice interne au ieşit la iveală la sfârşitul anilor ’60, liderii americani au început să 

sesizeze că costurile sunt mai mari decât beneficiile ce decurg din poziţia de lider. 

Relaxarea tensiunilor legate de securitate au reiterat atitudinile schimbătoare 

vis-a-vis de SUA. Détenta şi diminuarea perceperii ameninţărilor privind securitatea au 

slăbit argumentul - securitate, pentru cooperarea economică vest europeană şi 

dominaţia SUA. Europa şi Japonia nu mai erau dornice să accepte dominaţia SUA 

pentru motive de securitate, şi SUA nu mai erau dornice să suporte costurile economice 

ale dominaţiei pe motive de securitate. 

Deşi dominaţia SUA nu era una satisfăcătoare nici pentru americani, nici pentru 

europeni şi japonezi, nici un alt lider nu a apărut pentru a-şi asuma acest rol. Europa, 

deşi unită din punct de vedere economic într-o piaţă comună, nu dispunea şi de unitatea 

politică necesară asumării unui asemenea rol. RFG şi Japonia, secundele SUA din punct 

99


de vedere ale puterii economice, au fost incapabile să conducă sistemul, şi în orice caz, 

au fost marginalizate datorită celui de-al doilea război mondial. 

În sfârşit, în anii ’70, acordul privind un sistem liberal şi limitat, care a fost 

baza sistemului Bretton Woods, s-a zdruncinat. Cele mai vehemente poziţii au fost 

exprimate de ţările în curs de dezvoltare. În opinia lor, sistemul monetar, comercial şi 

financiar deschis perpetuează subdezvoltarea lor şi subordonarea acestora ţărilor 

dezvoltate. Ei au căutat să transforme dezvoltarea economică în cel mai important ţel şi 

responsabilitate a sistemului. 

Pentru mulţi din ţările dezvoltate, liberalismul nu mai era adecvat scopurilor 

managementului. Provocarea liberalismului în ţările dezvoltate a crescut din propriul 

său succes. Reducerea barierelor comerciale şi de capital au făcut posibilă expansiunea 

interacţiunii economice internaţionale în cadrul economiilor de piaţă: intense fluxuri 

internaţionale de capital, creşterea comerţului internaţional, şi dezvoltarea sistemului 

internaţional de producţie. Ca rezultat, economiile naţionale au devenit mai 

interdependente şi mai sensibile la politicile economice şi evenimentele din afara 

economiilor naţionale. Problema s-a acutizat, datorită creşterii acestei sensibilităţi întrun 

moment în care se aştepta mai mult decât oricând asigurarea unui standard de viaţă 

ridicat. Datorită influenţei evenimentelor externe, statele s-au aflat în dificultate în 

conducerea economiilor naţionale, şi aceste economii au devenit din ce în ce mai 

problematice din momentul în care statul nu a mai fost capabil să cupleze cu creşterea 

inflaţiei şi şomajului. 

Interdependenţa a dus la două reacţii şi două provocări diferite ale 

liberalismului. O reacţie a fost aceea de introducere de noi bariere pentru a limita 

interacţiunile economice, şi cu asta, interdependenţa. Un sistem internaţional deschis, în 

viziunea multora, nu mai maximiza bunăstarea economică şi destul de sigur ar fi 

subminat suveranitatea şi autonomia naţională. Unii au argumentat că liberalismul nu 

mai este un ghid adecvat pentru politici economice într-o lume cu o economie mondială 

lipsite de tarife, unde barierele netarifare sunt profund înrădăcinate în politicile 

economice naţionale şi comportamentul economic este obstacolul principal în calea 

comerţului. Au crescut presiunile pentru protecţionism, şi eforturile pentru crearea 

blocurilor regionale, ca de exemplu CEE sau sistemul nord american au crescut. 

O altă reacţie a fost să se meargă dincolo de liberalism, dincolo de ideea unui 

management limitat spre noi forme ale cooperării economice care ar putea gestiona 

interdependenţa. Un sistem deschis, din acest punct de vedere, maximizează bunăstarea 

şi cere, în schimb, noi forme ale managementului internaţional care să îşi asume 

responsabilităţile şi prerogativele pe care nu şi-le au asumat anterior statele. Aceste 

păreri conduc la eforturi pentru coordonarea politicilor macroeconomice naţionale. 

Schimbul de putere şi mai ales în dominaţia SUA, la fel ca slăbirea consensului 

liberal au eroda managementul politic. Fără un sistem efectiv de control, economia 

internaţională a intrat într-o perioadă de instabilitate: sistemul ratelor fixe de schimb a 

căzut, statele au început să impună noi bariere comerciale, ţările producătoare de petrol 

au obligat ţările dezvoltate să se supună cererilor acestora, Lumea a Treia a pledat 

pentru o nouă ordine economică internaţională. Cu o gestionare efectivă deficitară, 

conflictele economice au escaladat la cele mai înalte nivele politice şi au devenit 

întreceri ale puterii politice. 

În timp ce sistemul Bretton Woods a căzut, noi forme de management au 

evoluat gradual. Aceste noi forme de gestionare au fost create pe fundaţia sistemului 

Bretton Woods: dominaţia ţărilor cu economie de piaţă, persistenţa consensului liberal, 

100


şi continuarea dominaţiei SUA cu mai multe forme multilaterale de management. 

Aceste noi forme de gestionare au fost construite bazându-se pe aceleaşi instituţii ale 

sistemului Bretton Woods, care au fost reformate gradual astfel încât să se adapteze 

noilor condiţii specifice sfârşitului secolului XX. În sistemul monetar, FMI a devenit 

mai puţin important în managementul ratelor de schimb, şi mai important ca manager al 

crizelor datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare. Grupul a şapte ţări puternic 

industrializate au preluat treptat managementul regimului ratelor de schimb şi a urmărit 

o mai mare coordonare a politicilor economice naţionale. În spaţiul comercial, două noi 

runde de negociere GATT au căutat să dezvolte noi reguli care să conţină şi să 

controleze noi forme de protecţionism, să extindă regimul multilateral al comerţului 

spre noi sectoare ale acestuia, ca de exemplu serviciile şi drepturile de proprietate 

intelectuală, şi să reflecte mai multă preocupare pentru ţările în curs de dezvoltare. 

Aceste eforturi multilaterale de reformă au fost completate de creşterea importanţei 

sistemelor regionale de comerţ, mai ales CEE, care s-a extins la 12 membri dispuşi 

finalizării creării unei pieţe unice interne. Un alt sistem regional este cel care a apărut în 

anii ’80, pe piaţa nord americană, un acord de liber schimb. 

În anii ’80, multe ţări în curs de dezvoltare au adoptat o abordare mai 

pragmatică a managementului multilateral, căutând să lucreze în interiorul sistemului 

deja existent decât să stabilească o nouă ordine economică mondială. În particular, 

acele ţări în curs de dezvoltare care s-au îndreptat mai rapid spre industrializare - aşa 

numitele Ţări Nou Industrializate - au căutat să joace un rol mai important în interiorul 

sistemului. Au promovat politici economice orientate spre export şi au devenit 

participanţi activi în cadrul GATT. Pentru o perioadă s-a crezut că aceste ţări vor deveni 

mai integrate şi din punct de vedere financiar, mai ales datorită accesului recent pe 

pieţele private de capital. Oricum, greu îndatorate, aceste ţări, mai ales cele din America 

Latină, au determinat declanşarea crizei datoriilor externe a ţărilor în curs de dezvoltare, 

care au prezentat o ameninţare nu numai pentru dezvoltarea lor economică şi 

stabilitatea politică, dar şi pentru regimul financiar internaţional. În anii ’80, la fel ca şi 

în timpul şocurilor petroliere, managementul crizelor datoriilor externe a fost a 

provocare atât pentru ţările dezvoltate, cât şi pentru cele în curs de dezvoltare. 

În sfârşit, schimbările interne şi de politică internaţională a celor două state 

comuniste cheie - US şi China, au deschis posibilitatea unei interacţiuni crescute între 

est şi vest. Perestroika lui Gorbaciov a căutat să mişte economia sovietică în direcţia 

pieţei şi să o deschidă schimburilor comerciale, financiare, investiţiilor străine. Reforma 

chineză a avut implicaţii similare. 

Principala problemă politică vis-a-vis de economia mondială, şi o problemă 

crucială a tuturor relaţiilor internaţionale, este cum se vor dezvolta noi forme ale 

managementului politic şi dacă aceste forme vor fi capabile să se descurce cu cele trei 

probleme cheie ale timpurilor noastre: 

• controlul interdependenţelor în faţa noii slăbiciuni economice a nordului, 

• obţinerea echităţii şi sfârşitul dependenţei Lumii a Treia, 

• îmbunătăţirea relaţiilor economice est-vest. 

101


BIBLIOGARAFIE: 

1. DEFARGES, Philippe Moreau, Relaţiile internaţionale după 1945, Institutul 

European, Iaşi, 2001. 

2. BONIFACE, Pascal, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 

2001. 

3. SPERO, Joan Edelman, The Politics of International Economic Relations, 

Fourth Edition, London, Routledge, 1994 

4. RIVOIRE, Jean, L'économie mondiale depuis 1945, Paris, Presses 

Universitaires de France, 1980. 

5. PACTEAU, Séverine, MOUGEL, Françoise-Charles, Histoire des relations 

internationales (1815-1989), Paris, Presses Universitaires de France, 1988. 

102


FUNCŢIILE DE REACŢIE ŞI MAXIMIZAREA PROFITULUI CARTELULUI 

Conf. dr. Ileana TACHE 

Abstract 

Decision making in oligopoly markets is the most complex of all 

decision- making situations. The primary feature differentiating oligopoly from 

the other market structures is that the firms recognize their mutual 

interdependence. In contrast to the other market structures, it is not sufficient 

for a firm in an oligopoly market to make its output and pricing decisions on the 

basis of its own demand and cost conditions. In addition, an oligopolist must 

consider the potential reactions of its rivals. In this paper we present a 

mathematical approach of profit maximization as a guide for decision making 

under interdependence. Of course it is difficult to hope that such methods can 

teach a manager to make his decisions, because this type of decision making is 

best learned from experience. But a good economics foundation will make it 

easier to learn from experience. 

Funcţia de reacţie a cantităţii produse 

Primul model al comportamentului oligopolului a fost dezvoltat de Augustin 

Cournot în anul 1836. În acest model apar două firme care realizează un produs 

omogen. Pentru simplificare, să presupunem că produsul poate fi realizat cu costuri 

zero, astfel încât costul marginal este de asemenea zero. Cererea pentru produsul 

respectiv, Q, este liniară cu intercepţia orizontală (a cantităţii) în punctul a şi cu 

intercepţia verticală (a preţului) în punctul b. Cererea este: 

a 

(1) Q = a − p 

b 

Cererea inversă este: 

b 

(2) P = b − Q a 

Dacă un monopol produce şi vinde acest produs, firma va maximiza următoarea 

funcţie a profitului: 

b 

(3) PQ = ( b − Q) 

Q 

a 

Apoi luăm derivata şi o egalăm cu zero: 

103


dπ b 

= b − 2 Q = 0 

dQ a 

Rezolvăm ecuaţia pentru nivelul producţiei care maximizează profitul: 

1 

Q* = 

2 

a 

Pentru a determina preţul ce maximizează profitul, înlocuim Q* în funcţia 

inversă a cererii (2): 

b a 1 

P* = b − ( ) = b 

a 2 2 

Astfel, monopolul va realiza o producţie egală cu jumătate din nivelul 

intercepţiei orizontale a cererii şi îşi va stabili un preţ egal cu jumătate din nivelul 

intercepţiei preţului. A se observa că, dacă produsul este realizat de o industrie perfect 

competitivă, P* = CM = 0 şi Q*= a. 

Acum să presupunem că există două firme care produc bunul respectiv. Fiecare 

firmă îşi alege propria producţie, considerând că producţia celeilalte firme este fixă. 

(Aceasta este cunoscută sub numele de ipoteza lui Cournot). Preţul pieţei este 

determinat de producţia ambelor firme: 

b b 

P = b − ( Q) 

= b − ( Q 1 

+ Q2 

) 

a a 

unde Q 1 şi Q 2 reprezintă, respectiv, producţiile firmelor 1 şi 2. Funcţiile 

profitului pentru firme sunt: 

π 

şi 

π 

b 

PQ [ b Q + Q Q 

a 

1 

= 

1 

= − ( 

1 2 

)] 

b 

PQ [ b Q + Q Q 

a 

2 

= 

2 

= − ( 

1 2 

)] 

Maximizarea profitului pentru firma 1 necesită: 

∂π 

1 

b b 

(4a) = b − 2 Q1 

− Q2 

= 0 

∂Q 

a a 

iar pentru firma 2, 

1 

1 

2 

104


∂π 

2 b b 

(4b) = b − 2 Q2 

− Q1 

= 0 

∂Q 

a a 

2 

Funcţiile de reacţie, care arată producţia optimă pentru firmă corespunzătoare 

fiecărui nivel al producţiei celeilalte firme, sunt obţinute din condiţiile de ordinul întâi 

pentru maximizarea profitului. Rezolvăm ecuaţiile (4a) şi (4b) pentru funcţiile de 

reacţie: 

Q 

Q 

1 

= ( a − 

2 

1 

Q 2 

1 

= ( a − 

2 

2 

Q 1 

) 

) 

Intersecţia funcţiilor de reacţie este determinată prin înlocuirea fiecărei funcţii 

de reacţie în cealaltă funcţie de reacţie şi obţinem: 

* 

Q = 1 

1 

a 

3 

şi Q * 

= 1 

3 

a 2 

Din funcţia inversă a cererii, preţul este: 

P* 

= b − 

b 

( Q 

a 

* b 2 

+ Q2 

) = b − ( a) 

a 3 

* 

1 

= 

Aşa cum se poate observa, preţul este mai mic decât preţul de monopol, (1/3)b 

comparativ cu (1/2)b, iar producţia totală este mai mare, (2/3)a comparativ cu (1/2)a. 

Dar preţul este mai ridicat în această situaţie decât cel din concurenţa perfectă, (1/3)b 

faţă de zero, iar producţia este mai scăzută, (2/3)a faţă de a. 

1 

b 

3 

Funcţia de reacţie a preţului 

Să presupunem că avem două produse, A şi B, care sunt substituenţi apropiaţi 

unul pentru celălalt. Ca şi înainte, produsele sunt obţinute cu costuri zero. Funcţiile 

liniare ale cererii pentru cele două produse sunt: 

(5a) 

Q A = a - bP A + cP B 

şi 

(5b) 

Q B = d – eP B + fP A 

unde toţi parametrii sunt pozitivi. 

La început, pentru comparaţie, să presupunem că un monopol realizează 

ambele produse şi deci funcţia profitului este: 

105


π = P A (a – bP A + cP B ) + P B (d – eP B + fP A ) 

Maximizarea profitului de monopol impune ca următoarele două condiţii să fie 

simultan îndeplinite: 

∂π 

(6a) = a − 2 bPA 

+ ( c + f ) PB 

= 0 

∂P 

A 

(6b) 

∂π 

∂P 

B 

= d − 2 eP + ( c + 

B 

f ) P = 0 

A 

Rezolvând ecuaţiile (6a) şi (6b) prin înlocuire sau prin regula lui Cramer, 

obţinem următoarele preţuri maximizatoare de profit: 

* 2ae 

+ d( 

c + f ) 

(7a) P A 

= 

2 

4be 

− ( c + f ) 

* 2bd 

+ a( 

c + f ) 

(7b) P B 

= 

2 

4be 

− ( c + f ) 

Acum să presupunem că valorile parametrilor pentru relaţiile cererii liniare sunt 

a = 40, b = 2, c = 0,4, d = 30, e = 1,5 şi f = 0,5. Astfel, funcţiile cererii sunt: 

(8a) 

(8b) 

Q A = 40 – 2P A + 0,4P B 

Q B = 30 – 1,5P B + 0,5P A 

Înlocuind aceste valori ale parametrilor în soluţiile de mai sus pentru P A şi P B 

[expresiile (7a) şi (7b)], obţinem următoarele preţuri maximizatoare de profit: 

P A 

* 

= 13,14 u.m. şi P B * = 13,94 u.m 

Apoi, utilizând aceste preţuri în funcţiile cererii (8a) şi (8b), rezultă producţiile 

maximizatoare de profit pentru A şi B: 

Q A * = 19,30 şi Q B * = 15,67 

Profitul firmei poate fi calculat ca: 

π* = P A * Q A * + P B * Q B * = (13,14 u.m.) (19,3) + (13,94 u.m.) (15,67) 

= 472,04 u.m. 

