o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

acuma nevoie de el. Poate că nu mult va trece şi am să-l pun pentru viaţa măriei tale.
În vremea acestui schimb de vorbe, jumătate glumeţe, jumătate întărâtate, slujitorii intrau în curmătura
dealului, descălecând şi gătindu-şi armele.
Cel mai umilit medelnicer Dumitru Crivăţ izbuti să se rupă din mişelnica sa mirare; îşi smulse sabia şi făcu
doi paşi împotriva primejdiei încă necunoscute. Avu un rânjet mânios.
— Socot eu acuma, mărite stăpâne şi prietine Ionuţ, că mi s-a încheiat veleatul aici, plătind prostia de
care sunt vinovat. Se mai dovedeşte încă o dată lumii, care-i pricina nenorocirii bărbaţilor.
Coconul domnesc se frământa încă în şa, cu supărare.
— Îţi poruncesc, Ionuţ, strigă el, lămurire deplină, în acea clipă sună un corn cătră şosea.
— Pofteşte, măria ta, şi ascultă, şopti Jder, dintr-odată liniştit.
Lovită de acel sunet, frica lui fu înlocuită de o luare-aminte ageră.
După corn, se înălţă glasul gros al unui crainic. Striga leşeşte. Jder nu înţelegea. Dar coconul Alexandrel
şi Dumitru Crivăţ medelnicerul înţelegeau.
— Poftim pe măria sa Alexăndrel-Vodă să se deie prins. Avem poruncă să nu i se pricinuiască nici o
stricăciune; dar dacă nu se supune, noi nu putem răspunde de viaţa măriei sale.
Jder se roti cu braţele în jurul lui, ţistuind şi poruncind tăcere.
Nimene nu răspunse crainicului.
Jupân Dumitru Crivăţ lămuri în şoaptă lui Ionuţ înţelesul vorbelor strigate şi se miră cătră sine însuşi.
— Ţ! ţ! cum a putut înţelege şi cunoaşte ce are să se întâmple un fecioraş ca acesta, mai bine decât
oameni în vârstă şi înţelepţi! Deoarece bătrânii sunt nevrednici, sunt nevrednici şi păcătoşi!
— Jupâne medelnicer, se mărturisi cu îndrăzneală Jder, înălţând fruntea; cei tineri sunt şi ei păcătoşi,
căci au fraţi monahi împotriva cărora au pus prefăcătorie şi minciună!
Străpuns de înfrângere, mezinul comisului se închină făcându-şi cruce şi îngenunche, având în toată fiinţa
un cutremur de rugăciune tăcută. Cum se umili astfel, închizând ochii, i se arătă în întunericul pleoapei
maică-sa comisoaia.
Deci va mai vedea pe jupâneasa Ilisafta şi-l va mustra pentru fărădelegile lui! Dintr-odată se simţi alinat
şi, săltând în picioare, îşi cercetă la coburi armele şi uneltele. Trase săgeţi din cucură şi cercă struna
arcului. Găsi lemnuşe muiate în pucioasă topită, cu care avea el meşteşug să aprindă foc. Cercetă toate cu
luare-aminte, pândind pieziş cătră partea de unde se auziseră vrăjmaşii.
— Măria ta, se răsuci el deodată cătră stăpânul său, cuprinzându-i mâna şi ducând-o la fruntea sa,
iartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva!
Alexăndrel-Vodă îl trase lângă sine îmbrăţişându-l. Jder suspină. Apoi se închină spre cocon.
— Măria ta, şopti el cu îndrăzneală, dă-ne poruncă. Să iasă înainte cei şase arcaşi pe care-i avem. Aici e
loc strâmt; nu se poate căţăra nimeni la spatele nostru în pisc; nici pe laturi nu poate răzbi nimeni spre noi.
Din faţă, orice îmbulzeală ar fi cu suferinţă şi pagubă. Dacă întârzie ei, ne vine nouă ajutor. Nu pot eu
deocamdată înţelege ce au să facă; se cuvine să fim cu băgare de samă la orice scornitură a lor. Dacă
totuşi dau cumva navală şi nu se opresc la săgeţi, îi putem bate cu sabia.
Toate socotelile acestea murmurate ale lui Jder medelnicerul le asculta cu mirare, aducându-şi aminte de
vorbele şi pildele prea sfinţitului Amfilohie Şendrea. În vremea asta deasupra oamenilor de jos, care se
pândeau unii pe alţii în tăcere, începură a se mişca negurile, măturând luciul iezerului. Luna începu a se
desluşi ca prin nişte perdele străvezii. Atunci coconul domnesc şi slujitorii lui văzură cea dintăi înaintare
furişată a urmăritorilor lor. Erau zece ori doisprezece oameni care înaintau ghemuiţi pe brânci, prin fânaţ. În
urma lor, înegreau alte mogâldeţe, gata să sară şi să sprijine pe cei dinainte.
În această repede luminare a locului, Ionuţ îşi încorda arcul şi trimese o săgeată. După întăia, urmă
îndată a doua. La treizeci de paşi, oamenii loviţi se zvârcoliră, înăbuşindu-şi cu obrazul în pământ vaietele.
Alte săgeţi vâjâiră de la arcaşi. Vrăjmaşii se tupilară în fugă îndărăpt.
Jder rânji cătră Crivăţ:
— Spune-le, jupâne medelnicer, să-şi cruţe vieţile, până ce vin oameni din sat şi oşteni, în sprijinul
nostru.
Dumitru Crivăţ strigă spre joimiri această veste, c-un glas gros, cu mult mai ameninţător decât al
crainicului leah.
— Aşteptăm şi noi ajutor! răspunse dintr-acolo acelaşi crainic. Dacă nu poftiţi să vă supuneţi de bunăvoie,
suntem nevoiţi să vă înşirăm în suliţi.
Ionuţ ascultă cu aţâţare tălmăcirea vorbelor. În acest timp Alexăndrel-Vodă lepăda dulama şi primea de
la un slujitor sabia; se întorsese cătră ameninţări zâmbind cu nepăsare. Dintr-odată în înfăţişare i se arătă
semeţia şi-i sclipeau în aburul lunii ochii, pândind vânătoreşte şi pieziş.
Jder se ţinea cu mult mai umilit în faţa unei primejdii viitoare. Îşi ferise calul în tufe, îşi descânta uneltele
aplecându-se asupra lor. Ca şi oştenii de meserie se dosise după un copac al dumbrăvii. Însă voievozii au
altă rânduială în lume, se gândi el, şi trebuie să se ţie în orice împrejurare cu multă fală!
După o aşteptare neclintită de jumătate de ceas, oamenii podgheazului îşi dovediră iar hotărârea de a-şi
lua prada de care aveau nevoie înainte de revărsarea zorilor. Mult nu mai puteau întârzia. Fiinţa lor nu se
mai vedea în noaptea limpezită. Veneau totuşi mişcându-se domol în dosul unui car încărcat cu snopi, pe
care-l întorseseră şi îl împingeau din oişte. Astfel se adăposteau de săgeţi, şi puteau înainta până în
ruptura malului. De-acolo nu le rămânea decât sa deie un iureş grabnic cu suliţile. Fiind astfel în putere,
nădăjduiau să audă cu mult înainte de a ieşi la năvală strigătele de supunere ale oştenilor domneşti. Căci