o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

cară bune şi boi voinici. După sântămărie pot încărca şi trece marfa în Ţara Leşască. Drumurile sunt bine
păzite, vămile blânde şi cinstite. Până la anul nou zintăi septemvrie, marfa se află la Liov. Toată lumea-i
mulţămită.
Vatamanul acelor neguţători, Grigorie Pogonat, asculta cu luare-aminte aceste lămuriri şi era prea
mulţămit, mângâindu-şi barba.
— Întăi să ne mai aducă cinstitul crâşmar o oală de vin, porunci el, zvârlind un ban de aramă pe masă;
după ce bem şi oala asta de vin, am să mai rog pe cinstitul crâşmar, să se mai ostenească cu una, pentru
care-i azvârl pe masă alt ban, plătind cinstit ca orice neguţător liovean; după asta poftesc să mergem la
casa voastră să vedem probele de marfă.
Probele de marfă se găseau nu departe de rateş, la o căsuţă luată cu chirie pe trei luni de la o văduvă
sărmană. Femeia îşi încărcase cele câteva cioveie, găinile şi purcelul, şi le trecuse dealul la o fată a ei
măritată în sat la Moţca. Liovenii aşezau în casă sloiurile de ceară, iar ei se culcau în fân, sub şopron. Cât
umblau cei doi slujitori după marfă, moş Ilia Chiorul stătea şi păzea casa. Când se întorceau ei, la al
şaptelea ori al optulea ceas al zilei, bătrânul îşi lua toiagul şi trecea prin vad Moldova, ca să se ducă la
izvorul lui, în pădurea de deasupra Timişului. Umbla domol pe cărare la deal şi se întorcea târziu. Găsea de
obicei pe cei doi tovarăşi ai săi dormind. Mai adăogea ceva nutreţ în ieslea cailor şi se culca şi el.
— Ei, prietinilor şi tovarăşilor, grăi meşterul Grigorie, descălecând în ograda vădanei, să-mi spuneţi acuma
ce aveţi de spus cu adevărat.
— Spunem, atamane, mormăi moş Ilia. Pentru ochiul meu sănătos, am istovit o cunună de ceapă, ca să-l
fac să lăcrămeze. Cu atâta ceapă şi cu atâta apă ruginită, mă tem să nu pun şi la stânga solz, cum am în
dreapta. Altfel, în altă privinţă, nădăjduiesc să pornesc în noaptea asta la locul meu.
— Nădejdea ta, moşnege, are să se împlinească. N-am venit să mă aşez aici; am venit ca să mă întorc
numai-decât.
Bătrânul îşi făcu cruce.
— Dumnezeu şi Maica Domnului au să ne ajute să umblăm cu bine la noapte. Dar trebuie să-ţi spun,
atamane Grigorie Gogolea, ca un hoţ vechi şi cinstit care mă aflu, că, după câte am văzut eu cu ochiul
meu cel bun, aici, la Timiş, sunt alţi hoţi tot aşa de vrednici.
— Au simţit poate ceva
— Nu; de asta să n-ai nici o grijă. Unde umblă moş Ilia Chioru, nu poate nimenea desluşi de ce umblă el şi
ce vrea el. Doar prea sfinţitul mitropolit de la Kiev, după ce s-a sfătui cu soborul trei zile, să poată desluşi
ceva. Şi încă şi atuncea, acel ceva e ca şi nimica. Am umblat la izvorul meu şi nu m-a întrebat nimene aşa
cum se cuvenea faţă de un om sărman ca mine. Am băgat de samă câte grajduri sunt, câte ceairuri, ce fel
de pază şi ce fel de străjeri; mi-am dat samă cum umblă, cum se schimbă şi ce putere au, şi am înţeles,
atamane Grigorie, că noi, fiind numai şase oameni, nu ne putem bate cu şaizeci.
— N-am venit, moşule, ca să ne batem, am venit pentru altă ispravă.
— Ştiu. Ce ispravă poţi săvârşi dacă acolo-i pază ca şi cum ar fi haznaua de zloţi a lui Cazimir-Crai Mai
întăi grajdul acelui harmasar cu numele Catalan nu-i în margine; nu-i nici într-o râpă, ca să poţi, nesimţit,
zugruma străjile. E aproape de odăile străjerilor şi la o zvârlitură de băţ de chilia comisului Simion. E aşa de
bine păzit calul încât nu înţeleg cum am putea pătrunde să-l dezlegăm şi să-l luăm cu noi.
— Cu toate acestea, moşule, trebuie să pătrundem. Altfel nu primim de la jupânul nostru căuşul de zloţi,
cum ne este tocmeala.
— Bine, să pătrundem, căci asemenea fapte am mai săvârşit. Să răpim şi calul. Să-l trecem apa, să-l
ducem în casa unde ţinem ceara, să-l măsluim, să-i îmbrăcăm copitele cu saci, să facem toate cele de
cuviinţă. Asta vrei să facem! Asta nu se poate! Cât ai bate în palme, stau toţi acei slujitori roi împrejurul
nostru. Trebuie să ne ghemuim la pământ şi să lăsăm să ne ia capetele. Asta este.
— Moşule, nu fi nebun ca în tinereţe; fii înţelept după vârsta în care te afli, îi răspunse cu blândeţe
atamanul Grigorie. Am ascultat ce-ai spus şi-mi trag urmările. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim.
Stai, — nu te tulbura nici nu te veseli. Dacă nu se poate să răpim calul, nu-l răpim. Am numai nevoie să
intru până la el, să-i pun jungherul la beregată; şi, dacă pot, să-i iau semn steaua din frunte, drept
mărturie că am făptuit ce trebuie. Crezi că nu m-am gândit la toate şi nu m-am sfătuit cu boierul meu Ce
nevoie are el de un harmasar bătrân Lui îi trebuie numai pieirea acelui cal; ştie el că dacă piere acel cal,
cade jos şi Ştefan-Vodă. Căci norocul măriei sale Ştefan-Vodă e legat de calul acela.
— Dar dacă nu-l poţi lovi, căci se aude despre Catalan că ar fi năzdrăvan
— Îţi poruncesc iar, moş Ilia, să fii înţelept. Dacă-i năzdrăvan, nu-l pot nici fura. Dacă-i cal de rând, are
să cadă ea orice cal. Nefiind cai năzdrăvani decât în poveştile tale, eu am să dau lui Catalan o lovitură de
jungher şi el are să cadă. Asta este. Pentru treaba asta îmi trebuie vreme numai cât ai număra până la
zece. Voi trebuie să păliţi în altă parte, ca să pot eu intra Ia locul anumit. După ce am numărat până la
zece şi am săvârşit ce se cuvine, m-am dus. Fiecare îşi vede de drumul lui şi iese la ţinutul nostru, ori cu
repeziciune, ori cu meşteşug. Asta se poate
— Socot, atamane, că asta se poate, se veseli bătrânul Ilia, clipind din ochiu-i teafăr.
— Atuncea, dacă se poate, întinde năsip pe fundul acestui poloboc, şi fă însemnări cu vărguţa asta. Aici
e grajd, aici e ceair, aici e râpă, aici e casa comisului. Cum mi le desluşeşti aici, te întorci şi mi le arăţi şi
acolo la locul lor de sub pădure, deoarece unele se văd de aici cu ochiul slobod. Cunoşti foarte bine cât de
departe vede ochiul lui Grigorie Gogolea. Din ceea ce-mi arăţi aici şi din ceea ce văd acolo, pun la cale pe
unde trebuie să păşească patru dintre noi. Iar tu ai să mă duci, pe cărarea ta, drept la locul cel mai