Folosim acum aceleaşi valori ale parametrilor pentru a compara această soluţie 

de monopol cu cea a oligopolului cu două firme (duopol) care concurează în privinţa 

106


preţului în aceleaşi condiţii de cerere şi cost. Funcţiile profitului pentru cele două firme 

separate, A şi B, sunt acum: 

(9a) π A = P A (a – bP A + cP B ) 

(9b) π B = P B (d – eP B + fP A ) 

Condiţia de ordinul întâi de maximizare a profitului pentru fiecare firmă este: 

∂π 

A 

(10a) = a − 2 bPA 

+ cPB 

= 0 

∂P 

A 

b b 

P = b− 

Q b Q 1 

+ Q 

a a 

(10b) ) ( ) 

( = − 

2 

Rezolvăm ecuaţia (10a) pentru funcţia de reacţie a lui A: 

(11a) 

P 

A 

= 

a 

2 b 

+ 

c 

2b 

P 

B 

şi rezolvăm ecuaţia (10b) pentru funcţia de reacţie a lui B: 

(11b) 

P 

B 

= 

d 

2 e 

+ 

f 

2e 

P 

A 

Înlocuind valorile parametrilor din ecuaţiile (8a) şi (8b) în ecuaţiile (11a) şi 

(11b), rezultă următoarele ecuaţii pentru funcţiile de reacţie: 

40 0,4 

PA 

= + PB 

= 10 + 0, 1P 

2 ⋅ 2 2 ⋅ 2 

30 0,5 

PB 

= + PA 

= 10 + 0, 167P 

2 ⋅1,5 

2 ⋅1,5 

B 

A 

Aceste funcţii de reacţie sunt reprezentate în graficul următor, cu P A pe axa 

verticală şi P B pe axa orizontală. 

107


Funcţia de reacţie a lui A 

P A 

15 

N Funcţia de 

11,19 reacţie a lui B 

10 

5 

0 5 10 11,86 15 

P B 

Punctul N, în care cele două funcţii de reacţie se intersectează, reprezintă 

echilibrul Nash. Fiecare firmă face ce este mai bine cu putinţă, dat fiind 

comportamentul celeilalte. Pentru a obţine echilibrul Nash, rezolvăm simultan cele 

două funcţii de reacţie prin înlocuire sau prin regula lui Cramer, rezultând: 

P A * = 11,19 u.m. şi 

Rezolvăm pentru Q A * 

P B * = 11,86 u.m. 

şi Q B * prin înlocuirea acestor preţuri în funcţiile cererii: 

Q A * = 40 – 2(11,19 u.m.) + 0,4 (11,86 u.m.) = 22,36 

Q B * = 30 – 1,5(11,86 u.m.) + 0,5(11,19 u.m.) = 17,80 

În final, profiturile celor două firme sunt: 

π A * = P A * Q A * = (11,19 u.m.) (22,36) = 250,21 u.m. 

π B * = P B * Q B * = (11,86 u.m.) (17,80) = 211,10 u.m. 

Profitul total este: 

π A * + π B * = 250,21 u.m. + 211,10 u.m. = 461,31 u.m. 

Comparând situaţia de duopol cu cea în care un monopol produce şi vinde 

produsele, putem observa că, în cazul monopolului, preţurile sunt mai înalte, vânzările 

sunt mai scăzute, iar profitul total este mai mare. O soluţie ar fi ca cele două firme să se 

unească. 

108


Maximizarea profitului pentru un cartel ideal 

Firmele A şi B, producând un bun omogen, formează un cartel. Managerii 

cartelului doresc să maximizeze profitul total al cartelului – profitul firmei A plus 

profitul firmei B. Managerii trebuie să stabilească preţul, producţia totală a cartelului şi 

împărţirea producţiei totale a cartelului între cele două firme. 

Notând cu Q A şi Q B producţiile firmelor A şi B, producţia totală a cartelului 

poate fi exprimată ca Q = Q A + Q B , iar cererea inversă a pieţei pentru produsul 

cartelului este: 

(1) P = P(Q A + Q B ) = P(Q) 

Costurile fiecărei firme, care nu sunt neapărat egale, sunt exprimate ca: 

(2a) C A = C A (Q A ) 

(2b) C B = C B (Q B ) 

profitul total al cartelului, π C , poate fi exprimat ca: 

(2) π C = P(Q A + Q B )(Q A + Q B ) – C A (Q A ) – C B (Q B ) 

= P(Q)Q – C A (Q A ) – C B (Q B ) 

Maximizând funcţia profitului cartelului (3) în raport cu producţiile celor două 

firme, Q A şi Q B, rezultă următoarele condiţii de ordinul întâi: 

∂π 

C dP dC 

A 

(4a) = Q + P − = VM 

C 

− CM 

A 

= 0 

∂Q 

dQ dQ 

A 

∂π 

C dP dCB 

(4b) = Q + P − = VM 

C 

− CM 

B 

= 0 

∂Q 

dQ dQ 

B 

A 

B 

Din condiţiile de maximizare a profitului (4a) şi (4b) rezultă că Q A şi Q B trebuie 

stabilite astfel încât: 

(5) VM C (Q A * + Q B * ) = CM A (Q A * ) = CM B (Q B * ) 

A se observa că producţia totală optimă a cartelului, Q C * = Q A * + Q B * , este 

necesar să fie împărţită între cele două firme aşa încât fiecare firmă să producă cu 

acelaşi cost marginal, care trebuie să egaleze venitul marginal al cartelului, VM C . Cele 

două firme nu împart în mod egal producţia cartelului dacă nu au funcţii identice ale 

costului marginal. 

Preţul pe care şi-l stabileşte cartelul pentru maximizarea profitului se determină 

prin înlocuirea lui Q C * în ecuaţia (1): 

(6) P * = P(Q A * + Q B * ) = P(Q C * ) 

Astfel, profitul maxim al cartelului este. 

109


(7) π * = P(Q C * )Q C * - C A (Q A * ) – C B (Q B * ) 

BIBLIOGRAFIE: 

MAURICE, C.˛ & THOMAS, C. (1999), Managerial Economics, Irwin 

McGraw-Hill 

KATZ, M. & ROSEN, H. (1998), Microeconomics, Irwin McGraw-Hill 

ŞARPE, D.A. & GAVRILĂ E. (2002), Microeconomie – Teorie şi aplicaţii, 

Editura Economică, Bucureşti. 

110


COMPETITIVITATEA ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 

111 

Dragomir Laurenţiu Constantin 

Luminiţa Vochiţa 

Rezumat: Unele dintre cele mai intens dezbătute probleme, în ultimii ani 

şi în numeroase ţări, sunt reprezentate de competitivitatea industrială şi 

localizarea activităţilor industriale. De fapt, competitivitatea poate fi privită ca 

un puternic mijloc prin intermediul căruia să se urmărească creşterea nivelului 

de trai şi îmbunătăţirea bunăstării sociale şi care presupune o serie de elemente 

de productivitate, eficienţă şi profitabilitate. 

De asemenea, noţiunea de competitivitate face referire la aceea de 

concurenţă internaţională şi la adoptarea de noi reguli care să permită acesteia 

să se manifeste de o manieră loială, liberă şi deschisă. Aceasta trebuie să 

constituie un instrument, un mijloc de a atinge diversele obiective date şi nu un 

scop în sine. 

Acest articol îşi propune să abordeze problema competitivităţii din 

acest punct de vedere, mai ales că studierea competitivităţii nu reprezintă un 

fenomen nou şi nici măsurile în favoarea competitivităţii nu sunt noi. Totuşi, în 

condiţiile mondializării pieţelor de produse şi de capital şi odată cu răspândirea 

rapidă a cunoştinţelor, la care asistăm astăzi, executarea programului de 

acţiune pentru competitivitate se face, însă, mai rapid. 

Competitivitatea reprezintă un puternic mijloc (şi nu un scop în sine) prin 

intermediul căruia se urmăreşte creşterea nivelului de trai şi îmbunătăţirea bunăstării 

sociale, presupunând o serie de elemente de productivitate, eficienţă şi profitabilitate. 

Din acest motiv la nivelul economiei cei mai importanţi indicatori de competitivitate 

privesc creşterea economică, productivitatea şi numărul locurilor de muncă, împreună 

cu factori ce pot explica o producţie dată. Mulţi din aceşti indicatori pot fi folosiţi şi la 

nivelul sectoarelor majore ale economiei sau al celor individuale ale industriei şi 

serviciilor. Cota de piaţă şi profitabilitatea constituie, de asemenea, indicatori 

importanţi care conferă o legătură cu competitivitatea firmelor. Diverşii indicatori ai 

competitivităţii pot fi legaţi între ei, deoarece întreprinderile sunt cele care conduc la 

obţinerea creşterii economie, crearea locurilor de muncă şi creşterea productivităţii. 

Cercetarea competitivităţii nu este un fenomen nou, cu atât mai mult cu cât nici 

măsurile în favoarea competitivităţii nu sunt noi. Totuşi, în condiţiile mondializării 

pieţelor de produse şi de capital şi odată cu răspândirea rapidă a cunoştinţelor, la care 

asistăm astăzi, executarea programului de acţiune pentru competitivitate se face mai 

rapid. De asemenea, se consideră că o serie de factori care determină eficienţa 

economică pot avea un caracter naţional, dar acţiunea puterilor publice trebuie să aibă 

ca scop nu numai încurajarea acelora dintre ei care sunt decisivi pentru eficienţa 

sectorului public, ci şi încurajarea iniţiativei private. Consolidarea competitivităţii 

naţionale, de asemenea, nu trebuie să conducă la un joc cu sumă nulă; câştigul 

înregistrat pentru o ţară nu trebuie să fie o pierdere pentru o altă ţară. 

Competitivitatea industrială şi localizarea activităţilor industriale reprezintă 

câteva dintre problemele intens dezbătute în ultimii ani, în numeroase ţări. Aceste 

dezbateri au fost, adesea, impuse de teama de incidente pe care mondializarea le-ar


putea provoca asupra investiţiilor, asupra locurilor de muncă şi nu în ultimul rând 

asupra nivelului vieţii. O astfel de dezbatere a avut loc şi la iniţiativa Comitetului de 

Industrie al OCDE, la 18 octombrie 1995, la Paris, sub denumirea de Forumul la nivel 

înalt asupra competitivităţii industriei 28 . Obiectivul acestui Forum a fost de a permite 

înalţilor funcţionari, membrilor consiliilor consultative, industriaşilor, reprezentanţilor 

sindicali interesaţi în mod direct de problema competitivităţii, de a angaja un dialog 

asupra politicilor în favoarea competitivităţii şi asupra competitivităţii industriei. 

Politicile în favoarea competitivităţii reprezintă o parte integrantă a cadrului de 

acţiune general, drept dovadă fiind şi numărul crescător de rapoarte oficiale şi alte 

rapoarte elaborate în scopuri consultative în care sunt analizaţi toţi factorii ce pot 

influenţa competitivitatea. Aceste politici constau, în mod esenţial, în măsuri destinate 

ameliorării mediului în care acţionează întreprinderile pentru ca acestea să poată 

prospera şi răspunde cerinţelor concurenţei internaţionale, asigurând creşterea nivelului 

de trai, existenţa unor venituri relativ ridicate şi dezvoltarea locurilor de muncă. Grija 

de a formula politici industriale eficiente se impune, cu precădere, şi datorită faptului ca 

acestea determină în mod direct competitivitatea întreprinderilor. Cele două aspecte ale 

problemei, politicile în favoarea competitivităţii şi competitivitatea industriei constituie 

astăzi "programul de acţiune pentru competitivitate". 

Potrivit dezbaterilor Forumului de la Paris, noţiunea de competitivitate face 

referire la aceea de concurenţă internaţională şi la adoptarea de noi reguli care să 

permită acesteia să se manifeste de o manieră loială, liberă şi deschisă. De fapt, 

competitivitatea trebuie să constituie un instrument, un mijloc de a atinge diversele 

obiective date şi nu un scop în sine. 

De asemenea, cu privire la noţiunea de competitivitate, s-a arătat faptul că 

aceasta reprezintă un concept, un fenomen evolutiv şi nu static. Astfel, în perioada 

anilor '70, în S.U.A., competitivitatea era considerată prin prisma schimburilor şi a 

politicilor comerciale, pentru ca în prima jumătate a anilor '80, ea să fie asimilată 

politicii industriale. La sfârşitul aceluiaşi deceniu, noţiunea de competitivitate a devenit 

aproape sinonimă cu politica tehnologică, pentru ca astăzi ea să desemneze capacitatea 

de a ridica nivelul de viaţă. 

Competitivitatea sectorului productiv constituie baza competitivităţii naţionale, 

cu implicaţii directe asupra echilibrului comercial extern. Potenţialul şi performanţele 

actuale ale industriei româneşti reprezintă probleme importante în dinamica adaptării la 

conjunctura de pe piaţa mondială şi, în special, în structurile vest-europene. În condiţiile 

în care producătorii vest-europeni deţin un avantaj important în materie de 

productivitate şi tehnologie apare necesitatea stringentă a găsirii soluţiilor de articulare, 

în condiţii cel puţin acceptabile, a industriei naţionale la circuitul mondial. Pentru 

aceasta este nevoie de întreprinderi care au o rentabilitate şi o iniţiativă economică 

suficiente pentru a investi. Prin pârghia investiţiilor se înlocuiesc utilajele învechite, 

energofage sau slab productive cu maşini moderne, mai performante, se pot implementa 

noi capacităţi de producţie stimulative pentru comerţul internaţional, se integrează 

tehnologiile cele mai recente şi mai productive în aparatul industrial. 

Atingerea unui nivel cât mai înalt de dezvoltare a industriei, vizând 

competitivitatea globală, constituie, de fapt o preocupare majoră în multe ţări avansate 

din punct de vedere economic. Astfel, în ultimii ani, industria ţărilor membre ale 

Uniunii Europene a înregistrat un nivel ridicat de competitivitate, atât în termeni 

comerciali şi zone geografice, cât şi în ceea ce priveşte efortul de cercetare ştiinţifică şi 

28 

OCDE, La compétitivité industrielle, OCDE, Paris, 1996, pag. 3 

112


efortul financiar. În prezent, se apreciază că principalele probleme care apar în acest 

proces de restructurare şi inovare sunt următoarele: 

➢ o competiţie internaţională cât mai intensă; 

➢ schimbări profunde ale condiţiilor de concurenţă industrială, mai ales 

sub impactul exploziei fenomenului informaţional şi a nesiguranţei mediului în 

care se dezvoltă; 

➢ schimbări industriale necesare în regiunile mai puţin dezvoltate; 

➢ reţele europene importante (telecomunicaţii, energie, transport etc.) 

necorespunzătoare pentru realizarea unor beneficii maxime în urma creării unei 

pieţe mai largi, care este, desigur, tot mai integrată dar nu operează satisfăcător; 

➢ o combinaţie de inovări tehnologice (tehnologia informaţiei, 

biotehnologie, materiale noi etc.) care au determinat creşterea mai rapidă a 

investiţiilor intangibile (în cercetare ştiinţifică, patente, educaţie şi formarea de 

specialişti etc.) comparativ cu investiţiile de capital; 29 

Ponderea cheltuielilor cu învăţământul în PNB, de exemplu, s-a situat, în anul 

1989, în ţările industrializate, în jurul valorii de 5% (4,7% în Japonia, 4,9% în Uniunea 

Europeană şi 5,3% S.U.A.). 

