o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Sara, cei trei fraţi au făcut un legământ, despre care a fost înştiinţat şi Gheorghe Botezatu Tătarul, să
nu se spuie la Timiş jupânesei Ilisafta comisoaia decât ceea ce se cuvenea din întâmplările petrecute. I-a
fost dragă băiatului o fată şi acea fată nu se ştie ce s-a făcut în vârtejul din urmă al tătarilor. După unele
ştiri, se pare că a fost furată de acei căpcăuni; dar crezământ deplin nu poţi pune pe vorbele unui slujitor
înfricoşat, care n-a văzut nimic cu ochii lui. Cât a fost învăluirea prădalnicilor, el a stătut ghemuit în hornul
sobei. După ce s-a liniştit împrejurimea, el a ieşit şi s-a uitat încolo şi încoace. N-a mai văzut căruţă şi
slujitori, dar nici oameni ai locului care să-i spui anumit ce s-a întâmplat. Deci mama şi fata poate să fi
scăpat într-un ascunziş. Ori chiar dacă le-au luat nohaii în acel ceas, se poate să fi scăpat după aceea
printr-o împrejurare fericită. De multe ori se întâmplă nohailor de-i lovesc din urmă cu repeziciune bărbaţi
vrednici şi scapă din ghiarele lor şi prada şi robii. Asemenea păţanie au avut tabunurile lui Mamac-Han nu
mai departe decât în trecutele zile, în prădăciunea lor de la Moldova, când i-a prins în voloc Ştefan-Vodă şi
le-a luat înapoi tot ce prădaseră, punându-i să dea dobândă pe deasupra însăşi viaţa lor, deoarece din
acea împresurare n-a mai scăpat nici un războinic negru. Asemenea fapte s-au mai petrecut, în zilele de
demult, şi în Ţara Leşască, la o altă prădăciune a nohailor. Când a venit Cotorobai Mîrza cu ceambururile
de-a prădat în Podolia, acu douăzeci şi doi de ani, s-au luat pe urma lui boieri Ieşi cu oşti şi cu sprijinul
castelanului de la Bar; şi pe când tătarii au stat ca să-şi apere dobânda, i-au pălit din cealaltă parte
cazaci de la Pragurile Niprului, răpindu-le furtişagul. Atuncea iarăşi au scăpat robii. De asemenea, altă oară
litvanii şi-au întors de la tătari dobânda şi robii.
Toate aceste poveşti le spunea cu meşteşug ieromonahul Nicodim, ca să îmblânzească suferinţa Jderului
celui mititel şi să-i deschidă o zare de nădejde. Astfel, după ce s-a odihnit Ionuţ în acea noapte la Neamţu,
s-a putut întoarce la Timiş cu al doilea comis Simion având o înfăţişare omenească.
Era cu obrajii alungiţi şi sarbezi, însă zâmbi ca şi altădată comisoaiei Ilisafta. Îi sărută amândouă mânile şi
primi să-şi cufunde nasul în busuioc la pieptul dumnisale; sărută mâna comisului şi-i primi cu fruntea plecată
binecuvântarea.
Faima războiului măriei sale Ştefan-Vodă era ajunsă de multe zile la Timiş. De asemenea ajunsese acolo o
bună-vestire despre fapta comisului al doilea şi al mezinului său. Venise cel dintăi să se laude cu prinderea
lui Emin Sidi Mamac însuşi jupân Cristea vistiernicul; căci fapta aceasta, din clipa împlinirii ei, devenea a
tuturor feciorilor lui Manole Păr-Negru. Lumea nici nu vorbea într-alt chip despre întâmplare. Feciorii
comisului Manole Păr-Negru au prins pe puiul lui Mamac-Han. Se cuvine deci să ne fudulim de asemenea
ispravă a noastră.
Dar a mai fost ceva, ce nu se poate bine desluşi, se mira jupâneasa Ilisafta. Mulţămirea luminatului
stăpân Ştefan-Vodă a fost să desfacă pe Ionuţ de la înalta sa milă. Asta pe de o parte nu-i rău, căci
bucură pe părinţii săi care-l jeleau, ca şi cum ar fi fost pentru totdeauna prăpădit; însă iată în ce chip
plătesc domnii din lumea aceasta credinţa şi vrednicia celor mai buni slujitori! Aşa se întâmplă şi cu un
oarecare comis, pe care nu ştim bine cum îl chiamă, carele a umblat în pribegie cu măria sa, robindu-şi
credinţa, suferind de nesomn şi foame, cunoscând boli şi răni şi care stă la Timiş uitat. Când şi când ne
aducem aminte de el şi ne bucurăm; dar după aceea îl lăsăm să se usuce acolo unde se află.
— Aş socoti, jupâneasă Ilisafta, zâmbi comisul, că mai sănătos este să nu ne amestecăm în treburile
Domniei. Acel despre care pomeneşti domnia ta se află mulţămit întru ale sale.
— Eu ştiu că-i mulţămit domnia sa, dar nu-s mulţămiţi alţii, se răsuci comisoaia Ilisafta. Putere-ai domnia
ta să-mi arăţi de ce a lepădat de la sine măria sa pe feciorul acelui comis
— Ţi l-a trimes domniei tale, ca să te bucuri de vederea lui.
— Mă uit şi-l văd, dar nu mă bucur, cinstite comise. Căci eu i-am dat măriei sale fecior ca o floare. Ş-
acuma uită-te şi vezi ce ne trimite înapoi. De atâta milă şi de atâta bine, i s-au tras obrajii acelui fecior al
comisului, şi i s-au stâns ochii.
Simion se amestecă.
— Muţă, zise el blând, întreabă domnia ta pe Ionuţ şi ai să afli că măria sa stăpânul nostru nu-i întru
nimic vinovat.
— Dar cine-i vinovat
— Să-ţi spuie el singur.
— Alei! Îşi pocni comisoaia palmele, ridicându-şi ochii la înălţimea stâlpilor pridvorului, nu cumva s-a găsit
o scorpie, care l-a muşcat de inimă
Ionuţ clătină din cap, dintr-odată înegurat:
— Nu-i scorpie, muţă.
— Nu-i scorpie dar ce-i, dragu mamei Spune-mi numaidecât unde-i, să mă duc să-i mulţămesc.
Comisul al doilea Simion se întoarse în loc privind în lungul drumului spre valea Moldovei. Dintr-acolo
venea la deal o trăsură verde cu cai negri. Mezinul nu răspunse deocamdată strigătului jupânesei Ilisafta.
— Mută, grăi el apoi cu stăpânire, aceea despre care vorbeşti poate a fost răpită peste Nipru.
— Vai! se miră comisoaia, crescându-şi ochii sprâncenaţi; când a putut da peste tine, Ionuţ, aşa vânt
repede Tu nu ştiai nimic despre acestea, dragu mamei; şi cum ţi-ai luat zborul, ai căzut în laţ. Cine-a
fost Tare sunt doritoare să-i aflu numele. Şi din ce neam este Tare m-aş mira să fie dintr-un neam
cumsecade. Şi cu ce şiretlicuri a umblat căci nu poate să fie decât o vădană care umblă cu înşelăciuni. Şi
dac-au luat-o nohaii, apoi eu oi da un sărindar de mulţămire.
La toate aceste întrebări, mezinul încerca să răspundă şi nu putea spune decât vorbe răzleţe ici-colo.
Totuşi comisoaia Ilisafta nu pierdea nimic din ce putea fi pentru dumneaei o lămurire şi îndată statornici