o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

căldări de apă de la fântână şi ne scoţi scaune în pridvor, la umbră, îţi prorocesc fericirea cea din veac.
Fratele Gherasim, om cărunt şi uscat, dădu fuga cu mare hărnicie cătră răsplata sa, cugetând că mulţi
vlădici, după cât arătau, în icoanele lor, zugravii monahi de la Aton, şi mulţi boieri ai lumii vor sta în gura
balaurului, ca să coboare scara iadului la focul nestins; pe când el, după binecuvântarea stareţului său, se
va sui la scaunul împărăţiei veşnice.
Pregăti albia de lemn sub nucul cel mare, aduse într-o strachină făină aspră de mălai şi sopon şi lăsă pe
călători să-şi curăţe pulberile şi să-şi limpezească feţele. Mezinul întârzia la cai.
— Pofteşte şi domnia ta, jupâne Ionuţ, îl îndemnă fratele Gherasim.
Ionuţ se împotrivi:
— Eu n-am nevoie de nimic.
— Ba să vii domnia ta numaidecât; aşa porunceşte părintele Nicodim; trebuie să te spăl şi să te grijesc,
ca să stai la cetania sfinţiei sale.
Mezinul oftă cu amărăciune.
— Văd că tare eşti domnia ta slăbit şi întristat, se miră fratele Gherasim. Ai avut pălitură de sabie ori de
săgeată
— Sunt săgetat.
— Se vede. Fie asta, fie alta, să-ţi cetească părintele Nicodim şi-ţi depărtează răutatea. Aşa am fost eu
bolnav de lungoare şi, cu cetitul cuvioşiei sale, m-am tămăduit. Am fost altă dată întru mare întristare
pentru o pagubă de şaizeci de groşi. Mi-a cetit şi am dobândit mângâiere, ceea ce-i mai de preţ. Acei bani
prăpădiţi am să-i aflu pe ceea lume.
— Eu am prăpădit altele, frate Gherasime.
— Orice-ai fi prăpădit, ai să afli.
— Când
— La învierea a doua, jupâne Ionuţ, când nu se mai poate tăinui nimica. Atuncea au să se arate şi hoţii,
cu averea mea. Au să vie să mi-o puie la picioare. Are să mi se adaoge şi dobândă.
— Bine; să aştept până la acea înviere, se supuse fecioraşul, urmând cu fruntea plecată pe fratele
Gherasim la căldarea cu apă.
Fraţii săi îl aşteptau în pridvor. Apa luase de pe obrazul lui o mască de pulbere; faţa îi apăru mai tristă în
soarele pieziş şi ochii mai adânciţi de cearcăne.
Ieromonahul îi puse mâna pe creştet.
— Ionuţ, fratele meu, îi zise el c-un glas blând. Întristat am fost când am văzut, la Putna, aceşti ochi.
Mai întristaţi au să fie bătrânii, când ai să ajungi la Timiş. Boala ta-i iute, după cât am înţeles de la comisul
Simion, dar trece. Trebuie să te mărturiseşti; şi să cerşesc de la Dumnezeu pentru tine răbdare şi bărbăţie.
— Da, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim.
Dintr-odată mezinul începu să plângă cu amar, grămădindu-se lângă Simion. Acesta îl bătu pe umeri, îl
supuse în genunchi sub patrafirul ieromonahului şi se depărta, coborând treptele în ogradă.
Părintele Nicodim ispiti cu luare-aminte şi cu răbdare pe mezinul său şi-l mustră pentru faptele-i rele. Apoi
îi ceti cuvinte de iertare din cartea cu scoarţe de piele. Fecioraşul se simţi mai uşurat şi zâmbi trist fratelui
său.
Atuncea se întoarse şi comisul Simion.
— După o zi de ajunare, se cuvine flămânzilor hrană, zise el cu părere de veselie şi cercetând în treacăt
pe mezin. Fratele Gherasim ne aduce o fiertură de peşte şi hribi copţi. Asta-i mâncarea pe care şi-o
pregătise pentru sine: eu l-am încredinţat că-i pentru noi. Se ştie că nu este alt peşte mai gustos decât
boişteanul de Nemţişor.
Călugărul şi comisul se veseliră. Ionuţ îşi strâmbă obrazul, făcând o silinţă să pară şi el bucuros. Nicodim
clăti din cap, privind lung la Simion.
— Dumnezeu să dea linişte răzvrătiţilor... şopti ieromonahul.
Ionuţ privi pieziş pe tovarăşii săi.
Se aşezară în jurul mesei. Fratele Gherasim aduse cina. Ieromonahul o binecuvânta.
Pe când stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfinţitului de început de toamnă,
sunară copite de cal în bolovanii potecii şi un călăreţ se opri la poartă. Mezinul sări ars din locul său,
repezind la o parte mâncarea.
— Stai liniştit la locul tău, nebunule, îl mustră cu asprime ieromonahul. Nu-i nevoie să te grăbeşti cătră
veşti rele.
Ionuţ şovăi şi se întoarse căzând la locul său, cu braţul pe masă şi rezemându-şi fruntea de cot. După
înfăţişare, tătarul nu se arăta vestitor plăcut. Îşi părăsi calul la şopron şi veni furişat şi neguros spre
stăpâni. Îşi lepădă cuşma şi se zgrepţenă cu asprime la tâmplă şi la ceafă.
Comisul îl îndemnă:
— Apropie-te, Botezatule, şi grăieşte.
— Jupâne comise al doilea, răspunse slujitorul, după porunca ce mi-a fost dată, am fost la Ionăşeni şi n-
am găsit pe jupâneasa Tudosia. Cum s-a întâmplat învălmăşeala ştiută, nici n-a mai aşteptat ziua. A
poruncit să se puie caii cei mari la căruţă, a luat pe fată şi s-a dus la neamuri în Ţara Leşască.
— La care neamuri
— Asta am vrut să ştiu şi eu numaidecât. Am întrebat pe slujitori: la care neamuri şi unde Ei mi-au dat
răspuns că, după a lor socotinţă, jupâneasa Tudosia s-a dus la o soră a sa nu departe de Liov. După câte