De asemenea, ponderea investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB au 

reprezentat, în 1991, 2% la nivel mondial, valori mai mari înregistrându-se în ţările 

industriale asiatice (2,7%), S.U.A. (2,8%) şi Japonia (3,1%). În ţările Uniunii Europene 

unde acest indicator este de 2%, ponderea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea pentru 

industrie este concentrată în sectoare care utilizează o tehnologie avansată şi care 

reprezintă 75% din totalul investiţiilor de cercetare-dezvoltare (pentru aceste industrii, 

nivelurile cele mai mari în 1998 au fost înregistrate în industria aerospaţială (17%), 

medicamente (12,1%) şi electronica (11,5%)). 

Rezultatele acestei politici au fost fructuoase. Astfel, Uniunea Europeană a 

devenit principalul producător de noi tehnologii în ultimele două decenii, furnizând 

40% din patentele mondiale. Dar, în ultimele două decenii, Japonia s-a dovedit cea mai 

rapidă, înregistrând cel mai înalt ritm de realizare a investiţiilor. De asemenea, în ceea 

ce priveşte producţia ştiinţifică, activitatea se dovedeşte foarte intensă, mai ales în 

S.U.A. şi U.E., progresele cele mai importante remarcându-se în domenii ca: medicina 

clinică, cercetarea biomedicală, biologie, chimie. 

Pe plan mondial, există diferenţe considerabile între ţări, în ceea ce priveşte 

industriile cu capacitate de concurenţă sporită. În mod normal, firmele care au o poziţie 

puternică pe piaţa internă, reuşesc să-şi transforme acest avantaj intern în unul 

internaţional. Studii recent realizate indică faptul că, în unele industrii, firmele care 

deţin un avantaj competitiv pe piaţa mondială aparţin numai unui număr foarte redus de 

state. În cadrul aceleiaşi economii naţionale, sunt avantajate sectoarele industriale care 

cuprind grupuri de firme, şi nu producători izolaţi, aceste mari companii având sediul, 

nu numai în aceeaşi ţară, ci, deseori, în acelaşi oraş sau aceeaşi regiune. În multe cazuri, 

diferitele ţări îşi menţin poziţiile ocupate în economia mondială timp de mai multe 

decenii, ceea ce indică o ordine ierarhică deosebit de stabilă. 

Principalele caracteristici ale procesului tehnologic manifestate, cu precădere, 

în ţările membre UE impun analiza, într-o optică prospectivă, a unor tendinţe privind 

domeniile de vârf, cum sunt informaţiile şi comunicaţiile, ca şi produsele şi procesele 

29 Cristian Popescu-Bogdăneşti, Progresul tehnic - factor de competitivitate, Tribuna Economică 

nr. 9/1999, pag. 31 

113


productive ecologice. Aceste activităţi sunt de natură să integreze, într-o măsură 

importantă, elemente avansate ale cunoaşterii şi să ofere oportunităţi noi de dezvoltare a 

creativităţii autohtone, simultan cu articularea structurilor industriei româneşti cu cele 

ale economiilor ţărilor europene. 

În lucrarea "Avantajul Concurenţial al Naţiunilor", Michael Porter explică 

comerţul internaţional prin prisma avantajului concurenţial al unor industrii naţionale, 

care valorifică cel mai bine sistemul "determinanţilor sociali" (dotarea cu factori, 

situaţia cererii, industrii înrudite sau furnizoare, structura industriei, strategiile firmelor 

şi rivalitatea dintre acestea). Aceşti determinanţi acţionează ca un sistem, favorizând 

sau subminând, în mod esenţial, rata creşterii productivităţii, ca unic suport durabil al 

prosperităţii unei economii. Succesiunea acestor determinanţi conduce la manifestarea a 

ceea ce M. Porter numeşte "stadii ale dezvoltării concurenţiale". Pentru industria 

României, prezintă interes trei din cele patru stadii identificate: 

➝ stadiul avantajului bazat pe factori primari. Este tipic pentru ţările aflate 

la începutul procesului de dezvoltare, dar, în mare măsură, şi pentru ţările foste 

socialiste. Exportul se concentrează în industriile care exploatează avantajul preţului 

scăzut al factorilor primari; concurenţa este scăzută; puterea de cumpărare scăzută 

face piaţa puţin interesată de bunuri scumpe şi nestandardizate; tehnologiile sunt, în 

majoritate, importate; distribuţia este realizată de producătorii străini care îşi 

desfăşoară activitatea în ţara respectivă. 

➝ stadiul avantajului concurenţial bazat pe investiţii. Spre deosebire de 

primul stadiu, tehnologiile importate încep să fie adoptate, îmbunătăţite pe plan 

naţional. Concurenţa între producătorii naţionali începe să fie activă, forţând 

producătorii naţionali să se internaţionalizeze; principala modalitate de a concura 

sunt investiţiile masive în economii de scară, folosind tehnologii moderne, 

disponibile pe piaţa mondială, fără a fi, însă, ultima generaţie; piaţa internă începe să 

devină interesată, deşi, este încă orientată spre bunuri ieftine şi standardizate. 

➝ stadiul avantajului concurenţial bazat pe inovare, în care toţi 

determinanţii avantajului concurenţial au fost activaţi. Concurenţa între producătorii 

naţionali este dură şi forţează internaţionalizarea, pe baza unui intens efort de 

inovare; piaţa internă a devenit importantă ca volum şi sofisticată. 

În cadrul Uniunii Europene se observă că, în ultimul deceniu, deşi ritmul de 

creştere a sectorului industriei electrotehnice a fost moderat (în medie 2,4%/an), totuşi 

se manifestă o tendinţă generală de ridicare continuă a nivelului tehnologic al 

produselor, deplasarea producţiei spre fabricaţia specializată, de complexitate ridicată, 

care asigură şi o eficienţă mai mare în condiţiile utilizării forţei de muncă înalt 

calificate şi scumpe. Producţia de serie mare, cu nivel mai scăzut calitativ, este lăsată pe 

seama unor producători din zone mai puţin dezvoltate, chiar din cadrul U.E. sau din 

afara acesteia. 

Capacităţile de producţie de care dispune industria electrotehnică indigenă sunt 

subutilizate. Imobilizările corporale însumate în aceste capacităţi din industria 

electrotehnică reprezintă aproximativ 50% din cele ale totalului constituit de 

electrotehnică, electronică şi mecanică fină. Din punct de vedere calitativ, dotarea cu 

echipamente tehnologice este apreciată drept deficitară, axată pe echipamente 

convenţionale, cu performanţe medii şi grad de uzură ridicat; din valoarea totală a 

capitalului fix, peste 70% are un grad de uzură mai mare de 50%. Totodată, uzura 

morală a echipamentelor din industria electrotehnică este, de regulă, cu 10-15% mai 

mare decât cea fizică, acestea fiind achiziţionate, în marea lor majoritate, înainte de 

114


1980. Utilajele au fost menţinute în stare de funcţionare cu eforturi mari, uneori cu 

improvizaţii tehnice, în lipsa accesului la piese de schimb şi materiale de întreţinere. 

Astfel, în condiţiile în care liderii mondiali din domeniu sunt preocupaţi să-şi 

modernizeze permanent produsele (folosind noi materiale, noi aplicaţii ale legilor 

fizicii, electronizarea comenzilor, asistarea electronică a funcţionării, transmiterea şi 

înregistrarea digitală a parametrilor, reducerea dimensiunilor şi greutăţilor), produsele 

româneşti, de cele mai multe ori, nu pot face faţă, în timp util, acestor schimbări, 

adaptarea tehnică la evoluţiile mondiale fiind dificilă. 

În continuare, posibilitatea integrării mai active în structurile europene va sta 

sub semnul procesului de modernizare şi creştere a competitivităţii produselor şi 

tehnologiilor. 

Dezbaterea asupra competitivităţii are în vedere toate politicile şi ca atare 

trebuie să fie considerată ca o dezbatere socială, unde se ţine cont de necesitatea 

stabilirii de relaţii durabile între conducători (patronat) şi muncitori. Dată fiind 

importanţa dimensiunii sociale, competitivitatea trebuie, de asemenea, să fie 

considerată ca un mijloc de rezolvare a problemelor care au efecte negative asupra 

creşterii economice şi care constituie deci o ameninţare pentru coeziunea socială, ca 

urmare a pierderilor de locuri de muncă şi a adâncirii inegalităţii repartizării venitului. 

Astfel, unii specialişti consideră că ar trebui reformat sistemul protecţiei sociale, un 

subiect destul de controversat, iar pe de altă parte, că ar trebui luaţi în calcul şi alţi 

factori ai competitivităţii, în afara preţurilor, cum ar fi, de exemplu, calitatea şi 

eficienţa. 

În asigurarea competitivităţii un rol important revine şi puterilor publice. 

Astfel, în toate ţările membre OCDE, instrumentele politicii în favoarea competitivităţii 

aparţin de o multitudine de ministere, organisme publice, organe legislative etc. În 

multe ţări s-au înfiinţat o serie de consilii publice sau semipublice însărcinate cu 

aprecierea cerinţelor politicii naţionale în favoarea competitivităţii, cu elaborarea a o 

serie de rapoarte (Cărţile Albe) asupra competitivităţii. De exemplu, în Marea Britanie, 

în cadrul Secretariatului Administrativ al Cabinetului, s-a înfiinţat Division on 

Competitiveness, având ca responsabilitate evaluarea şi elaborarea de rapoarte asupra 

competitivităţii şi aducerea la cunoştinţă, în mod efectiv, a iniţiativelor puterilor publice 

prezentate în aceste rapoarte. De asemenea, în Spania, necesitatea competitivităţii este 

considerată o preocupare naţională, Primul Ministru fiind însărcinat de către 

Parlamentul ţării cu coordonarea politicilor în favoarea competitivităţii. Deci, puterile 

publice joacă un rol important în cercetarea şi asigurarea competitivităţii, prin crearea 

condiţiilor macroeconomice favorabile dezvoltării întreprinderilor. 

Nu sunt de neglijat nici preocupările pentru creşterea competitivităţii industriei 

româneşti, care constituie, de fapt, obiectivul principal al politicii industriale şi care se 

bazează pe un pachet de măsuri şi acţiuni pe termen mediu referitoare, în principal, la: 

consolidarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis bazat pe principiile liberei 

concurenţe; accelerarea ajustării structurale, cu referire la restructurarea, rentabilizarea 

activităţilor şi privatizarea companiilor industriale; atragerea unui număr cât mai mare 

de investiţii străine; dezvoltarea pieţei concurenţiale; promovarea investiţiilor 

intangibile, mai ales investiţii în capital uman şi investiţii în cercetare-dezvoltare; 

dezvoltarea cooperării industriale; susţinerea dezvoltării IMM-urilor; asigurarea 

compatibilităţii cu mediul prin promovarea "tehnologiilor şi produselor curate". 

Preocuparea Ministerului Economiei şi Comerţului din ţara noastră privind asigurarea 

condiţiilor pentru atingerea obiectivului stabilit prin politica industrială a fost prezentat 

115


şi cu ocazia reuniunii "Politici pentru o Europă competitivă într-o piaţă globală", care a 

avut loc în 12 iulie 2003, la Roma. Unul din instrumentele pentru susţinerea agenţilor 

economici din industria prelucrătoare este şi Programul de creştere a competitivităţii 

produselor industriale, administrat de MEC, în baza OUG 120 şi 1570/2002. 

Printre soluţiile adoptate de puterile publice pentru a spori gradul de 

competitivitate se înscriu şi cele cuprinse în cadrul educării permanente, ca urmare a 

faptului că sporirea investiţiilor în ameliorarea competenţelor este considerată ca un 

mijloc decisiv de stopare a adâncirii inegalităţii repartizării venitului. 

Importanţa educaţiei permanente este subliniată de faptul că în locul pregătirii 

unei elite restrânse, sistemul educativ trebuie să fie reorientat în aşa fel încât să vizeze 

obiectivul edificării unei "societăţi de ucenicie" 30 . Astfel, în multe ţări, punerea în 

valoare a resurselor umane a progresat ca şi prioritate a puterilor publice. Spre exemplu, 

în Japonia, s-a prevăzut o creştere a investiţiei publice pentru a renova sistemul 

educativ, iar în Suedia, reforma sistemului educativ face parte integrantă din programul 

de reformă a pieţei muncii şi care, la rândul lui, ocupă un loc important în programul de 

acţiune în favoarea competitivităţii. De fapt, trebuie create condiţiile de bază care să fie 

favorabile nu numai industriei, dar şi muncitorilor necalificaţi, şi mai ales găsirea 

modului de a utiliza mâna de lucru necalificată. Obţinerea unei competitivităţi ridicate 

nu trebuie să se sprijine pe nivelurile scăzute ale salariului, ci ea poate fi o reuşită 

numai datorită unei productivităţi ridicate şi unei calificări de înalt nivel. 

În contextul noilor condiţii generate de fenomenul mondializării vieţii 

economice se evidenţiază şi stabilirea unei legături strânse între tehnologie şi 

productivitate. Astfel, în S.U.A., obţinerea unei creşteri economice generate de 

tehnologie a fost recunoscută ca una din provocările cărora politica acestei ţări în 

favoarea competitivităţii trebuie să le facă faţă. În acest context, este recomandată 

aplicarea unei politici tehnologice care privilegiază punerea la punct de procedee şi 

produse noi, precum şi reconsiderarea rolului şi locului tehnologiilor civile în raport cu 

tehnologiile militare, în sensul preponderenţei celor civile. De asemenea, în Franţa, 

inovarea şi tehnologia, şi mai ales răspândirea lor, sunt considerate ca determinante 

pentru rezultatele industriei. De fapt, tehnologia reprezintă unul din factorii esenţiali ce 

trebuie avuţi în vedere de politica în favoarea competitivităţii, impunându-se cu 

necesitate realizarea următoarelor imperative: 

➣ consolidarea ajutorului public în ceea ce priveşte cercetarea-dezvoltarea; 

➣ creşterea comenzilor publice pentru a favoriza punerea la punct de 

tehnologii; 

➣ promovarea cercetării-dezvoltării prin măsuri de susţinere orizontale; 

➣ facilitarea accesului la tehnologie pentru micile întreprinderi; 

➣ consolidarea legăturilor dintre universităţi şi mediile de afaceri etc. 

În perioada contemporană, caracterizată prin schimbări tehnologice profunde şi 

rapide şi printr-o complexitate crescândă a mecanismelor şi condiţiilor economice, 

tehnologia a devenit un factor important în determinarea avantajelor competitive, prin 

faptul că generează competitivitate şi, în acelaşi timp, promovează creşterea şi 

dezvoltarea economică. În acest context, atât guvernele ţărilor dezvoltate, cât şi 

specialiştii din domeniul tehnologic încearcă, prin mijloace instituţionale noi, 

protecţioniste, să limiteze factorii competitivi neproductivi şi să protejeze economiile 

naţionale. Aceste politici tehnologice protecţioniste includ o gamă completă de bariere, 

30 

OCDE, La compétitivité industrielle, OCDE, Paris, 1996, p. 31 

116


în special netarifare, bazate pe principiul achiziţiilor naţionale la care se adaugă şi alte 

măsuri specifice, cum ar fi: 

➢ subvenţionarea directă a dezvoltării tehnologice a producţiei şi a 

instalaţiilor noi; 

➢ diverse forme de asistenţă financiară şi de acoperire a riscurilor pentru 

capitalul implicat în exploatarea comercială a noilor tehnologii, instalaţii şi 

produse; 

➢ obiective industriale realizate prin colaborarea sectorului public cu cel 

privat; 

➢ sponsorizarea, de către Guvern, a infrastructurii cercetării şi dezvoltării 

industriale şi acordarea de subvenţii la export. 

