o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

apropiat şi mai bun de intrare. După ce-mi arăţi toate, şi ne înţelegem, dăm grăunţe cailor. Ne punem cu
pântecele la pământ şi dormim. Înainte de a se ridica luna, noi trebuie să fim departe. Bine este aşa
— Bine, răspunse cu îndoială moş Ilia. Atamanul Grigorie râse cu voie-bună.
— Ascultă, moşule, îl privi fără mânie atamanul: uită-te cu ochiul tău cel fără solz la tovarăşii cu care am
venit. S-au clătit ei din hotărârea lor din pricina tânguirilor tale Nu s-au clătit. Căci să ştii că Grigorie
Gogolea nu-şi răpune ca un prost ţeasta pentru două parale. Să n-ai grijă prea mare. Am rânduit tot ce se
cuvine ca să mă întorc sănătos acasă.
Moş Ilia se închină, pătruns de evlavie şi încredinţat de izbândă.
— Să-ţi ajute, băiete, Dumnezeu şi Maica Precistă.
Îşi făcu de trei ori semnul crucii din creştet până sub foaie, bătu metanie şi se duse să se culce ou faţa
în jos, în paie, sub şopron, la rând cu tovarăşii săi.
Între al patrulea şi al cincilea ceas al nopţii luna bătea încă pieziş din răsărit asupra cursului Moldovei
împrăştiat în prunduri şi huceaguri. Vremea se arăta cu oarecare priinţă pentru acea afacere
neguţătorească, deoarece se ridicau din când în când, din miazăzi, grămezi de nouri care astupau lumina.
Treceau, şi cerul se lumina iarăşi. După un răstimp mai scurt ori mai îndelungat, înaintau iar spre lună munţi
mişcători ori balauri şi zgripţori cu mai multe capete şi forme necontenit schimbătoare. Vânt nu bătea;
când şi când se strecura prin frunzare o şoaptă pripită, care se stingea repede.
În aşezarea de la Timiş, sus, unde se afla chilia comisului al doilea, iar în preajma acestei chilii închisoarea
singuratică a harmasarului domnesc, şi, nu departe de acestea, odăile slujitorilor, era aceeaşi rânduială can
toate nopţile, şi străjile vegheau la locurile lor. Cum trâmbiţa cucoşul cel bătrân porumbac de pe culmea
lui din spatele chiliei comisului Simion, dintre hamuri şi scule, străjile dădeau strigăt, chemând schimbul. De
la odăi ieşeau slujitori, umblând pe cărări ştiute, în toate cotloanele aşezării, luând caraulele vechi şi
aşezând altele proaspete.
De patru săptămâni, în fiecare noapte, fără nici o scădere, Simion Jder priveghea dintr-un loc anumit
această mişcare a slujitorilor săi, şi nu numai mişcarea slujitorilor, ci orice s-ar fi părut neobişnuit şi în afară
de rânduială între zgomote şi arătări. când se iscau din munte ploi cu tunete ori cu zvon de vânt, oamenii
aveau poruncă să stea toţi treji afară, cu armele gata, în adăposturi anumite.
În nopţile line, slujba părea cu mult mai uşoară oamenilor. Era ceva mai anevoioasă pentru Lazăr Pitărel,
vătavul lor. Iar comisul al doilea îşi petrecea vremea într-un fel de somnie neliniştită.
Locul de priveghere al lui Simion Jder era pe o gireduică de fân, în loc deschis, de unde se simţeau toate
ale nopţii. Îndată ce se alina mişcarea aşezării şi se făcea întuneric deplin, el se strecura nesimţit în acel
adăpost, de care slujitorii de rând nu ştiau nimic. Cunoştea locul şi putea îndrepta spre el anumite chemări
numai vatavul Lazăr. Nu-l ştia nici comisul cel bătrân, care suia uneori în puterea nopţii, cercetând străjile.
— Unde-i jupân al doilea comis mormăia domnia sa posomorât.
Lazăr Pitărel îi dădea un răspuns potrivit, cum că jupân Simion cercetează locurile dinspre pădure, ori
umblă în lungul liniei străjilor, ori s-a dus cu suliţa şi cu cânii în râpa din coasta izvoarelor, unde au slobozit
urlete lupii. Erau în acel an două lupoaice fătate în tihăriile din râpa izvoarelor, una în locul numit Pietrărie şi
alta în Glodurile lui Pahomie.
Jupân Manole Păr-Negru se uita cu supărare la toate; se răsucea în loc petrecându-şi prin barba mare
degetele răşchirate ale mânii stângi, intra o clipă în grajdul harmasarului, pe urmă se ducea. Uşile de la
harmasarul domnesc erau date totdeauna în laturi. Se auzea din când în când, în întunericul dinlăuntru,
bufnitură de copită în podină, ori strănut.
— Aşa-i rânduiala jupânului comis al doilea, îşi urma şopotul bătrânul cătră vatavul Lazăr. Altădată aici
sta totdeauna încuiat, cu lacată de-o ocă. Nu pot spune, vatave Pitărel, că-mi plac uşi deschise, la vreme
de noapte, cu harmasar de preţ înlăuntru.
— Aşa avem poruncă de la comisul Simion, răspundea cu blândeţă Lazăr Pitărel.
— Ştiu, îşi scutura barba bătrânul, numaicât mie nu-mi place.
— Aş îndrăzni, stăpâne, să-ţi spun că să fii fără de nici o grijă.
— Aşa spuneţi voi, dar asta mie nu-mi aduce linişte şi somn.
Pe gireduica de fân, la căpătai, Simion Jder îşi avea armele. Nu-i lipsea dulama şi gluga pentru furtuni şi
ploaie. Lângă şale avea pe căţeluşa lui Ionuţ, Doica. Acea capaucă ageră şi cuminte nu se clintea fără
poruncă din locul unde o deprinsese să steie comisul al doilea. Cum se simţea în preajmă ceva neobişnuit,
Doica mârâia uşor în spatele lui Simion. Bora, tovarăşul Dolcăi, avea nărav, în asemenea împrejurare, să dea
glas cu larmă mare şi chelălăituri; de aceea comisul Simion îl înlăturase. Doica îi strecura prin şale murmur,
scoţându-l din somnie dacă era aţipit. Prea arareori, însă, i se întâmpla asemenea slăbăciune comisului. De
când rânduise această slujbă a oamenilor şi această veghere a sa, îşi făcuse obicei să doarmă ziua. Pe
lângă asta, se ferea cu mare statornicie şi tărie să pună în gură vin. Aşijderea ţinea trupului său
doftoricească socotinţă, precum ţinea cailor pe care-i avea în samă. «Să iei aminte la trei lucruri şi tu, îi
zicea domnia sa lui Lazăr Pitărel. Să-ţi fie botul rece, picioarele calde şi pântecele uşor.»
În noaptea aceea căţeluşa nu-i dădu înştiinţare decât după două ceasuri de la schimbul întăi al străjilor.
Asupra lunii se perdeluiau nouri, împuţinându-i lumina.
Doica mârâi; comisul Simion ridică fruntea, scuturându-şi pletele. Îşi pipăi armele de la căpătai şi întoarse
urechea.
Susurul de vânt stătuse. Doica totuşi adulmecă înălţând botul. Îi veneau înştiinţări tainice în crestăturile
nasului şi îşi subţie mârâitul, cu oarecare mânie.