o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

primească, în judecata lui, o despărţire desăvârşită de Nasta. Căci de la neamuri şi din Lehia e mai greu s-o
scoţi decât de la tătari.
În noaptea de 19 august, amândoi fraţii hodineau în iarbă alături, stând cu feţele în sus spre stele şi
ascultând ronţăitul cailor în iarba acelei vâlcele, unde făcuseră popas. Călărimile lui Vodă erau împărţite la
alte capete de văi. Alaiul de curteni cu măriile lor trecuse în dumbrava de la Măr Putred, la marginea acelui
loc care se chiamă Pustia Sorocii. Unii boieri şi dregători se împărţiseră în lărgimile acele nelocuite încă de
om, ca să aibă caii îndestulare de hrană. Câte stele clipeau sus fără contenire, atâtea tomniţe susurau pe
întinderi nesfârşite, în iarba nouă, ţesută prin iarba veche. Aici nu pătrundea nimeni cu coasa. Cel mai
apropiat om stă la douăzeci şi cinci de ceasuri depărtare cu piciorul. Pe acele întinderi trec oile sălbătăcite
cu treisprezece coaste; uneori, în iernile grele, ajung până aicea zimbrii. Hălăduiesc aici mai cu samă, nişte
vânători harnici care se chiamă lupi.
Pământul cânta în noaptea aceea spre stele până într-o adâncă depărtare c-un zvon aproape nesimţit.
Prin acel zvon, comisul al doilea Simion Jder auzi a treia ori a patra oară suspinul amărât al mezinului său.
— Ionuţ, dormi întrebă el.
— Nu dorm, bădiţă Simioane.
— Mi se pare mie, Ionuţ, că tu eşti intrat la grea slujbă.
— Ba văd, bădiţă Simioane, că măria sa mă leapădă de la sine.
— Eu vorbesc de altă slujbă, băiete. E cu ochi negri, ori cu ochi căprii
Jder cel mititel îşi muşcă buzele cu inima înjunghiată.
— Răspunde-mi dacă am gâcit.
Mezinul tăcu.
— Trebuie să oftez şi eu, mormăi Simion; slujba şi suferinţa asta e ca vărsatul negru, de care nu scapă
nimeni. Dacă ieşim mâni cu bine din vălmăşag, te duc să te mărturiseşti părintelui Nicodim, ori mutei.
— Pot să mă mărturisesc şi domniei tale, scânci mezinul şi, întorcându-se în culcuş, îşi rezemă fruntea de
inima fratelui său.
Cu ochii închişi, comisul al doilea ascultă istorisirea lui Ionuţ. Când fecioraşul isprăvi, el deschise
pleoapele şi văzu că stelele lăcrămează.
— Nu sunt întristat pentru suferinţele tale, îi zise cuprinzându-l de după grumaz, ca să-l ţie alături, nici
nu mă supăr de prostiile ce ai săvârşit; mi-i jele că încă nu eşti bărbat şi mă tem să nu te prăpădim!
Mezinul simţi că prin acel din urmă cuvânt se tânguia şi comisoaia Ilisafta; nu se putea însă opri să nu
rămâie păcătos şi nătâng, supunându-se patimei lui, ca puterii unei stihii.
A doua zi s-a început cătră dumbrăvile de la Lipinţi vânătoarea crâncenă a tabunurilor lui Mamac-Han.
Aveau şiraguri lungi de podvezi şi bulucuri de robi care-i întârziau în mers. Din urmă, de le toate capetele
de codru, îi hărţuiau şi-i muşcau ca nişte câni răi grămezi de ţărani. Îndată după asta găsiră închise
drumurile pe care intraseră în ţară. Nu erau închise de nişte mişei cu părul vâlvoi şi cu glasuri spăimântate,
călări pe mârţoage, ci de oaste cu bună tocmeală. Înţelepciunea mârzacilor era să călăuzească taberele de
cară la vaduri, nu să bată război. Deci după ce pipăiau călărimile din Ţara-de Jos, fereau calea lor mai spre
miazănoapte, spre locuri în care chibzuiau să găsească lărgime. Nu târzie vreme se ivi nevoia ca să rupă
împotrivirile. După deslănţuirea unor asemenea harţuri, începu a fi pentru prădalnici pagubă în podvezi şi
robi. Dintr-odată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale
măriei sale Ştefan-Vodă. Toată lucrarea de împungere şi de încercuire ţintuise a împinge pe mârzaci pe unii
în alţii, din vale în vale, bulucindu-i la o singură ieşire.
Aia a fost zdrobirea lor. Bătuţi de pe coline în preajma dumbrăvilor, unele din pâlcurile de nohai se
îmbulzeau spre o scăpare ce părea deschisă, între două dealuri oable, care se îngustau şi se deschideau
iar, la câmpia Nistrului. Cum intrau în acel pridvor strâmt, îi detunau puştile lui Petrea Hărman chelarul,
încât, după un ceas, trecătoarea se iezi de leşuri. Atuncea, risipindu-se nohaii cu spaimă şi fără călăuză în
toate părţile, au intrat oştenii domneşti în ei cu săbiile, măcelărindu-i până ce le-au căzut braţele de trudă.
La al optulea ceas al zilei, comisul al doilea Simion, având cu el slujitorii şi pe mezin, a însemnat într-un
fund de rovină o îmbulzeală ciudată, în care nu era atât pregătire de război a nohailor cât fereală şi pază.
În asemenea ghem, prisăcarul ştie că găseşte totdeauna matca. Astfel comisul înţelese că acolo trebuie să
se afle o mare căpetenie a lui Mamac-Han.
Avântându-şi slujitorii într-acolo, comisul Simion Jder porunci mezinului său să-şi gătească juvăţul. Îşi
trecu şi el cu cotul mânii stângi colacul de funie. Cum coborî pâlcul său spre rovină, ghemul de călăreţi
asiatici zvâcni înainte, lăsând luptători în urmă. Cu aceştia se păliră în săbii şi în suliţi unii din slujitorii lui
Ştefan-Vodă. Comisul îşi duse cu repeziciune calul în preajma celorlalţi prădalnici şi cunoscu numaidecât pe
acel care părea căpitenie. Era un tinerel cu strai albastru. Nu purta platoşă de piele ca nohaii de rând. În
cap avea coif de argint cu pană albă de struţ, încovoiată până la ceafă. Îşi ţinea sabia goală în pumnul
drept. În apropierea lui nu erau slujitori de rând ci mârzaci, unii bărbaţi cărunţi. Slujitorii de rând, puţini la
număr, erau mai în laturi şi aceia repezeau asupra urmăritorilor săgeţi din fuga cailor.
Încordându-şi arcul, Ionuţ Păr-Negru întrebuinţa asupra acestora meşteşugul său de vânător; pe cei
câţiva loviţi îi lepădară caii în râpă; ceilalţi se răsleţiră. Atuncea, apropiindu-se din laturi, amândoi fraţii
zvârliră juvăţurile. Calul tânărului cu coif de argint fu smuncit îndărăt şi căzu. Astfel ghemul de mârzaci, cu
Emin Sidi Mamac, feciorul Hanului, a fost supus şi întors spre culme, de unde măria sa Ştefan-Vodă avea
priveliştea bătăliei.
Domnul lăudă pe comisul său cu plăcere, iar spre Jder cel mititel surâse în treacăt, fără să-l laude şi