În comparaţie cu acţiunile de mare amploare din ţările dezvoltate, caracterizate 

prin intervenţii guvernamentale şi politici protecţioniste, în ţările în curs de dezvoltare, 

politicile de substituire a importurilor şi a activităţilor de service, sunt încercări timide 

de protejare şi promovare a producţiei interne, mai ales în domeniul tehnologiilor 

tradiţionale. 

Datorită implicaţiilor pe termen lung, cu efecte multiple şi greu de anticipat, 

care afectează toate sectoarele economice, politica tehnologică este inclusă, mai ales în 

ţările dezvoltate, în politica globală de dezvoltare. 

Impactul creării unei comunităţi tehnologice europene asupra competitivităţii 

globale trebuie analizat într-un context mai larg, ce include dreptul de proprietate 

intelectuală, dezvoltarea tehnologică şi transferul de tehnologie, precum şi 

implementarea politicii comunitare în domeniul standardelor şi normelor tehnice. 

Implicaţiile Uniunii Europene asupra transferului de tehnologie, respectiv 

dreptul de proprietate intelectuală, sunt diferite pentru diversele grupuri de ţări 

necomunitare. Rezultatul este influenţat de mai mulţi factori specifici: nivelul economic 

şi dezvoltarea tehnologică a ţării, compatibilitatea sistemului de protecţie a dreptului de 

proprietate şi a transferului de tehnologie, contextul economico-social naţional, puterea 

relativă de negociere a părţilor şi interdependenţele comerciale şi tehnologice. Totuşi, 

datorită existenţei unor similitudini, analiza acestor implicaţii se realizează, în general, 

pe trei grupe distincte de ţări: 

➤ Japonia, S.U.A. şi Europa Centrală; 

➤ ţări în curs de dezvoltare (inclusiv ţările nou industrializate); 

➤ ţări din estul Europei. 

În ultima perioadă de timp (ultimele două decenii), cea mai pronunţată 

caracteristică a strategiilor naţionale din ţările dezvoltate a fost extinderea alianţelor şi 

coaliţiilor internaţionale între marile companii. Aceste legături s-au manifestat sub 

diferite forme (societăţi mixte, licenţieri, subcontractări, cooperări în domeniul 

cercetării-dezvoltării etc.) şi au devenit un mijloc important al competitivităţii globale, 

schimbând substanţial structura comerţului internaţional. 

În ceea ce priveşte politica de stimulare a cooperării europene în domeniul 

industriilor intensive în cercetare, aceasta are ca principal obiectiv creşterea 

competitivităţii firmelor europene, în special faţă de concurenţii din S.U.A. şi Japonia. 

Problema competitivităţii industriale şi a transferului de tehnologie este 

asociată, în mod firesc, cu dreptul de proprietate intelectuală. La nivel multilateral, 

interesele Uniunii Europene asupra principalelor aspecte ale dreptului de proprietate 

117


coincid cu cele ale S.U.A. şi Japonia, existând diferenţe minore în abordarea acestui 

subiect, atât în cadrul negocierilor GATT/OMC, cât şi în cadrul WIPO 31 . 

Noua abordare a problemei tehnologiilor de vârf, precum şi subvenţiile 

acordate acestui domeniu, vor conduce la apariţia unor dispute comerciale importante 

între ţările dezvoltate, mai ales în ramurile industriale intensive în cercetare. Disputa 

dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, privind dreptul de proprietate 

intelectuală şi transferul de tehnologie, a trecut, la sfârşitul anilor '80, din cadrul 

organizaţiilor internaţionale UNCTAD şi WIPO, la GATT/OMC, în cadrul grupului de 

negociere TRIP 32 al Rundei Uruguay. Deşi, în confruntarea Nord-Sud mizele sunt mai 

mici, comparativ cu disputele ţărilor dezvoltate în domeniul tehnologiilor de vârf, 

deosebirile în ceea ce priveşte protejarea proprietăţii intelectuale existente între 

majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, pe de o parte, şi ţările dezvoltate, pe de altă 

parte, sunt mult mai mari. Astfel, din partea ţărilor în curs de dezvoltare s-a înregistrat o 

anumită rezistenţă, aceste ţări preferând ca discuţiile din cadrul GATT/OMC să se 

concentreze pe aspecte ce privesc îndepărtarea barierelor din domeniile tradiţionale ale 

comerţului, unde ele ar avea de câştigat. 

Comparativ cu S.U.A., în ceea ce priveşte dreptul de proprietatea intelectuală, 

Uniunea Europeană a adoptat o atitudine mai conciliantă, urmărind, în principal, 

aplicarea principiului naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului egal. Potrivit 

politicii comunitare, Uniunea Europeană a propus ca toate ţările membre ale 

GATT/OMC să adere la Convenţia de la Paris asupra proprietăţii intelectuale, iar acest 

tratament naţional să fie aplicat la intrarea în vigoare a legii patentului. 

Deşi există multe ţări fără o lege a patentului, atenţia Uniunii Europene 

şi a celorlalte ţări dezvoltate este concentrată, în special, asupra ţărilor nou 

industrializate, obiectivele iniţiativelor de tipul TRIP fiind de a preveni contrafacerile şi 

alte încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală. 

În concepţia Uniunii Europene, un mijloc important de stimulare a 

competitivităţii îl reprezintă implementarea unei politici comune de standardizare, 

testare şi certificare, care permite eliminarea barierelor tehnice din calea comerţului 

internaţional. Politica comunitară pentru eliminarea barierelor tehnice se bazează pe 

două principii: 

➤ recunoaşterea mutuală a legislaţiilor, standardelor şi a mijloacelor de 

certificare a conformităţii; 

➤ armonizarea tehnică în contextul standardizării europene. 

Între cele două principii, există o anumită interdependenţă, procesul de 

armonizare a standardelor naţionale fiind simplificat pe baza recunoaşterii mutuale de 

către ţările membre. Prin recunoaştere mutuală, ţările comunitare sunt obligate să 

accepte produsele realizate şi/sau comercializate de alt stat membru al Uniunii 

Europene, inclusiv acele produse originare din ţări extracomunitare (dacă au fost 

comercializate legal în orice alt stat membru). Se acceptă excepţii de la recunoaşterea 

mutuală, în cazul în care se poate demonstra că există motive temeinice, în general 

privind protejarea mediului şi a sănătăţii populaţiei, ce impun adoptarea unor norme 

tehnice specifice acelei ţări. 

Promovarea standardelor internaţionale la nivel european se realizează cu 

ajutorul a două organisme create în acest scop: Comitetul European de Standardizare 

31 

WIPO - World Intellectual Property Organization (Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală) 

32 

TRIP - Trade Related Aspects of Intellectual Property Right (Aspecte comerciale legate de drepturile de 

proprietate intelectuală) 

118


(CEN) şi Comitetul European de Standardizare Electrotehnică (CENELEC). În ultimii 

ani, standardizarea europeană, respectiv crearea unui set comun de specificaţii 

tehnologice, s-a extins sensibil, datorită influenţei a doi factori specifici: directivele 

Uniunii Europene de armonizare tehnică (componenta legislativă) şi interesul 

producătorilor vest-europeni pentru utilizarea unor standarde uniforme (componenta 

voluntară). Dacă, pentru un anumit timp, se presupune că în domeniul tehnologiilor 

tradiţionale vor continua să predomine standardele naţionale, în domeniul tehnologiilor 

de vârf se înregistrează un proces activ de elaborare şi promovare a unui sistem 

european de standardizare. Astfel, în sectoare precum informatica, telecomunicaţiile, 

materiale industriale noi, standardele au devenit mai curând o precondiţie pentru 

producţia industrială şi comercializarea produselor, decât un rezultat al competiţiei 

dintre producători. Potrivit concepţiei Uniunii Europene, este important ca, ori de câte 

ori este posibil, standardizarea noilor tehnologii să se efectueze la nivel european, 

pentru a se evita controlarea acestora prin diferite standarde naţionale. 

Deşi abordarea teoretică a procesului european de standardizare relevă 

avantajele prezentate de utilizarea unor standarde europene comune, precum şi ale unui 

sistem comun de certificare, există totuşi posibilitatea creării unor bariere artificiale 

pentru producătorii extracomunitari, mai ales din ţările care nu beneficiază de 

tratamente preferenţiale. Rezervele exprimate de unele ţări se referă la faptul că, în 

procesul de armonizare a standardelor, ţările comunitare au posibilitatea adoptării unor 

standarde europene noi, diferite de standardele utilizate de producătorii externi, care pot 

îngrădi temporar accesul acestora în Uniunea Europeană, oferind, totodată, avantaje 

producătorilor interni. 

O concluzie generală pentru ţările mai puţin favorizate, cum este şi România, 

este aceea că încorporarea de noi tehnologii în procesul productiv depinde nu numai de 

disponibilitatea, calitatea şi gradul de integrare a ofertei tehnologice cu cererea locală, 

dar şi, ceea ce este foarte important, de mediul economic şi comercial, inclusiv de 

cultura antreprenorială şi de gradul de cooperare dintre agenţii socio-economici, adică 

de existenţa unui mediu care generează posibilităţi de difuzare rapidă a inovaţiilor în 

industriile prelucrătoare. 

În ceea ce priveşte unii factori structurali, cum este dimensiune firmelor, se 

apreciază că firmele mici sunt deseori o sursă de inovare. În acelaşi timp, capacitatea 

lor de inovare are limite şi ele tind să nu poată dispune de suficiente resurse care sunt 

necesare pentru transformările tehnologice rapide în pieţele globale care cunosc un 

proces de extindere importantă. De asemenea, firmele mici din România vor avea de 

înfruntat o competiţie acerbă cu ţările UE, care au posibilitatea de a impune standarde 

privind viteza apariţiei inovaţiilor şi durata de viaţă a produselor. 

Având în vedere toate cele expuse, se poate aprecia că în industria prelucrătoare 

şi în domeniul tehnologic, principalele elemente, direcţii şi măsuri de politică în 

favoarea competitivităţii sunt: 

➤ îmbunătăţirea calităţii şi diversificarea produselor, ca o orientare 

generală la nivelul tuturor industriilor prelucrătoare; 

➤ modernizarea fabricaţiei se va realiza corespunzător cu necesităţile de 

dotare în infrastructura energetică naţională şi de menţinere şi amplificare a 

vânzărilor pe unele segmente de piaţă câştigate; 

➤ modernizarea producţiei conform ultimelor exigenţe ecologice pe plan 

mondial şi, mai ales, celor impuse de legislaţia UE. O măsură importantă în acest 

sens, va fi adoptarea unor sisteme de eliminare a poluării de la sursă. 

119


➤ intensificarea utilizării sistemelor electronice şi a elementelor de 

automatizare avansată ca şi trecerea treptată spre generaţia electronică şi spre 

industria informaţiei; 

➤ modernizarea produselor şi proceselor tehnologice, în asociere cu 

firmele puternice din UE, în special, cu cele care deţin know-how în domeniu; 

➤ introducerea şi amplificarea proceselor productive realizate cu 

tehnologii avansate care permit majorarea volumului de vânzare pe segmente 

tradiţionale sau noi ale pieţei externe; 

➤ intensificarea acţiunilor de dezvoltare a unei game mai largi de 

preocupări de cercetare şi dezvoltare ca şi a inovării în domenii cum sunt: 

informaţia, infrastructura, echipamentul de laborator şi ecologic. Trebuie să se 

accentueze preocupările privind programele de instruire şi de calificare în noi 

activităţi, construirea de noi centre de cercetare şi dezvoltare şi de transfer de 

tehnologie. 

➤ majorarea cererii de producţie de cercetare-dezvoltare în toate 

industriile prelucrătoare, mai ales, în domeniile de vârf ale ţărilor U.E. 

➤ crearea pieţei de producţie ştiinţifică şi tehnologică printr-o abordare 

nouă, creativă. 

Această orientare presupune, în primul rând, renunţarea la prescripţii politice 

standard şi adoptarea unor structuri administrative suficient de flexibile pentru a 

răspunde problemelor economice reale ale industriei româneşti. Totodată, trebuie să se 

realizeze un parteneriat eficient între sectorul public şi cel privat. 

BIBLIOGRAFIE: 

1. Bari I. - Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 1997; 

2. Popescu-Bogdăneşti C. -Progresul tehnic - factor de competitivitate, Tribuna 

Economică nr. 9/1999 

3. Porter Michael E. - The Competitive Advantaje of Nations, The Free Press, 1990; 

4. Porter Michael E. - Avantajul concurenţial, Editura Teora, Bucureşti, 2001 

5. x x x OCDE - La compétitivité industrielle, OCDE, Paris, 1996; 

120

Secţiunea Statistică - Informatică economică 

AUTOMATIZAREA TESTĂRII SOFTWARE ORIENTAT OBIECT 

121 

Lect. dr. Paul POCATILU 

Testarea este privită ca o componentă a majoră calităţii software-ului. 

Testarea completă a claselor este premisa reutilizării. Testarea software este 

necesară pentru asigurarea calităţii, dar este un proces scump, laborios 

consumând resurse materiale şi umane. Caracteristicile programelor dezvoltate 

utilizând tehnologii orientate obiect se reflectă asupra testării acestora. În 

lucrare sunt analizate posibilităţile de automatizare a procesului de testare în 

cadrul software orientat obiect, în special utilizând limbajul Java. 

Cuvinte cheie: testare software, calitate, costuri, clase, obiecte, JUnit 

1 Introducere 

Testarea aplicaţiilor software complexe este un proces care se execută în 

condiţiile unei dotări cu echipamente şi instrumente de asistare. 

Este imposibil să se procedeze la testarea completă a unui produs program 

realizat pe o arhitectură de sistem de calcul în condiţiile în care echipa de testare nu 

deţine cel puţin aceleaşi tipologii de resurse. Mai mult, problematica analizei automate 

a comportamentului unui produs software necesită existenţa unor instrumente 

specializate. 

Chiar dacă produsul program este elaborat în proces asistat, multitudinea 

deciziilor luate de analişti şi programatori poate conduce la rezultate finale (module, 

programe, structuri de fişiere) care se îndepărtează de la cerinţele conţinute în 

specificaţii. 

Programarea orientată obiect presupune definirea de clase şi obiecte, 

construirea de ierarhii, precum şi referirea obiectelor create. În cazul în care clasele sunt 

bine definite, reutilizarea generează efecte pozitive. Când clasele sunt subdefinite este 

necesară construirea de clase derivate de completare. Când clasele sunt supradefinite 

apar restricţii de referire şi de reutilizare. Testarea completă a claselor este premisa 

reutilizării. 

Pentru desfăşurarea procesului de testare în bune condiţii, trebuie să existe 

instrumente software corespunzătoare. Acestea fie trebuie achiziţionate de către firmă, 

fie sunt închiriate, fie se elaborează intern. 

În cazul testării software, automatizarea acestui proces are ca efect reducerea 

costurilor necesare efectuării testelor. Obiectivul testării asistate este acela de a garanta 

coerenţa procesului de testare, un grad ridicat de acoperire a testării funcţiilor din 

program şi realizarea corelaţiilor posibile dintre funcţii. 

