o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

s-au întâmplat — mă sfătuiesc eu cu oamenii de acolo — e greu de înţeles când are să se întoarcă. A luat
blănurile şi straiele. Au spus ţigăncile cum că a luat şi un pieptene de fildeş. Apoi dacă a luat şi pieptenele
de fildeş, gata. Semn că-şi păzeşte capul. Cum stam noi de vorbă, treceau oameni fugari din Ţara Leşască.
Erau spăriaţi de urgie şi căutau o scăpare la noi. În stăpânirea Craiului nu mai era nici o rânduială.
Dregătorii se trăseseră înlăuntru; slujitorii fugiseră să se închidă în Cetate la Cameniţă. Văzând eu că toate
umblă vraişte, după îndrăzneala unora şi altora, mă gândesc să trec în Ţara Leşască. Dacă trebuie, mă duc
până la Liov. Acolo se află jupân Dămian, fecior al stăpânului nostru; are cine mă ocroti şi mă pune pe drum
bun. Umblu eu căutând, întrebând. Văd jaf şi pojar pretutindeni. Morţi prin toate râpele şi pe sub toate
gardurile. Curţile boierilor sparte; unii şleahtici căzuţi sub harapnic; unele cneaghine sub coviltirul căruţelor
tătărăşti. Nu mai departe decât patru zile de cale, la Hanul Craiului, lângă un sat cu numele Somotroc, am
aflat ce s-a întâmplat cneaghinei Tudosia. Am aflat că a stat în popas o jupâneasă de la Moldova, cu
slujitori şi roabe. Cum umblau trâmbele de necredincioşi pălind ba ici, ba dincolo, oamenii stăteau cu
sufletul la gură gata de fugă. Căruţa jupânesei umbla cu întârziere şi cu fereală. Nu era teamă numai de
nohai, ieşiseră în pradă la drumurile mari şi mulţi dintre mişeii localnici. Era după amiază şi toţi plecau
urechea şi miroseau vântul; când iaca, dau tătarii într-o mică de ceas. Au luat tot, s-au dus. Mie tot nu-mi
vine a crede, până ce nu dau peste un slujitor de la Ionăşeni. Cum rămăsese acela, ascuns într-un horn de
sobă, minune este. Era urât ca dracu şi rânjea la mine. De la dânsul am înţeles desăvârşit că aşa a fost
cum mi se spune. Am luat pe acel om cu mine şi l-am întors la Ionăşeni. De acolo am venit să spun ce
este. Am aflat ieri în Suceava de trecerea domniilor voastre şi, luându-vă urma, am venit şi eu la sfântă
mănăstire.
Ionuţ înălţase încet-încet fruntea, privind cu ochi rătăciţi pe slujitor.
Întrebă şoptit ceva. Glasul nu i se auzea.
Botezatu îşi plecă urechea, venind lângă el.
— Au răpit-o pe jupâneasă Tudosia, încuviinţă el, răspunzând întrebării şoptite.
Mezinul murmură iarăşi.
— Nu! se apără Gheorghe Tătarul; în afară de acel slujitor n-a mai scăpat nimeni. Vrea să ştie — lămuri el
şoapta acelui copil bolnav cătră fraţii lui mai mari — vrea să ştie dacă a fost luată şi jupâniţa Nasta. Apoi
eu de când spun că a fost luată.
Ionuţ se îndârji privind în juru-i şi râzând rătăcit.
— Gata, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, zise el deodată.
— Stăi, Ionuţ, unde vrei să te duci îl stăpâni cu braţele călugărul.
— Gata; de-acuma nu mai este nevoie de nici o mustrare.
— Bine, nu te-om mai mustra; te ducem acasă, la Timiş.
— Ce să fac la Timiş Nu mă duc la Timiş.
— Atuncea rămâi aicea, la mine.
— Bădiţă Simion, seinei fecioraşul, nu mă lăsa aici, şi porunceşte Botezatului să lipsească din faţa mea.
Simion îl privi nedumerit; apoi se întoarse spre slujitor:
— Strânge de pe masă, Botezatule, îi porunci el. Du-te de mănâncă şi te hodineşte. Mâni dimineaţă ne
întoarcem acasă.
Mezinul se frământa, într-aceeaşi nemulţămire. Călugărul se aşeză lângă el, ou aceeaşi blândeţă.
— Numai Dumnezeu făptuieşte şi judecă înţelept, zise el.
Ionuţ ridică ochii, privind în laturi; părea a înţelege cu uimire ceva: ori că e o pedeapsă a Nastei, ori e o
pedeapsă a lui.
Într-adevăr, în mărturisirea ce făcuse părintelui Nicodim, credinţa frăţiei lui de cruce se dovedise
întinată: şi pentru asta i se ceruse iertare de la Dumnezeu. Acuma întâmplarea pe care o vestise Tătarul îi
venea ca o ispăşire crudă. Îndârjirea lui de o clipă slăbi: începu a se tângui, scâncind.
Din liniştea în care părea că stă, comisul Simion zvâcni dintr-odată în picioare, plimbându-se de colo-colo
prin pridvor, ca într-o cuşcă. Pintenii îi sunau îndesat.
— Ascultă, Ionuţ, grăi el oprindu-se în faţa fecioraşului, cu braţele încrucişate pe piept. În ziua când am
prins amândoi pe feciorul Hanului, am socotit că ai trecut în rândul bărbaţilor şi m-am mândrit cu tine. Se
pare că m-am înşelat. Înţeleg că ai vrut să străpungi pe Botezatu; te-ai uitat duşmănos şi la noi; ai stat
gata să te izbeşti cu fruntea în părete; asta s-o faci numai după ce ţi-o creşte coarnele. Văd că trebuie
să mai mănânci nouă ocă de sare, până ce vei fi vrednic să intri în sfatul bărbaţilor. Tu încă nu înţelegi ce
se chiamă bărbat — adică acel om care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de
la el slăbăciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalică lângă o
muiere; pe urmă încalică şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi
frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros, ca nişte buhai de baltă. Să treacă
un om pe la poartă şi să steie cu mirare; să zică: Hm! se cunoaşte că aceştia-s feciorii comisului Manole
Păr-Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!
Mezinul se holbă de disperare, pălind cu piciorul în pământ şi răcnind:
— Când am vrut şi am spus eu asta, bădiţă Simioane
Călugărul zâmbi cătră sine însuşi.
— Dacă n-ai spus, se apără Simion, şi dacă nu doreşti, atuncea rămân eu de minciună. Dar dacă vrei să
mă dovedeşti de istov, du-te şi-ţi cufundă capul într-o căldare cu apă rece. Trebuie s-ajungem cu alţi ochi
la Timiş, ca să nu spăriem oamenii de-a colo.