o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

DESPRE IEŞIREA ÎN PRADĂ A TĂTARILOR DE DINCOLO DE VOLGA
În ziua sfintei adormiri a Maicei Domnului, 15 a lunii lui august, după poruncile care erau în putere în acea
vreme a luminatului Ştefan-Vodă, a ieşit Ţara în mirişti, sub soarele asfinţitului verii, ca să dea închinare şi
laudă Domnului Dumnezeu pentru holde.
Fusese în acel an 1469 o bună cumpănă a ploilor şi pânile albe dăduseră mare spor de boabe. Din pricina
secetei de la începutul primăverii, paiul rămăsese scurt la grâu, numai de o palmă domnească; dar spicele
erau mari cât degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La treier, boabele se desfăcuseră grele şi tari, c-un
sunet de sticlă. De asemeni oarzele, ridicate mai nainte de pe câmpuri, se aleseseră bune. Iar mălaiul din
Ţara-de-Jos, după faima anilor prielnici, se putea spune că-i fără coajă. La ariile unde se treieraseră
grâiele, umblau paserile cerului şi şoricăriile pământului, ca să se îndestuleze din prisosul milei lui Dumnezeu.
Holda toată era aşezată în gropi arse din proaspăt.
Deci, în acea zi de 15 august, preoţii binecuvântară noroadele adunate, ridicând crucea. Paserile cerului
şi dihăniile primiră şi ele binecuvântarea, după rânduială acestui pământ al Moldovei. Din spicele prăpădite
în mirişte, fetele împletiră stele, iar flăcăii îşi puseră la cuşme surguci.
Din bucuria şi soarele acelei zile, Ţara se trezi în dimineaţa următoare sub nour şi sub vânt de veste
îngrijorătoare. Până cătră amiază înţelegerea unei primejdii se desluşi.
Se aprindeau focuri pe dealuri din răsărit, de cătră Nistru. Această veste a străjilor domneşti era
aşteptată la Suceava, căci numaidecât din Cetatea lui Vodă porniră alergătorii spre Ţara-de-Jos şi spre
Ceremuş. Erau alergătorii primejdiilor, căci îşi duceau caii în goana cea mai mare din poştă în poştă şi cătră
fiecare poştă dădeau sunet de corn, ca să fie gata alţi cai odihniţi.
Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul tătarilor de dincolo de Volga, şi-a scos căpcăunii în
pradă asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, duşmanul lui Mengli Ghirai, hanul de la Crîm.
Pe când crîmlenii ieşiseră de mult la lume şi trăiau în case, având grădini de trandafiri deasupra Mării
Negre, nohaii din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă şi la căruţa lor de lăieşi; încă mâncau carne
crudă şi purtau cojoace mânjite cu sânge, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea lui Ghinghis-Han. La
gâtul suliţii aninau păr de om încleiat cu sânge cruşit; săgetau din fugă; ştiau să călărească în picioare pe
cal; aruncau cu mare dibăcie arcanul; ştiau să zvârlă din suliţă câlţi aprinşi în streşinile caselor; luau în
suliţă ca în ţiglă copiii. Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta şi în stânga; adunau sub harapnic pe
creştini şi-i mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; străpungeau ţarina pe costişe, căutând gropile
de grâu şi de orz, deschizându-le şi prădându-le. Încărcau claie peste grămadă în căruţele lor cu roate
înalte tot ce găseau de preţ — straie, arme şi argintării — şi se răsuceau îndărăt într-acelaşi vârtej,
neaşteptând nici o întâlnire cu oştile domnilor. Ieşirea lor la lume se făcea năprasnic, pentru dobândă, după
care se întorceau în pustie, ca să se aşeze cu foalele în sus sub cort, şi să mistuie în lenevie grânele
semănate şi secerate de alţii, punând pe robi să împlinească treburile de dârvală în sălaşele lor şi aşteptând
în acelaşi timp preţ de răscumpărare pentru aceşti robi, de la neamurile lor rămase în urmă şi scăpate de
primejdie. Se povestea despre mulţi oameni din Lehia ori de la Moldova, care se duseseră să-şi răscumpere
un frate ori un copil, ori o soţie; de asemenea se povestea şi de fuga unora dintre cei vrednici, care
străbăteau pustia ascunzându-se ziua în stufării şi ierburi, iar noaptea umblau după arătarea lui Dumnezeu,
care a însemnat pe cer acel fum de lumină şi de stele ce se chiamă Drumul Robilor.
Asemenea întâmplări cumplite mai fuseseră altădată, la alţi voievozi. De când era aşezat în domnie măria
sa Ştefan, Ţara Moldovei fusese ferită de urgia nohailor.
Alergătorii măriei sale, repezind porunci la dregători, lepădau şi satelor anume vestire, că, până la Prut,
să steie tot omul treaz fără a se mişca din locul său; numai să-şi ascută la capăt suliţa de carpăn şi s-o
pârlească în foc; iar de la Prut până la Nistru, vitele, pruncii şi muierile să se ducă la adăpost sub codru.
Bărbaţii să nu cuteze a umbla în altă parte decât la tabăra ştiută, care le-a fost poruncită de dregători, ori
de căpitanii răzăşilor.
Cu puţine zile înainte, socotind la calendarul său strânsul holdelor gata, Mamac-Han trecuse cu
ceambulurile sale apa Niprului. Pe acesta mal îndată le împărţi în două trâmbe. Una o repezi asupra Ţării
Leşeşti. A doua păli la Nistru, prăvălindu-se în ţinutul Lăpuşnei.
Trei zile a fost în Lehia crâncenă zvârcolire. Deşi luminăţia sa Craiul primise de la Mengli Ghirai-Han
aceeaşi ştire pe care o primise şi măria sa Ştefan-Vodă, a lăsat să meargă toate în voie şi fără grijă, cu
huzurul în care trăia fiecare. Luminăţia sa Craiul cu Regina Doamna şi cu coconii crăieşti în petrecere la
castelele Litvaniei, unii în danturi, alţii la vânători, iar şleahticii primprejurul măriilor lor. Alţii, care nu erau
primprejurul înaltei curţi, se desfătau şi mai bine, după plăcerea pe care o avea fiecare şi după gustul său.
Atâta bielşug fusese în acel an, încât nimănuia nu-i mai păsa de nimica. Când a căzut la hotar trăsnetul şi
a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ţinând lângă sine ostile ce aveau.
Curierii domneşti au început a umbla de la margine înlăuntru şi din lăuntru cătră margine, dar împotriva
acelei grabnice învăluiri tătărăşti greu se putea pune stavilă. O asemenea hoardă umblă ca dâra de pulbere
aprinsă. Fulgeră ici-colo-dincolo; trece şi înapoi nu se mai întoarce; coteşte fără noimă şi iese iar la hotar;
ocoleşte locurile întărite şi cetăţile, se încovoaie în laturi din calea pilcurilor de oşti legate. Acel olat al
Lehiei, deschis ca în palmă în marginea stepei, a fost în scurt măturat. Zecile de mii de robi şi miile de
căruţe au ieşit printre pojaruri, sub paza călăreţilor mongoli, spre răsărit. În târguri, maţele neguţătorilor
graşi au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile
capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor. Cine scăpa