În [CHAN02] sunt prezentate nivelurile la care sunt testate programele 

orientate obiect: 

• nivel algoritmic; metodele claselor sunt tratate independent; aplicarea 

tehnicilor de testare clasice se realizează fără probleme; 

• nivelul clasei; clasa este testată ca o entitate de sine stătătoare; sunt 

integrate metodele care au fost testate la nivelul anterior;


• nivel de grup (cluster); testarea se concentrează asupra integrării claselor; 

se au în vedere apelurile de metode efectuate între clase şi sincronizările dintre 

obiectele concurente; 

• nivel de sistem; sunt testate interacţiunile dintre grupurile de clase. 

În [SIEG96] este prezentată o metodă de testare ierarhică a aplicaţiilor software 

orientate obiect. Această metodă de testare se utilizează şi se construieşte pe baza unor 

tehnici de testare cunoscute, legate împreună într-un sistem de testare corespunzător. 

Metoda defineşte şi aplică standarde de testare pentru câteva niveluri ale 

componentelor software: obiecte, clase, componente de bază şi sisteme. 

2 Instrumente de asistare a testării 

Testarea asistată presupune existenţa unor instrumente (programe) pentru care 

programul de testat este intrare, iar ieşirile sunt rezultate prin care este apreciat 

comportamentul intrărilor. Aceste instrumente au rolul de a ordona exemplele de test, 

de a sistematiza informaţiile privind modul în care se activează modulele programului 

de testat. 

Principalele instrumente software utilizate în procesul de testare sunt: 

• instrumente de dezvoltare a testelor (medii de programare, medii 

specializate pentru scrierea de programe de test); 

• instrumente pentru testarea automată (analizoare de fişiere sursă, programe 

pentru rularea modulelor aflate în testare); 

• instrumente de culegere a datelor în timpul derulării procesului de testare, 

precum şi pentru stocarea acestora. 

La ora actuală există o multitudine de instrumente pentru asistarea testării, cum 

ar fi: instrumente de captare/redare, instrumente de execuţie automată a testelor, 

analizoare de acoperire, generatoare de cazuri de test, generatoare de date de test, 

analizoare logice/de complexitate, instrumente de trasare a erorilor şi instrumente 

pentru managementul testării. 

Instrumentele de captare/redare se utilizează pentru înregistrarea sesiunilor de 

testare în fişiere script, permiţând repetarea acestora. Instrumentele permit efectuarea de 

teste multiple în manieră automată şi comparaţii asupra rezultatelor. Aceste 

instrumente sunt eficiente în testarea regresivă. 

Instrumentele de execuţie automată a testelor sunt asemănătoare instrumentelor 

de captare/redare, dar cazurile de test sunt specificate de utilizator în fişiere script. 

Aceste instrumente îşi dovedesc eficienţa atunci când sunt teste multe şi acestea se 

execută de mai multe ori. 

Analizoarele de acoperire sunt folosite pentru evaluarea gradului în care 

structura codului testat a fost acoperită prin cazurile de test. Aceste instrumente sunt 

utile pentru identificarea secvenţelor de cod care nu au fost parcurse. 

Generatoarele de cazuri de test construiesc cazuri de test semnificative pe baza 

unor informaţii precum cerinţe, modele ale datelor, modele obiectuale. Avantajul 

utilizării acestor instrumente este eliminarea redundanţei în testare, prin determinarea 

cazurilor de test care asigură acoperirea cât mai mare a codului. 

Generatoarele de date de test servesc la popularea fişierelor şi bazelor de date 

în vederea testării. Popularea se face fie cu date aleatoare, fie cu date obţinute prin 

specificarea unor condiţii. Aceste instrumente se utilizează în general pentru volume 

mari de date necesare testărilor operaţionale şi la capacitate maximă. În activitatea de 

122


cercetare a fost realizat un generator de date de test pentru fişiere. Pe baza descrierii 

tipurilor şi a domeniilor câmpurilor şi a numărului de articole de pentru test, se 

generează fişiere de test corespunzătoare. 

Analizoarele logice/de complexitate servesc la cuantificarea complexităţii unor 

porţiuni de cod. Majoritatea instrumentelor de acest tip oferă şi reprezentări grafice ale 

căilor posibile în structura codului. Sunt utile pentru determinarea cazurilor de test 

necesare pentru atingerea anumitor puncte din cod din rutine complexe. 

Instrumentele pentru pregătirea codului sunt utilizate pentru analiza 

programelor sursă supuse testării şi inserarea de apeluri de funcţii specifice pentru 

culegerea de informaţii în momentul în care programul este rulat. 

Instrumentele de trasare a erorilor permit gestiunea informaţiilor privitoare la 

erorile detectate, stadiul corectării lor şi centralizarea acestor informaţii pentru 

urmărirea tendinţelor acestor defecte. Pe baza tendinţelor observate se pot efectua 

îmbunătăţiri în procesele din ciclul de dezvoltare software din cadrul organizaţiei. 

Instrumentele pentru managementul testării sunt utilizate la asistarea 

planificării şi organizării elementelor implicate în testare precum: fişiere script, cazuri 

de test, rapoarte de test şi rezultate obţinute. 

Instrumentele pentru execuţia simbolică vizează luarea în considerare a unor 

variabile şi operarea cu acestea, obţinându-se expresii agregat cu ajutorul cărora se 

controlează corectitudinea evaluărilor. 

Pentru testarea funcţională şi testarea structurală a programelor Java se 

utilizează instrumentele de asistare a testării Jakarta Cactus, HttpUnit şi JUnit. De 

asemenea există o serie de biblioteci de clase care se utilizează pentru testare (CppUnit, 

dotUnit), prin care este posibilă reutilizarea. 

Pentru aplicaţii scrise în limbajul Java, numărul de linii sursă şi complexitatea 

ciclomatică se determină cu ajutorul programului JMetric (www.jmetric.com). 

3 Cheltuieli pentru instrumente de asistare 

Cheltuielile de asistare includ: 

• cote părţi repartizate din amortizările pentru echipamente şi instrumente 

software utilizate; 

• cheltuieli pentru întreţinerea echipamentelor şi instrumentelor; 

• cheltuieli necesare analizei de comportament al produsului pe baza datelor 

de test generate sau a rezultatelor testării rezultate în faze anterioare. 

Prin creşterea automatizării testării, în momentul achiziţionării instrumentelor şi 

pe o anumită perioadă se înregistrează cheltuieli mai mari (cheltuielile pentru 

instrumente şi cheltuieli pentru instruire în utilizarea acestora), însă acestea se vor 

amortiza rapid prin scăderea perioadei necesare realizării anumitor teste. Automatizarea 

va fi eficientă dacă se respectă etapele care trebuie urmate pentru trecerea de la testarea 

manuală la cea automatizată şi dacă se are în vedere că nu toate testele pot fi 

automatizate. 

Preţurile instrumentelor de asistare automată a procesului de testare software 

variază între 500 şi 40.0000 USD, în funcţie de caracteristicile fiecărui instrument. 

Preţurile sunt date pentru un calculator, un utilizator sau un anumit număr de utilizatori. 

În cazul în care se iau mai multe produse pentru mai mulţi utilizatori sau mai multe 

calculatoare, preţul creşte corespunzător. 

123


În condiţiile în care companiile producătoare de software din ţara noastră 

vizează obţinerea certificării ISO9003 în structura costului final al unui produs 

software, circa 20% trebuie să fie alocat amortizării şi utilizării instrumentelor de 

asistare a procesului de testare. 

În cazul automatizării procesului de testare apar cheltuieli mari legate de 

achiziţia de instrumente specifice testării automate, precum şi de instruirea personalului 

implicat în testare în scopul utilizării optime a instrumentelor. În timp însă se constată o 

scădere a cheltuielilor de testare efectuate prin scăderea efortului de testare. 

În [SILV02] este prezentată o situaţie din care rezultă avantajul îmbunătăţirii 

procesului de testare prin automatizare (tabelul 1). 

Tabelul 1 – Beneficiile aduse de automatizarea testării [SILV02] 

Procesul actual de 

testare 

124 

Procesul 

îmbunătăţit de 

testare 

Costul testării 10000 USD 20000 USD 

Procentul de descoperire a erorilor 70% 90% 

Erori descoperite în testare 700 900 

Costul corectării erorii după testare 70000 USD 90000 

(100 USD/eroare) 

Erori descoperite după lansarea 

300 100 

produsului 

Costul corectării erorilor după lansare 300000 USD 100000 USD 

(1000 USD/eroare) 

Costul total 380000 USD 210000 USD 

Beneficiul adus de procesul 

170000 USD 

îmbunătăţit de testare 

Investiţia în noul proces de testare 

10000 USD 

Rata beneficiului 17 ori (1700%) 

Reutilizarea testelor în procesul de asistare a testării reprezintă o altă modalitate 

importantă de scădere a costurilor asociate testării software. În [McGR97] se propune o 

tehnologie de testare (PACT) prin care se creează o ierarhie de clase de test, realizată în 

paralel cu ierarhia claselor care se testează. 

4 Concluzii 

În cadrul claselor construite prin derivare va fi nevoie să se testeze doar părţile 

care sunt noi. Acest lucru creşte semnificativ productivitatea testării, precum şi 

productivitatea programării şi proiectării. 

Moştenirea multiplă conduce la clasificări mai dificile, dar nu afectează 

categoriile în sine. Anumite modele de moştenire multiplă, din limbajul C++, determină 

existenţa aceleiaşi superclase în două sau mai multe instanţe, în obiect, creând astfel 

mai mult decât o metodă recursivă. 

Automatizarea testării programelor orientate obiect se realizează facil la nivelul 

funcţional utilizând bibliotecile dezvoltate pentru diferite limbaje de programare 

orientate obiect.


Bibliografie: 

[CHAN02] Chan, W. K., Chen T. Y., Tse, T. H. – An Overview of Integration 

Testing Techniques of Object-Oriented Programs, Proceedings of the 2nd ACIS Annual 

International Conference on Computer and Information Science, (ICIS 2002), 

International Association for Computer and Information Science, Mt. Pleasant, 

Michigan, 2002 

[HUBE99] Huber, Jon T. – Efficiency and Effectiveness Measures to Help 

Guide the Business of Software Testing, Hewlett Packard Company, 1999 

[IVAN99] Ivan, Ion, Pocatilu, Paul – Testarea Software Orientat Obiect, 

Editura Inforec, Bucureşti, 1999 

[JONE86] Jones, Capers – Programming productivity, McGraw-Hill Book 

Co., New York, 1986 

[KANE96] Kaner, Cem – Quality Cost Analysis: Benefit and Risks, Software 

QA, Volume 3, No. 1, 1996, p. 23 

[McGR97] McGregor, John D. – An overview of testing, Journal of Object- 

Oriented Programming, January 1997. 

[MYER79] Myers, Glenford J. – The Art of Software Testing, John Wiley & 

Sons, New York, 1979 

[PATT01] Patton, Ron.– Software testing, SAMS Publishing House, USA, 

2001 

[PETE00] Peters, James F., Pedrycz, Witold – Software Engineering – An 

Engineering Approach, John Wiley & Sons, Inc, 2000 

[POCA02] Pocatilu, Paul – Costurile testării software, în Informatica 

Economică vol. VI, nr. 1, 2002, pag. 90-93 

[POCA02a] Pocatilu, Paul – Automated Software Testing Process, în Economy 

Informatics, vol. II, nr. 1, 2002, pp. 97-99 

[PRES00] Pressman, Roger S. – Software Engineering – A Practitioner’s 

Approach, European Adaptation Fifth Edition, McGraw-Hill, 2000 

[SIEG96] Siegel, Shel, Object Oriented Software Testing: A Hierarchical 

Approach, Wiley Computer Publishing, 1996 

[SILV02] SilverMark – Smalltalk Testing Tips, SilverMark Inc., 

presentations@silvermark.com, 2002 

[TEOD99] Teodorescu, Laurenţiu, Ivan, Ion – Managementul calităţii software, 

Editura Inforec, Bucureşti, 1999 

125


CONSULTUL PRELIMINAR AL UNUI PACIENT INFORMATIC 

Asist. drd. Dan - Andrei Sitar –Tăut 

This paper is the first from a full-sized project which aims to investigate 

the "health" state of a table supposed to be "ill". If our fear becomes true we must 

make an emergency "surgical" intervention at the conceptual schema level. The 

result of this intervention will be written in the diagnosis patient file. Then we 

shall show other medical or paramedical curing solutions for our problem. 

The starting point for our discussion is a real table that contains the 

students’ evidence. First, it is presented the initial structure of this table. Then, in 

order to maintain a consistency in notations, some fields will be renamed. For 

avoiding the loss of any data, and also for maintaining under control the size of 

the database, the domains’ ranges of a few fields should be redefined with 

precaution. To rich the informational containing of the database some new fields 

have to be added. After rebuilding the structure we take a look to the containing. 

Missing data, inconsistency, redundancy, and the impossibility of unique 

identification at the tuple level are obvious signs for a sever disease. 

Cuvinte cheie 

Baze de date relationale, relaţii, tabele, normalizare, redundanţă, inconsistenţă 

Introducere 

Lucrarea trebuie privită mai mult ca un exerciţiu, decât ca un plan sistematic de 

reproiectare a sistemului existent. Obiectul discuţiei este baza de date, nu aplicaţia care 

o gestionează. Nu voi vorbi de un model abstract, teoretic ci voi lua un exemplu clar, 

real, apropiat de activitatea didactică: baza de date a studenţilor înscrişi la Facultatea de 

Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, studenţi care 

urmează cursurile de zi. Scopul studiului nu este de a furniza o soluţie garantată pentru 

remedierea deficienţelor de proiectare a bazei de date, eventual întâlnite, nici de 

implementare a unui sistem informatic revoluţionar. Sunt exprimate păreri personale, o 

dezvoltare mai concretă şi mai elaborată a acestora ar putea fi întâlnită în cadrul tezei de 

doctorat. 

Comunicare 

În baza de date ce conţine evidenţa studenţilor – intitulată STUDENTI – avem 

următoarele rubrici (câmpuri): 

Nr. Denumire Explicaţii 

1 Nume Numele studentului 

2 Initiala Iniţiala tatălui 

3 Prenume Prenumele studentului 

4 Sectia Secţia studentului 

5 LinStud Limba de studiu 

6 AnStudiu Anul de studiu 

7 Media Media obţinută la admitere sau în anul de studiu precedent 

126



8 Grupa Grupa studentului 

9 Seria Seria studentului 

10 NrMatricol Numărul matricol (identificator unic pentru studenţii unei facultăţi) 

11 CodNrP Cod numeric personal (identificator unic pentru orice cetăţean român) 

12 DataNastere Data de naştere a studentului 

13 AnNastere Anul naşterii 

14 LocNastere Localitatea natală a studentului 

15 JudNastere Judeţul în care s-a născut studentul 

16 Sexul Sexul studentului 

17 Nationalit Naţionalitatea studentului 

18 DomicLocal Localitatea de domiciliu 

19 DomicJud Judeţul de domiciliu 

20 Adresa Adresa studentului (mai puţin localitatea şi judeţul) 

21 CodJ Codul judeţului 

22 Tara Ţara din care provine studentul 

23 PrenumTata Prenumele tatălui 

24 PrenumMama Prenumele mamei 

25 Orf Indicator pentru studenţii orfani 

26 AdouaFac Indicator pentru studenţii care sunt la a doua facultate 

27 Observaţii Câmp de observaţii în care se trece dacă studentul este bugetat sau cu 

taxă 

28 CuantTx Cuantumul taxei de şcolarizare, exprimată (probabil) în dolari 

Tabela STUDENTI conţine 3595 de înregistrări, ceea ce reprezintă numărul de 

studenţi la zi înscrişi la Facultatea de Ştiinţe Economice. Dimensiunea unui tuplu este 

de 303 octeţi, ceea ce înseamnă că zona de date a întregii tabele ocupă un spaţiu de 

stocare de 1089825 octeţi. Mai introducem câteva câmpuri pentru o evidenţă mai bună 

a studenţilor. 


