o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

zâmbea cu semeţie.
— Nu ridica din umeri, comise Simioane. Nu-s beat şi nici nu-s nebun. Mai ales, cinstite comise Simioane,
nu sunt prost. Eu am cunoscut de-acolo unde mă aflam că treaba mea nu-i uşoară, şi că aicea, la Timiş,
sunt slujitori vrednici ai măriei sale Ştefan-Vodă — Dumnezeu să-i ţie zilele şi să-i ajute a birui pe spurcaţii
ismailiteni după cum s-aude şi la alte neamuri că-i rânduiala măriei sale de Voievod creştin. Am aflat noi
acolo la Zaporoja noastră cine-l comisul Manole şi cine-i comisul Simion; după câte ni s-au spus, i-am
preţeluit bine şi am zis aşa că puţină minte poate avea numai un boier fugar de la Moldova, care vrea să i
se aducă în Ţara Leşască harmasari năzdrăvani; dar noi, cei ce cunoaştem meşteşugul, ştim ce se poate şi
ce nu se poate. Am arătat că nu putem răpi şi duce un harmasar domnesc; atunci ni s-a dat învoire să-l
înjunghiem. Însă nici asta nu-i uşor. Hai să spunem că îndrăznim a încerca pentru un căuş de zloţi. Dar
dacă găsim hoţi mai mari, cum spune moş Ilia, atunci ne suim în creangă de copac.
— Vai şi of! se tângui moşneagul chior, închinându-se până la pământ.
— Spune! porunci comisul, întorcându-se spre Răţoi.
— Deci, urmă Gogolea, dacă am înţeles că fapta noastră-i cu primejdie, am chibzuit s-o săvârşim odată
cu alta. Căci mai este, comise Simioane, o lucrare pe care mi-a dat-o în samă acel boier moldovan fără
minte. Se află lângă hotar un sat Ionăşeni, unde coconul lui Ştefan-Vodă s-a înădit a poposi din când în
când. Zice acel boier că să-l prindem şi să i-l aducem zălog pe Alexăndrel-Vodă, ca să-şi poată scoate
averile şi dobânzile de la Moldova, care i-au fost poprite de Domnia nouă. Ori poate îi trebuie coconul
pentru altele. Aşa că acea treabă mie mi s-a părut mai uşoară, însă n-am făcut-o mai degrabă decât pe
aceasta. În noaptea asta băieţii mei prind pe coconul lui Ştefan-Vodă la Ionăşeni. Iar acela-i zălogul meu,
nu al boierului. Căci dacă nu izbândesc aici, cum s-a întâmplat, mă pot răscumpăra. După cât ştiu eu, cu
Alexăndrel-Vodă se află şi fratele mezin al domniei tale, comise Simioane. Aşa că mai am un zălog de bun
preţ; şi după toate câte ţi-am spus, te poftesc să nu mai întârzii. Avem mare grabă să ne ducem la acei
copii, să le dăm drumul, ca să nu li se întâmple, din iuţeala lor, vreo sminteală.
Comisul Simion asculta de câteva clipe cu gura căscată, încremenit. Înghiţi de câteva ori amar.
— Ai spus că măria sa Alexăndrel-Vodă e prins la Ionăşeni
— N-am spus aşa. Am spus că băieţii mei îl prind în noaptea asta, împreună cu mezinul domniei tale.
Facem schimb. Domnia ta mă slobozi pe mine; eu ţi-i dau pe dânşii.
— Poate vorbele tale să fie numai o înşelare şi o capcană.
Atamanul Grigore Gogolea clătină din cap cu supărare.
— Dacă nu mă crezi, comise, străpunge-mă.
— Dar poate-i aşa cum spui.
— E aşa cum spun. Fă bine, comise Simioane, şi-mi dă drumul la mâna dreaptă ca să fac cruce după
rânduială noastră, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi să mă jur cu blăstăm.
Simion Jder stătu la îndoială.
— Dă-mi drumul, hotărî atamanul Gogolea, fără de nici o sfială.
Comisul dădu poruncă la slujitori. Lotrul se închină cu smerenie înspre lună.
— Mă jur că spun adevărul, grăi el cu patimă; mă jur pe sufletul meu. După ce am să împlinesc de tăiat
nouăzeci şi nouă de păgâni, mă duc desculţ la ispăşirea mea în lavra cea mare de la Kiev, silindu-mă să
trăiesc ca un monah umilit şi cerşind în fiecare ceas iertarea răutăţilor mele. Aşa că jur în faţa domniei tale
pe judeţul cel înfricoşat de la plinirea veacului, când am să stau în faţa cântarului. Acuma mă crezi
— Te cred, răspunse comisul Simion Jder.
— Atuncea, comise Simioane, nu mai putem întîrzia.
— Ba trebuie să întârzii, să-mi gătesc slujitorii, să reped ştire la Domnie.
— Slujitorii ia-ţi-i. Pe mine pune-mă iar în obadă, ca să ai în stăpânire viaţa mea în orice clipă; dar nu
trimete nici o ştire nicăieri. Dacă n-ajungem la Ionăşeni la vreme, acei copii bezmetici se pot prăpădi.
Oricâtă straşnică poruncă am dat eu flăcăilor mei să le cruţe vieţile, nu se ştie ce se poate întâmpla până
la urmă. Vestirea lui Vodă e iarăşi fără noimă, ca să nu ne fie poprit umbletul chiar în această noapte. Iar
dacă nu mă crezi, după jurământul meu, şi vrei să faci altfel, eu nu mai spun nimic şi mă pun jos. La
cântarul cel din veci avem să venim amândoi cu marfa noastră şi Domnul Dumnezeu are s-o preţeluiască.
Simion Jder stătu puţin în cumpănă. Nu putea nici într-un chip face altfel decât îi poruncea lotrul. Îşi găti
slujitori, trimese răspuns comisului Manole să suie numaidecât la deal, porunci cai repezi; dădu samă în
puţine cuvinte bătrânului Manole pentru plecarea lui grabnică şi, la miezul nopţii, având pe robi în stăpânire
între sine şi vatavul Lazăr, coborî la apa Moldovei, trecând prin vad. Luna era în creştetul bolţii şi cerul se
limpezise la amiază, însă drept înainte, în fundul zării cătră care mergeau, erau întunericuri de ploaie şi
scăpărau fulgere.
Astfel într-o întinsoare, fără de popas, au mers până cătră ziuă.
Lângă un drum mare, într-o coastă de râpă, vorbele atamanului Grigore Răţoi s-au adeverit. Comisul
Simion porunci oprire şi trase sabia asupra lotrului.
Mai fumegau încă snopi, între ponoare, lângă baltă; şi, în cea dintăi lumină a zorilor, flăcăii lui Gogolea se
îmbulzeau la năvală cătră fundul râpii, răcnind cu mânie şi înverşunare, trăgându-se înapoi şi iar năzuind
înainte, ca în spasmuri. Unii îmbrâncau loviţi de moarte, alţii îşi legau rănile. Mânia lor nu mai avea nici un
spor şi numărul li se împuţinase.
— Moş Ilia, răcni cu mirare atamanul Grigorie, ni s-au prăpădit şi oamenii de aici.
La marginea drumului zăcea încârligat ca un vierme, pălit de sabie în cap, Coman, omul postelnicului Jora.