29 FormaInv Forma de învăţământ: zi, fără frecvenţă, frecvenţă redusă, învăţământ la 

distanţă 

30 StareCiv Stare civilă 

31 Situatie Situaţia socială a studentului (venit mediu sub o anumită limită etc.) 

32 Alte Câmp utilizat pentru situaţii care nu sunt previzibile la momentul 

proiectării bazei de date 

Prin adăugarea acestor câmpuri, dimensiunea unui tuplu creşte de la 303 la 358, 

iar zona de date la 1265440 biţi. 

Redefinirea câmpurilor existente: 

Forma iniţială Forma modificată 

Nr. Denumire Descriere Denumire Descriere 

1 Nume C(20) Nume C(20) 

2 Initiala C(7) Init C(7) 

3 Prenume C(25) Pren C(25) 

4 Sectia C(4) Sectia C(4) 

5 LinStud C(8) LinStud C(8) 

127


Forma iniţială Forma modificată 

6 AnStudiu C(1) AnStud C(1) 

7 Media N(5.2) Media N(4.2) 

8 Grupa C(3) Grupa C(3) 

9 Seria C(3) Seria C(1) 

10 NrMatricol C(4) Matricol C(4) 

11 CodNrP C(13) CNP C(13) 

12 DataNastere D(8) DataN D(8) 

13 AnNastere C(4) AnN C(4) 

14 LocNastere C(20) LocN C(20) 

15 JudNastere C(20) JudN C(20) 

16 Sexul C(1) Sex C(1) 

17 Nationalit C(2) National C(10) 

18 DomicLocal C(20) LocD C(20) 

19 DomicJud C(20) JudD C(20) 

20 Adresa C(50) Adresa C(50) 

21 CodJ C(1) CodJudD N(2) 

22 Tara C(15) Tara C(15) 

23 PrenumTata C(17) PrenT C(20) 

24 PrenumMama C(17) PrenM C(20) 

25 Orf N(1) CodOrf N(1) 

26 AdouaFac C(1) CodFac N(1) 

27 Observatii C(8) ExplTaxa C(8) 

28 CuantTx C(3) Taxa N(4) 

29 FormaInv C(14) 

30 StareCiv C(12) 

31 Situatie C(10) 

32 Alte C(13) 

În general am redus denumirile câmpurilor. Se încearcă păstrarea unei 

consecvenţe în notaţii (exemplu: LocD, JudD, LocN, AnN – Loc = localitate, Jud = 

judeţ, D=domiciliu, N = naştere). 

Dimensiunea câmpului Media, declarat ca fiind de tip numeric, a fost redus de 

la 5.2 la 4.2. De ce Tocmai datorită faptului că o reprezentare N(4.2) permite 

introducerea, fie a unei valori întregi pozitive reprezentată pe maxim 4 caractere (0- 

9999), fie a unui număr real de cel mult 4 caractere incluzând punctul zecimal. Or, 

pentru reprezentarea celei mai mari medii neîntregi posibilă – 9.99 – dimensiunea de 4 

este suficientă. Cu această ocazie am economisit un octet/tuplu, adică 3595 octeţi în 

total. În cazul în care câmpul Media ar fi admis şi valori negative mai era necesară 

alocarea de memorie suplimentară pentru semn. Redimensionare spaţiului pentru 

atributul Media nu rămâne însă fără consecinţe. În Microsoft Visual FoxPro 

operaţiunea de completare a mediilor va avea anumite particularităţi: 

Orice medie validă poate fi introdusă dacă se utilizează o comandă REPLACE 

sau UPDATE; 

Media 10 NU poate fi introdusă manual (prin intermediul unei ferestre 

BROWSE sau EDIT) în tabela STUDENTI, dacă aceasta este o tabelă izolată; 

Orice medie poate fi introdusă manual dacă tabela este inclusă în cadrul unei 

baze de date şi folosind pentru câmpul Media un Input Mask 99.99. 

128


Câmpul Grupa a fost lăsat în reprezentarea iniţială, C(3), chiar dacă ar fi fost 

suficientă o singură cifră (literă), de fapt chiar ultima din cele 3. Simbolul grupei poate 

fi aflat prin concatenarea codului de secţie, cu anul şi grupa. De exemplu, grupa "823" 

reprezintă grupa 3, anul 2 din cadrul secţiei cu indicativul 8: "Informatică economică". 

O astfel de operaţiune însă este destul de costisitoare, mai ales pentru faptul că lucrăm 

cu şiruri de caractere. 

Câmpul Sex admite doar două valori: "Masculin" şi "Feminin". Ar fi putut fi 

declarat şi de tip Logic (Boolean), sau chiar Numeric – mai precis Integer(1) permiţând 

valorile 0 sau 1. În general acesta e folosit în rapoarte, relevanţa maximă având-o doar 

prima literă: "M" sau "F". De aceea se recomandă declararea C(1), pentru celelalte 

tipuri e necesară conversia prealabilă în vederea afişării. 

Câmpul CodJudD (codul judeţului de domiciliu) a fost introdus în vederea 

codificării judeţelor cu scopul reducerii spaţiului de stocare. Astfel, în locul unui şir de 

20 de caractere vom utiliza doar 2 octeţi. Ţinând cont de faptul că avem mai multe 

câmpuri „greoaie” în această tabelă, o astfel de intervenţie este salutară. În afară de 

economia de 64710 octeţi pentru fiecare câmp de acest fel, se câştigă şi viteză de 

execuţie, deoarece accesul la câmpuri numerice este mult mai rapid. 

Câmpurile PrenumeTata şi PrenumeMama, la o declarare iniţială drept şiruri 

de maxim 17 caractere nu a fost prea inspirată. Acest lucru a fost dovedit de unele 

valori care depăşeau aceste dimensiuni, spre exemplu: "Robert Iosif Virgil" de 19 

caractere, respectiv " Elisabeta Paraschiva" de 20. Chiar dacă nu prea există motive 

obiective potrivit cărora prenumele părinţilor să fie mai mic decât cel al copilului, 

considerăm că o declarare pe 20 de caractere este suficientă. Numele copilului este 

declarat pe 25 de caractere. Statistic vorbind, dimensiunea prenumelor a crescut în timp 

mai degrabă datorită folosirii a din ce în ce mai multe prenume, decât a prenumelor mai 

lungi. Cu toate acestea, în cazul nostru, prenumele studentului este o informaţie mai 

relevantă decât prenumele părintelui. Exceptăm anumite situaţii patologice precum 

aceea în care un părinte şi-a botezat copilul cu toate numele jucătorilor echipei 

Manchester United, cu antrenor cu tot; sau existenţa unor nume de dimensiunea 

numelui defunctului preşedinte al Zairului: Mobutu Sese Seko Cucu Ngbendu Wa Za 

Banga. 

Câmpul Orf a fost înlocuit cu câmpul CodOrf, datorită faptului că pot exista 

studenţi orfani de un părinte sau de amândoi (lucru care poate fi luat în seamă la 

eventualele facilităţi sociale), iar în cazul unor scrisori trimise părinţilor e indicat să se 

cunoască starea familială exactă. 

Câmpul AdouaFac a fost înlocuit cu CodFac, un identificator pentru studenţii 

care au terminat una sau mai multe facultăţi sau încă nu au terminat niciuna, însă 

frecventează în paralel mai multe, dacă sunt sau au fost bursieri la alte facultăţi etc. 

Câmpul ExplTaxa ne oferă informaţiile descriptive referitor la faptul că un 

student este "bugetat" sau plătitor de taxe, dacă este plătitor de taxe şi bursier, sau alte 

cazuri „financiare” speciale. 

După aceste modificări, cu octeţii „câştigaţi” sau „pierduţi”, un tuplu are 

dimensiunea de 370 de octeţi, iar toate datele ocupă 1330150. 

În speranţa unor „câştiguri” ulterioare vom mai introduce câteva câmpuri: 

Nr. Denumire Descriere Explicaţii 

33 CodSectie N(2) Codificarea numerică a secţiilor 

34 CodLinie N(1) Codificarea numerică a liniilor de studiu 

129


Nr. Denumire Descriere Explicaţii 

35 CodLocN N(4) Codul localităţii natale (poate fi considerat codul poştal al 

localităţii respective) 

36 CodJudN N(2) Codul judeţului (se poate opta pentru codificarea naţională 

sau o codificare internă) 

37 CodNat N(2) Codul naţionalităţii 

38 CodLocD N(4) Codul localităţii de domiciliu (idem CodLocN) 

39 CodTara N(2) Codul ţării 

40 Orfan C(5) Descrie tipul de orfan 

41 Facult C(10) Descrie facultăţile absolvite sau în curs de absolvire 

42 CodTaxa N(1) Codul taxei 

43 CodFormInv Codul Formei de învăţământ 

44 CodStarCiv N(1) Codul stării civile 

45 CodSit N(1) Codul situaţiei sociale 

46 CodAlte N(1) Codul pentru alte caracteristici neevaluate în momentul 

proiectării tabelei 

După adăugarea acestor noi 14 câmpuri dimensiunea unei linii a crescut la 406 

biţi, iar înregistrările ocupă acum 1459570 de octeţi. După gruparea câmpurilor, vom 

avea: 

Nr. Denumire Descriere 

1 CNP C(13) 

2 Nume C(20) 

3 Init C(7) 

4 Pren C(25) 

5 PrenT C(20) 

6 PrenM C(20) 

7 CodOrf N(1) 

8 Orfan C(5) 

9 CodSit N(1) 

10 Situatie C(10) 

11 DataN D(8) 

12 AnN C(4) 

13 CodLocN N(4) 

14 LocN C(20) 

15 CodJudN N(2) 

16 JudN C(20) 

17 Sex C(1) 

18 CodNat N(2) 

19 National C(10) 

20 CodStarCiv N(1) 

21 StareCiv C(12) 

22 CodTara N(2) 

23 Tara C(15) 

Nr. Denumire Descriere 

24 CodLocD N(4) 

25 LocD C(20) 

26 CodJudD N(2) 

27 JudD C(20) 

28 Adresa C(50) 

29 CodFac N(1) 

30 Facult C(10) 

31 Matricol C(4) 

32 CodFormInv N(1) 

33 FormaInv C(14) 

34 CodLinie N(1) 

35 LinStud C(8) 

36 CodSectie N(2) 

37 Sectia C(4) 

38 AnStud C(1) 

39 Grupa C(3) 

40 Seria C(1) 

41 Media N(4.2) 

42 CodTaxa N(1) 

43 Taxa N(4) 

44 ExplTaxa C(8) 

45 CodAlte N(1) 

46 Alte C(13) 

130


Ceea ce am făcut până acum n-a fost decât o cizelare de suprafaţă a tabelei de 

studiu. Am modificat numele unor atribute pentru menţinerea unei consecvenţe în 

notaţii, uneori am redefinit domeniile, iar alteori am inserat pur şi simplu noi câmpuri. 

Rezultatul obţinut a îmbogăţit conţinutul informaţional al tabelei STUDENTI. Cu toate 

acestea există aspecte importante, strâns legate de evidenţa studenţilor, însă cărora nu li 

s-a acordat nici o atenţie. Aşa ar fi (in)existenţa catalogului electronic. Chiar dacă avem 

46 de coloane în tabelă, nu putem să ştim ce notă a luat studentul X la disciplina Y. 

Cataloagele se ţin încă scriptic, iar obţinerea unor informaţii privind notele unui student 

de-a lungul anilor de studiu poate deveni o adevărată odisee. De fapt, nici n-ar trebui să 

mergem atât de departe… Dacă privim puţin tabela şi din interior ne vom da seama că 

există probleme elementare pe care conţinutul nu poate să le acopere. Din datele pe care 

le avem nici măcar nu putem face identificarea fiecărui tuplu în parte. O seamă de 

valori nu sunt completate, chiar şi pentru acele câmpuri care emit pretenţii de cheie 

candidată. Există o serie de date care se bat cap în cap şi creează inconsistenţe în 

interiorul bazei de date. Există un focar de redundanţe datorate condiţionării valorii 

anumitor câmpuri de către alte valori din alte câmpuri. Unele câmpuri sunt absolut 

inutile. 

Concluzii 

Situaţia este mult mai gravă decât credeam la început. Anomaliile de 

actualizare se simt în tabela STUDENTI ca la ele acasă. Deci, supoziţia cu privire la 

starea de „sănătate” a pacientului nu a fost deloc gratuită. Tabela este „bolnavă” cronic, 

iar conţinutul său autodistructiv constituie un element pertinent de îngrijorare. Trebuie 

neapărat să facem ceva! Oare normalizarea ar fi un „bisturiu” suficient de iscusit pentru 

remedierea problemei! 

Referinţe bibliografice: 

1. CONNOLLY, T., 

Begg, C. şi Strachan, 

A. 

2. DOLLINGER, 

Robert 

– „Baze de date”, Editura Teora, Bucureşti, ISBN 973- 

20-0601-3 

– „Baze de date şi gestiunea tranzacţiilor”, Ediţia a 

V-a, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2001 

3. EVEREST, Gordon 

C. 

– "Database Management-Objectives, System 

Functions, and Administration", McGraw-Hill, Inc., 

1984, ISBN 0-07-019781-4 

4. FAGIN, R. – "A Normal Form for Relational Databases That Is 

Based on Domains and Keys. ACM Transactions on 

Databases Systems", Vol. 6, nr. 3, Septembrie 1981 

5. GARDARIN, 

Georges 

– "Bases de données: Les systemes et leurs langages", 

Ed. EYROLLES, Paris, 1984 

6. LANGER, Arthur M. – "Analysis and Design of Information Systems", ed. a 

II-a, Springer-Verlang, New York, Inc., 2001, ISBN 0- 

387-95038-9 

7. MIRANDA, Serge, – "L'art des bases de données: Les bases de données 

131


BUSTA, José-Maria relationnelles", vol. 2, Ed. EYROLLES, Paris, 1986 

8. POPESCU, I. – „Modelarea bazelor de date”, Editura Tehnică, 

Bucureşti, 2001 

9. ŞOAVĂ, G. – „Sisteme informatice pentru afaceri”, Ediţia a II-a, 

Editura Reprograph, Craiova, 2001, ISBN 973-8092-74- 

4 

10. Vincent, W. M. - "The Semantic Justification for Normal Forms in 

Relational Database Design", teză de doctorat, Monash 

University, Department of Computer Science,1994 

11. http://jaring.nmhu.edu/notes/Mis380/ch5.html – MIS380-Database Systems and 

Applications in Business – Chapter 5 - The Relational Model and Normalization 

12. http://sysdev.ucdavis.edu/WEBADM/document/td_entityrel-rules.htm - Entity 

Relationship Modeling Technique 

13. http://www.dmreview.com/master.cfmNavID=193&EdID=5251 – DM Review: 

The Dangerous Illusion Denormalization, Performance and Integrity, Part 1 

14. http://www.infoadvisors.com/CIPS/LogicalERD.htm - CIPS Speaker's Bank 

Logical Data Model 

15. http://www.nmnh.si.edu/cris/tmintroduction.html - Logical Data Model for 

Museum Collections Transaction Management 

16. http://www.utexas.edu/cc/database/datamodeling/rm/rm7.html – ITS Database 

Services - Advanced Normalization 

17. http://www.uwp.edu/academic/mis/baldwin/normal.htm – A Well Designed 

Relational Database 

18. http://www2.bus.orst.edu/faculty/brownc/lectures/db_tutor/Normal_Forms.htm - 

Normalization and Schema Design 

132


SECTORUL PUBLIC DE INFORMAŢII – RESURSĂ ECONOMICĂ 

Lect.dr. Marian STOICA 

Knowledge based economy have a powerful impact over the life of 

everybody. Because in the same time, this kind of economy improves the quality 

of citizens’ life, it can be a very strong developing engine, competitive stimulator 

and can create new places of work in new jobs. One of the most important 

components of such digital economy is the public information sector, who can be 

a very important economic resource for any country. 

Keywords: knowledge based economy, digital economy, information and 

communication technology (ICT), public information sector, business 

information. 

Introducere 

Virtualizarea, digitizarea, mondializarea, globalizarea şi economia bazată pe 

cunoaştere au un impact tot mai puternic asupra vieţii tuturor. Societatea informaţională 

poate constitui un motor puternic pentru dezvoltare, competitivitate şi creare de locuri 

de muncă, îmbunătăţind în acelaşi timp calitatea vieţii cetăţenilor. În acest sens, planul 

de acţiune eEuropa 2002 - O societate informaţională pentru toţi – aprobat în iunie 

2000 de către ţările membre ale Uniunii Europene, stabileşte ţinte concrete pentru a 

introduce complet Europa în era digitală. În planul de acţiune, sectorul public de 

informaţii este desemnat ca una din problemele care vor fi vizate. 

Conţinutul sectorului public de informaţii 

În orice stat, informaţiile financiare şi de afaceri sunt colectate în câteva 

ministere şi organizaţii din sectorul public. Registrele de companii, cerute prin lege de 

majoritatea ţărilor, sunt întreţinute de sectorul public. Informaţiile legale (în particular 

cele referitoare la legislaţie şi jurisprudenţă) şi informaţiile administrative reprezintă, 

prin excelenţă, sectorul public de informaţii. În mod obişnuit, oficiile pentru invenţii şi 

patente fac parte din sectorul public. Informaţiile ştiinţifice, tehnice, culturale şi 

medicale sunt colectate în mod exclusiv de către instituţiile publice de cercetare şi de 

către arhivele publice. De asemenea, informaţiile geografice relevante pentru turism şi 

transporturi (hărţi, situaţia drumurilor, podurilor şi căilor de acces) sunt disponibile la 

agenţiile din sectorul public. Informaţiile turistice sunt împărţite şi publicate de către 

componente ale sectorului public la diferite niveluri ale guvernului. 

Îmbunătăţirea utilizării sectorului public de informaţii poate transforma această 

resursă într-un capital valoros pentru cetăţeni, dar şi pentru mediul de afaceri şi 

administraţie. Cetăţenii şi firmele pot avea mari beneficii din transpunerea pe Internet a 

sectorului public de informaţii. Aceasta facilitează comunicarea cu administraţiile 

publice şi are posibilitatea de a le spori participarea la procesul democratic. 

În acelaşi timp, sectorul public de informaţii are un potenţial economic 

considerabil. Acesta reprezintă baza esenţială a majorităţii produselor digitale de 

informare şi se poate transforma în materie primă pentru noi servicii şi, în particular, 

pentru Internet. 

133


Îmbunătăţirea condiţiilor pentru utilizarea comercială a sectorului public de 

informaţii coincide cu concluziile Consiliului Europei de la Stocholm (martie 2001), 

care cer stabilirea “unor bune condiţii pentru crearea unui conţinut european multilingv 

pentru serviciile electronice”. 

Recunoscând importanţa sectorului public de informaţii pentru viaţa 

democratică şi civică, trebuie să surprindem corect aspectele economice şi elementele 

pieţelor interne ale sectorului public de informaţii. Exploatarea sectorului public de 

informaţii ca resursă economică se poate face numai în dependenţă de accesul la 

informaţie. În acest sens se pot identifica două direcţii principale: 

• Experimentare şi dialog: catalizează dezvoltările prin sprijinirea proiectelor şi 

simularea schimbului de experienţă în întreaga lume; 

• Cadrul legislativ: o armonizare minimă a condiţiilor pentru exploatarea 

comercială a sectorului public de informaţii la nivel global. 

Sectorul public de informaţii - resursă importantă 

Sectorul public de informaţii este principala resursă de conţinut care deţine un 

vast potenţial economic. Instrumentele societăţii informaţionale permit posibilităţi 

multiple de combinare a datelor provenite din diverse surse şi de transformare a 

acestora în produse şi servicii cu valoare adăugată. Sectorul public de informaţii 

reprezintă materia primă pentru acest tip de aplicaţii, constituindu-se într-o reală şi 

importantă resursă economică. 

Zonele de interes sunt reprezentate de informaţiile geografice, de cele 

referitoare la trafic şi la afaceri, dar şi de datele economice şi sociale. De exemplu, 

informaţiile geografice sunt vitale pentru aplicaţiile prin satelit (cum sunt sistemele de 

navigare pentru automobile), segment de piaţă pentru care sunt aşteptate creşteri 

semnificative. 

Cercetările efectuate sugerează că 15-25% din totalul datelor cerute de comerţul 

electronic se bazează pe informaţiile din sectorul public. Vorbim deci despre un capital 

important care are un potenţial de creştere substanţial şi care în viitor poate deveni un 

factor important în dezvoltarea sectoarelor de conţinut (de informaţii). 

Industriile de conţinut au deja o mărime considerabilă, estimată la 433 mld 

EURO (conform Observatorului European pentru Tehnologia Informaţiei, 2001) sau 

5% din produsul intern brut al Uniunii Europene, luând-o înaintea sectoarelor de 

telecomunicaţii şi de hardware şi software (figura 1). Aceasta înseamnă patru milioane 

de europeni angajaţi în sectorul tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC). 

Producţia de informaţii s-a transformat rapid în creatoare de locuri de muncă şi va 

continua să se dezvolte în această direcţie. 

În SUA, accesul la informaţiile federale guvernamentale şi reutilizarea acestora 

sunt permise prin intermediul unui cadru legislativ clar şi simplu. Cetăţenii şi oamenii 

de afaceri au dreptul să acceseze electronic informaţiile şi au posibilităţi extinse de 

reutilizare a acestora pentru scopuri comerciale (prin intermediul Legii liberei 

informări, amendată în 1996 cu Legea liberei informări electronice). În sectorul 

informaţiilor publice nu există/nu se aplică legea copyright-ului şi nu există restricţii de 

reutilizare. În plus, taxele pentru reutilizare sunt limitate de cele mai multe ori la 

costurile marginale de reproducere şi diseminare. 

Posibilităţile extensive de reutilizare din SUA au deschis calea către o piaţă a 

informaţiilor bazată pe sectorul public de informare, care este estimată a fi de cinci ori 

mai mare decât piaţa. Industriile americane principale din domeniu au înregistrat în 

134


ultimii şase ani ritmuri de creştere de 10-30%. În SUA, dezbaterile au trecut de la 

probleme legate de acces, copyright şi distribuţie la probleme cum sunt implementarea 

unor întrebări detaliate, metode comune şi creşterea exploatării sectorului global public 

de informaţii (rezultate ale unui studiu făcut pentru Comisia Europeană de către Pira 

International, cu privire la exploatarea comercială a sectorului public de informaţii, în 

octombrie 2000). 

Sectoare de conţinut Telecomunicaţii Hardware&Software 

212 

433 

254 

Fig. 1. Piaţa europeană de TIC (mld EURO) 

În prezent, în Europa, posibilităţile de exploatare sunt limitate iar legile din 

această zonă sunt departe de a fi clare şi consistente în oricare din ţările Uniunii 

Europene. Provocarea pentru Uniunea Europeană constă în crearea unor condiţii mai 

bune de exploatare, care ar duce la creşterea explozivă a activităţii economice şi la 

crearea de locuri de muncă. În schimb, noile produse de informare cu valoare adăugată 

vor avea un impact economic pozitiv, contribuind la creşterea eficienţei şi la mai buna 

fundamentare a deciziilor. 

Odată cu dezvoltarea Internetului, guvernele au început să cerceteze modul în 

care îşi pot maximiza valoarea resurselor de informaţii pe care le deţin. Câteva state 

membre (cum sunt Marea Britanie, Franţa, Olanda şi Danemarca) au realizat importanţa 

economică şi socială a acestei probleme şi şi-au îmbunătăţit (sau sunt pe cale să-şi 

îmbunătăţească) cadrul legal care permite utilizarea extensivă a sectorului public de 

informaţii. Ei au în vedere faptul că exploatarea mai largă a sistemului conduce la 

creşterea economică prin sporirea veniturilor directe adusă de comercializarea 

informaţiilor. 

În acest moment, acţiunile din domeniul sectorului public de informaţii nu sunt 

coerente la nivelul Uniunii Europene. Rezultatul îl constituie disparităţile existente la 

nivelul practicilor din statele membre, care se pot amplifica, complicând astfel situaţia 

industriilor de informare care operează între graniţele naţionale. 

135


Impactul pe piaţa europeană de informaţii 

Viitoarea integrare a economiilor europene şi dezvoltarea Internetului prin radio 

vor conduce la creşterea cererii de produse de informare pan-europene (servicii turistice 

prin telefonie mobilă, servicii europene de informaţii privind afacerile etc.). Înfiinţarea 

produselor sau serviciilor pan-europene bazate pe datele din sectorul public este o 

problemă provocatoare. Regulile şi practicile pentru reutilizarea datelor sunt diferite de 

la ţară la ţară sau nu sunt clare. Dificultăţile dintr-una sau două ţări pot împiedica 

realizarea unui produs european viabil. 

Un serviciu de informaţii bazat pe oficii de turism, date despre trafic şi/sau date 

despre mediu care se opresc la graniţă îşi vor pierde foarte mult din utilitate. Acestea au 

un efect clar pe piaţa europeană, deoarece nesiguranţa condiţiilor de utilizare a datelor 

împiedică firmele să înceapă exploatarea sectorului public de informaţii din mai multe 

ţări. 

Acest lucru este valabil în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care 

dacă nu-şi permit să suporte investiţii majore pot fi scoase de pe piaţă. Un set minim de 

reguli comune ar putea reduce această nesiguranţă şi ar permite înfiinţarea unor produse 

europene. Totodată ar putea facilita sarcinile sectorului public de informaţii prin 

înfiinţarea unor politici referitoare la cererile de reutilizare a informaţiei. 

Comparativ, este evident că firmele americane au un avantaj faţă de 

concurentele lor europene. Ele pot utiliza cu uşurinţă sectorul public de informaţii prin 

produsele cu valoare adăugată existente pe piaţă, care stau la baza unor creşteri viitoare. 

Beneficiile acestor produse pot fi investite în noi firme, asocieri sau speculaţii, care pot 

conduce la sporirea avantajelor. Acest fenomen se repetă pe scară mică la nivelul pieţei 

de informaţii din interiorul Europei. În statele membre în care exploatarea sectorului de 

informaţii este relativ simplă, companiile de informare pot să utilizeze acest factor 

pentru a câştiga un avantaj în faţa competitorilor din alte ţări membre care nu 

beneficiază de condiţii asemănătoare pe piaţa lor internă. 

Impactul transmiterii pe piaţa europeană 

Disponibilitatea produselor de informare sigure (de încredere) din diferitele ţări 

membre este vitală pentru toate firmele care operează pe plan internaţional. De 

exemplu, înalta calitate a informaţiilor din administraţie, circulaţie, investiţii, mediu etc. 

pot produce diferenţieri în cazul în care se oferă bunuri şi servicii în alte ţări membre. 

Disponibilitatea acestor informaţii este importantă, de asemenea, şi pentru cetăţenii care 

doresc să-şi exercite drepturile. Dificultăţile în exploatarea sectorului public de 

informaţii au efecte negative asupra întregii pieţe interne. 

Condiţii de exploatare divergente şi nesigure 

Care sunt barierele care împiedică exploatarea sectorului public de informaţii la 

nivel european În practică există câteva tipuri de bariere care rezultă din diferenţele 

regulilor şi practicilor la nivelul administraţiei: 

• diferenţele în timpul de răspuns; 

• refuzul de a transmite informaţiile în format digital (sau într-un format digital 

specific predefinit); 

• necesitatea de a dovedi că firma de informaţii este interesată în mod direct de 

informaţii (nejustificată de regulile care se referă la protecţia datelor); 

• afacerile exclusive care există deja între firmele publice şi private; 

• necesitatea consultării informaţiei la faţa locului. 

136


O altă barieră în calea exploatării sectorului public de informaţii ca resursă 

economică o reprezintă preţul. Multe companii nu consideră faptul că trebuie să 

plătească informaţiile ca pe o mare problemă. Există diferenţe semnificative între preţul 

pentru acelaşi fel de informaţii, lucru care arată că statele membre utilizează reguli şi 

criterii diferite atunci când stabilesc nivelul preţurilor pentru reutilizarea informaţiilor. 

Pentru informaţii similare există variaţii ale preţurilor care se plătesc. De exemplu, 

preţul plătit în anul 2000 pentru bilanţurile companiilor au variat între 0,11 euro în 

Belgia şi 3,29 euro în Olanda. 

În unele cazuri, puterea pieţei sectorului public într-o zonă specifică poate 

stabili un nivel foarte înalt al preţurilor, care în practică poate determina prohibiţia 

reutilizării informaţiilor. De exemplu, preţurile înalte practicate într-unul din statele 

europene pentru serviciile meteorologice a impus necesitatea furnizării acestor servicii 

de către o firmă privată. În plus, s-a ajuns la concluzia că este mult mai viabilă din 

punct de vedere economic construirea propriei staţii radar decât achiziţionarea de 

imagini radar de la serviciul naţional. 

În multe cazuri există nesiguranţă cu privire la condiţiile de reutilizare, care 

împiedică firmele să înceapă o afacere pe baza sectorului public de informaţii. 

Prevederile relevante pot fi găsite în legislaţiile naţionale, în clauzele administrative de 

la nivel regional sau local şi în regulile specifice definite de ministere pentru agenţii sau 

definite de înseşi agenţiile. În alte cazuri nu există reguli, astfel încât este greu să 

prevezi modul în care vor reacţiona administraţiile în momentul când li se va cere 

utilizarea informaţiilor. În cazul în care se dă un minim de siguranţă şi transparenţă, 

înfiinţarea produselor şi serviciilor din mai multe ţări bazate pe sectorul public de 

informaţii va cunoaşte un avânt considerabil. Cazul SUA aduce în prim plan efectele 

economice benefice ale cadrului legal simplu şi clar pentru exploatare. 

Provocările la nivel practic 

După barierele legate de regulile de exploatare a sectorului public de informaţii 

există un număr de aspecte practice care fac ca exploatarea la nivel european să aibă 

dificultăţi specifice. Nu este întotdeauna uşor să găseşti informaţiile şi bazele de date 

disponibile şi să localizezi sursele existente în sectorul public de informaţii. Nu există 

directoare la nivel european sau măcar la nivel naţional, care să conţină o sinteză a 

resurselor de informaţii din sectorul public şi care să indice condiţiile de reutilizare. 

În plus, lipsa standardelor poate cauza probleme. Diferitele standarde tehnice 

(între ţări, dar şi între regiuni) de stocare a informaţiilor conduce la cheltuieli mari de 

reutilizare a datelor. Prezenţa standardelor diferite de clasificare a informaţiilor 

reprezintă o dificultate în plus pentru comercializarea reutilizării informaţiilor. 

În final, diversitatea limbajelor reprezintă o provocare pentru exploatarea 

sistemului public de informaţii pan-european. Costurile implicate de traducerea 

materialelor şi necesitatea prezenţei unui lingvist pentru produsul final cu valoare 

adăugată reprezintă încă o dificultate pe care firmele de informaţii trebuie să o învingă 

pentru a putea fi prezente pe această piaţă. 

Concluzii 

Oportunităţile de exploatare a sectorului public de informaţii vor ajuta 

industriile europene de informare să creeze produse de informare cu valoare adăugată, 

care vor contribui la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă. În plus, 

137


aceste oportunităţi pot duce la îmbunătăţirea considerabilă a fluxurilor de informaţii şi 

deci la buna funcţionare a pieţelor interne. Este foarte importantă conştientizarea 

faptului că neluarea poziţiei în acest domeniu implică costuri atât pentru sectorul de 

informaţii cât şi pentru piaţa şi societatea europeană. 

Bibliografie 

• www.cordis.lu/econtent/psi/, Cartea Verde Sectorul public de 

informaţii – resursă principală pentru Europa, Comisia UE, 20 ianuarie 1999 

• www.usdoj.gov/oip/foia_updates/Vo1_XVII_4/page2.htm 

• www.rdc.noaa.gov/vpra/pralaw.htm 

• www.cio.gov/docs/Recompiled_A_1301.htm 

• Informarea guvernului şi piaţa Marii Britanii, raport elaborat de 

Electronic Publishing Services pentru Departamentul de Comerţ şi Industrie al Marii 

Britanii, mai 2000 

138


TEHNOLOGIILE INFORMAŢIONALE, GLOBALIZAREA ŞI TRANSFORMĂRILE 

ORGANIZAŢIONALE 

139 

Drd. Neagu Denisa 

Abstract 

Actual world is a global world in all the activities domains. 

Globalization has affected in the first way, the organizations. Those have to 

know how to acquire, to create, distribute and manage information and 

knowledge. This paper presents the information technology and the 

organizational transformation involve by the globalization and not only. Is 

not enough to be innovative is more important to know how and by what you 

can be innovative and for the long time competitive. This desiderate involve 

organizational transformation, an information infrastructure adapted at the 

market evolution. 

Keywords: information technology, globalization, information 

infrastructure, organizational transformation 

Termenul de globalizare pune accentul pe un proces atotcuprinzător, generat 

sau susţinut de o combinaţie de factori 33 : 

• economie (relaţii financiare şi comerciale), 

• politică (o interdependenţă tot mai strânsă în relaţiile internaţionale), 

• cultură şi comunicaţii (oameni sunt influenţaţi de lucruri aflate la mare 

distanţă de ei, atât în timp cât şi în spaţiu), 

• mediul înconjurător (apar riscuri globale şi la care trebuie să se răspundă 

cu măsuri globale). 

Alianţele strategice au apărut din necesitatea de a concura la nivel internaţional, 

ceea ce a implicat schimbarea modului de desfăşurare a activităţilor. Globalizarea a 

condus la schimbarea dimensiunilor firmelor multinaţionale şi la apariţia unor noi 

sisteme de marketing şi a unor noi forme de organizare. 34 

Deci, globalizarea implică reorganizarea firmelor, prin descentralizarea 

activităţilor lor, chiar şi prin externalizarea activităţilor firmei (fenomen definit în 

literatura de specialitate ODD – Outsourcing, Delayering and Deconstruction). Au loc 

noi fuziuni şi noi achiziţii dar şi noi împărţiri ale firmelor. Un tip specific de organizare 

în cadrul globalizării este cea a firmelor divizate, adică colecţii de afaceri locale cu o 

puternică coordonare globală. O asemenea modalitate de organizare a unei firme a dus 

la apariţia unui nou termen: glocalizare. 

Societatea informaţională se bazează pe tehnologiile informaţionale, pe 

Internetul care asigură eliminarea barierelor de timp şi spaţiu. Firmele au acum 

posibilitatea ca prin intermediul Internetului să-şi poate desfăşura activităţile la nivel 

global, nu numai local. Totul depinde de modul în care sunt utilizate tehnologiile 

informaţionale, resursele informaţionale, noile active ale organizaţiilor. Se impune 

33 Sorin Matei – “O poveste românească despre globalizare” – http://interval.tripod.com/09- 

99/GlobalizareRomaneasca_matei.htm 

34 Dunning J.H. – “The Globalisation of business”, Routledge, London,1999, pag. 202


elaborarea unei infrastructuri informaţionale specifice organizaţiei, domeniului ei de 

activitate, mediului concurenţial, dispersiei sale geografice. 

Noile infrastructuri fac posibilă deplasarea oriunde în lume a bunurilor, 

capitalurilor, tehnologiilor, a forţei de muncă, a informaţiilor şi cunoştinţelor. 

Activităţile economice ale unei firme pot depăşi graniţele ţării cu uşurinţă, 

firmele pot avea parteneri de afaceri de oriunde din lume, fără a fi nevoie să-i cunoască 

personal, pot realiza vânzarea produselor unor clienţi fără a mai fi nevoie de relaţiile 

faţă în faţă, dar aceasta nu înseamnă că produsele nu sunt adaptate cerinţelor clienţilor. 

Prin intermediul tehnologiilor informaţionale pot fi cunoscute în orice moment 

nevoile şi preferinţele clienţilor, existând posibilitatea realizării unor produse 

personalizate în funcţie de cerinţele acestora. Investitorii au posibilitatea de a-şi plasa 

disponibilităţile financiare oriunde în lume, acolo unde consideră că este mai profitabil, 

putând să-şi realizeze un portofoliu de investiţii global. S-a înregistrat o creştere a 

numărului de achiziţii şi fuziuni, ceea ce accelerează procesul de globalizare. 

Companii globale devin foarte uşor firmele din domeniul informatic. Afacerile 

globale din orice domeniu beneficiază prin intermediul Internetului de o bursă deschisă 

24 de ore din 24. 

În noul context global, tehnologiile informaţionale sunt folosite pentru a 

rezolva probleme globale esenţiale: 

• învăţarea continuă; 

• accesul la cunoaştere; 

• evitarea poluării; 

• prevenirea conflictelor. 

Revoluţia tehnologică se dezvoltă în funcţie de reacţiile populaţiei lumii, având 

efecte asupra practicilor culturale, determinând evoluţia progresivă a sistemelor de 

gândire tradiţionale. 

Tehnologiile informaţionale au influenţat: 

• relaţiile dintre state; 

• relaţiile dintre oameni; 

• relaţiile dintre state şi indivizi. 

Noile relaţii de afaceri se desfăşoară mult mai rapid. Utilizarea outsourcing-ului 

şi parteneriatului în afaceri sunt în creştere. Asocierile în afaceri au devenit o tactică în 

afaceri ce vizează reducerea riscurilor asociate intrării pe o nouă piaţă. Aceste asocieri 

solicită furnizarea şi distribuirea unei mare cantităţi de informaţii confidenţiale, adică 

reducerea riscurilor financiare conduce de fapt la creşterea riscurilor asociate 

securităţii. 35 

Impactul tehnologiilor informaţionale asupra structurii organizaţionale este 

prezentat în figura următoare: 

35 Doina Fotache - „Groupware, Metode, tehnici şi tehnologii pentru grupuri de lucru”, 

Ed Polirom, Iaşi 2002, p 8-16 

140


Figura 1 Impactul tehnologiilor informaţionale asupra firmelor 36 

Legătura dintre globalizare, structura organizaţională şi tehnologiile 

informaţionale poate fi reprezentată astfel: 

Figura 2 Alinierea viziunii globale cu tehnologiile informaţionale 37 

Dacă o firmă îşi desfăşoară activitatea numai la nivelul unei ţări atunci sistemul 

36 Nickerson Robert - „Business and Information Systems”, Prentice Hall, New Jersey, 

2000, p.381-394 

37 Efraim Turban, Ephraim McLean, James Wetherbe, John Welley& Sons 

“Information Tehnology for Management Making Connections for Strategic 

Advantage”, p.96-97 

141


informaţional este configurat după specificul acelei ţări. Foarte multe firme depăşesc 

graniţele naţionale pentru desfăşurarea activităţilor lor şi din acest motiv au nevoie de 

sisteme informaţionale care să depăşească graniţele ţării. Aceste sisteme poartă 

denumirea de sisteme informaţionale globale sau sisteme informaţionale internaţionale. 

Problema principală a organizaţiilor este comunicarea. Aplatizarea piramidei 

organizaţionale, noua caracteristică a firmelor moderne, este un factor ce facilitează 

comunicarea în cadrul unei organizaţii. Dar această comunicare poate fi puternic 

favorizată de existenţa unei infrastructuri informaţionale coerente neuitând că în cadrul 

unei organizaţii îşi desfăşoară activitatea persoane diferite. 

Comunicarea în cadrul unei organizaţii este cheia pentru rezolvarea şi 

prevenirea tuturor problemelor. Este fundamentul tuturor interacţiunilor. Dar ea implică 

existenţa unei anumite infrastructuri informaţionale pentru asigurarea coordonarea 

acţiunilor salariaţilor. O infrastructură informaţională coerent proiectată asigură accesul 

corect şi la timp la informaţii al tuturor celor interesaţi în funcţie de anumite criterii 

specificate clar în momentul proiectării infrastructurii şi pe baza principiului conform 

căruia gradul de autoritate creşte proporţional cu nivelul ierarhic. 

Infrastructura informaţională trebuie să fie una flexibilă deoarece nevoile sunt 

într-o permanentă schimbare. Funcţiile trebuie să fie clar delimitate în cadrul 

infrastructurii, aceasta fiind proiectată astfel încât să permită creativitatea şi 

spontaneitatea având în vedere că pot conduce la haos. La proiectarea infrastructurii 

informaţionale trebuie să participe tot personalul organizaţiei. 

O infrastructură informaţională poate fi proiectată plecând de la următoarea 

schemă: un departament central înconjurat de departamente satelit. 

Figura 3 Schema de bază a infrastructurii informaţionale 

În cazul infrastructurilor orizontale managerii trebuie să înveţe să împartă 

responsabilităţile pe care iniţial şi le asumau singuri şi în plus trebuie să înveţe să 

distribuie informaţiile şi cunoştinţele de care dispun. 

O infrastructura informaţională eficientă asigură numeroase avantaje 

142


organizaţiei proprietare, şi anume: reducerea costurilor, rapiditate, portabilitate, 

creşterea productivităţii, creşterea eficienţei fluxurilor informaţionale, facilitarea 

accesului la informaţii, utilizarea eficientă a resurselor informaţionale distribuite ale 

organizaţiilor, reducerea costurilor. 

Implementarea tehnologiilor informaţionale în organizaţie se poate realiza în 

cinci etape prezentate în figura următoare: 

Figura 4 Etapele implementării tehnologiilor informaţionale în 

organizaţii 38 

Nu există un model general pentru infrastructura informaţională deoarece 

fiecare organizaţie este unică. Infrastructurile orizontale sunt preferate deoarece în cazul 

acestora responsabilităţile sunt împărţite la nivel de echipă în timp ce în cazul 

infrastructurilor ierarhizate responsabilitatea este asumată de manager şi creşte, după 

cum am spus anterior, în funcţie de poziţia sa pe scara ierarhică. 

Infrastructura informaţională este liantul organizaţiei şi tot ea este cea care 

asigură legătura firmei cu mediul înconjurător. Eficienţa ei depinde de maniera în care a 

fost proiectată, implementată şi de tehnologiile informaţionale utilizate. 

Bibliografie: 

1. Brynjolfsson E., Hitt L.M.- “Beyond Computation:Information 

Technology, Organizational Transformation And Business Performance”, 

http://ebusiness.mit.edu/erik/JEP%20Beyond%20Computation%20BrynjolfssonHitt%2 

07-121.pdf 

2. Doina Fotache - „Groupware, Metode, tehnici şi tehnologii pentru grupuri 

de lucru”, Ed Polirom, Iaşi 2002 

3. Dunning J.H. - The Globalisation of business, Routledge, London, 1999 

4. Nickerson Robert - „Business and Information Systems”, Prentice Hall, 

New Jersey, 2000 

38 Prax J.Y, - „Le guide de knowledge management”, Ed.Dunod, Paris, 1998, p123 

143


5. Pendle H. – “Organizational Metamorphosis: Becoming the Hub”, 

http://www.systemtransformation.com/Org_Transformation_Articles/org_becoming_th 

e_hub.htm 

6. Prax J.Y, - „Le guide de knowledge management”, Ed.Dunod, Paris, 1998 

7. Sorin Matei – O poveste românească despre globalizare – 

http://interval.tripod.com/09-99/GlobalizareRomaneasca_matei.htm 

144

CUPRINS 

Cuvânt înainte....................................................................................................... 3 

SECŢIUNEA FINANŢE-CONTABILITATE 

1. Leasingul în România 

Lect.univ.dr. Dorel BERCEANU 

Lect. univ. dr. Cristi SPULBĂR …………………… 5 

2. Inflaţia şi implicaţiile evaluării patrimoniale 

asupra calităţii informaţiilor contabile 

Asist.univ.drd. Valentin Brabete 

Asist.univ.drd. Radu Bălună 

Prep. univ.drd. Daniel Goagără …………………… 11 

3. Tendinţe pe piaţa reasigurărilor la nivel 

naţional şi internaţional 

lector univ. dr. Mirela Cristea 

lector univ. dr. Anca Băndoi …………………… 20 

4. Supravegherea şi regularizarea activităţii 

bancare 

Asist.univ.dr. Nanu Roxana …………………… 26 

5. Consideraţii cu privire la realizarea unui 

referenţial contabil unic la nivel internaţional 

Megan Ovidiu …………………… 30 

6. Recunoaşterea cheltuielilor privind prestaţiile 

externe 

Conf. univ. dr. Sorinel Domnişoru 

Asist. univ. drd. Cristi Drăgan 

Asist. univ. drd. Valentin Brabete …………………… 36 

SECŢIUNEA MANAGEMENT – MARKETING – TURISM 

7. Matricea alternativelor strategice de 

restructurare holonică a întreprinderii 

Lect. dr. Adrian NEGRILĂ …………………… 47 

8. Implicaţii sociale ale mărfii în condiţiile 

concurenţiale generate de mondializarea pieţei 

Lect. univ. dr. CARMEN PĂUNESCU …………………… 53 

9. Strategia de relaţii publice 

Prep. univ. drd. Ploae Catalin …………………… 59 

10. Logistica şi distribuţia 

Lect. univ.dr. Adriana Scrioşteanu …………………… 66 

11. O nouă provocare a managementului: 

învăţarea organizaţională 

prep. univ. Ramona Nicoleta Radu …………………… 70 

145


12. Consideraţii asupra limitelor modelului 

Taguchi în managementul calităţii totale 

Lector univ. drd. Sorin Ungureanu …………………… 74 

13. Sezonalitatea serviciilor turistice 

Lect. univ. dr. Marius Mitrache …………………… 79 

SECŢIUNEA TEORIE ECONOMICĂ – RELAŢII ECONOMICE 

INTERNAŢIONALE 

14. Practica embargourilor şi contradicţiile sale 

etice 

Prep. univ. Octavian-Dragomir Jora …………………… 83 

15. Consideraţii asupra dezvoltării durabile a 

României în contextul integrării economice 

europene 

Asist. univ. drd. Murăriţa Ilie 

Lect. univ. dr. Siminică Marian 

Prep. univ. drd. Cîrciumaru Daniel …………………… 90 

16. Secvenţe ale relaţiilor economice internaţionale 

în perioada postbelicã 

Asist.univ.drd. Mihaela Salanta …………………… 96 

17. Funcţiile de reacţie şi maximizarea profitului 

cartelului 

Conf. dr. ILEANA TACHE …………………… 103 

18. Competitivitatea în contextul integrării în 

Uniunea Europeană 

Dragomir Laurenţiu Constantin 

Luminiţa Vochiţa …………………… 111 

SECŢIUNEA STATISTICĂ – INFORMATICĂ ECONOMICĂ 

19. Automatizarea testării software orientat obiect 

Lect. dr. Paul POCATILU …………………… 121 

20. Consultul preliminar al unui pacient 

informatic 

Asist. drd. Dan - Andrei Sitar –Tăut …………………… 126 

21. Sectorul public de informaţii – resursă 

economică 

Lect.dr. Marian STOICA …………………… 133 

22. Tehnologiile informaţionale, globalizarea şi 

transformările organizaţionale 

Drd. Neagu Denisa …………………… 139 

146

Revista Tinerilor Economi[ti - Centru E-learning de Instruire al ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?