o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Jder se alătură strâns de el şi-l simţi duh de vin.
— Ai auzit ce ţi-am spus, prietine Ionuţ
— Am auzit, măria ta.
— Am găsit-o pe Nasta întristată şi bolnavă, dar pe urmă s-a veselit de venirea mea.
— Mă bucur prea mult de asta, măria ta, mormăi scrâşnit Jder, dar te rog încă o dată să binevoieşti a
ieşi. Altfel se poate întâmpla pentru noi amândoi o primejdie.
— Nu înţeleg ce poate fi, prietine Ionuţ. S-ar cuveni să ne luăm rămas-bun de la gazde.
— Nu-i vreme de asta, măria ta. Cum să se înfăţişeze în faţa unui cocon domnesc nişte jupânese
cuviincioase numai în cămăşi de noapte
— Ai dreptate, Ionuţ. Poate s-ar fi putut să aştept până dimineaţă. Dar dacă spui domnia ta că altfel nu
se poate, am ieşit.
— Să-ţi aşez dulama, măria ta. E vreme de ploaie. Binevoieşte de încalică.
Oamenii erau buluciţi prin întuneric dinaintea livezii de zarzări. Doi slujitori purtau făclii. Alexăndrel-Vodă
încălecase.
— Stingeţi luminile! porunci Jder.
Coconul domnesc căscă plictisit, mormăind:
— Urâtă vreme.
Apoi râse, ca un copil fără grijă, de împrejurarea neaşteptată în care se afla. Jder era încordat de o frică
nebiruită. S-ar fi dorit la multe poşte de acel loc. Nu se vedea nimic: împrejurimile zăceau neclintite sub
bura de ploaie; cu toate acestea sălbătăciunea din el avea fiorul primejdiei. Subt acest fior era şi îndârjirea
de a depărta de Nasta un potrivnic. Apăruse un prilej prielnic de care se folosea. Asta-l încălzea pe o
parte, ca focurile de popas, iarna, în pădure; pe când din cealaltă lăture îl sufla, îngheţat neliniştea.
După cel dintăi avânt al cailor în drumul mare, Jder rândui lui Coman să fie călăuză înainte şi lui Botezatu
să rămâie pază îndărăt. Curgerea ploii aproape contenise şi rămăsese numai negura, plutind peste fânaţuri,
peste iazuri şi dumbrăvi. O lumină palidă de lună se cernea prin pâclă.
Era poate cătră a treia strajă a nopţii, după socoteala pe care o făcea Ionuţ timpului. Pe când umbla în
preajma stăpânului său şi era cu urechea aţintită cătră zvonurile dindărăt, înţelese că vine cu grabă dintracolo
Tătarul, îşi grăbi calul înainte, spre călăuz. Când Botezatu îl ajunse, îl opri, aşteptând veste rea.
— Ne caută călăreţi din urmă, îi zise slujitorul. Le-am auzit tropotele şi chemările. Par a fi mai mulţi decât
noi.
Jder fluieră încet — ca şi cum pierdea în acea clipă toate: nădejde, dragoste şi viaţă. Acum întăia oară
se afla într-o primejdie adevărată şi-şi mărturisea cu umilinţă că frica lui e fără cusur, cu mult mai aspră
decât atunci când văzuse iepurele de o sută de ani. Cu toată această frică, pe care o simţea ca pe o
arşiţă a trupului, judecata îi rămânea întreagă şi lucra cu hărnicie. Privind în dreapta şi văzând locurile prin
lucirea slabă a negurii, cunoscu unde se afla; căci toate acele încântate privelişti din preajma dragostei lui
îi rămăseseră întipărite în fundul ochilor, ca să le poată avea în el şi-n ceasul morţii. Ştia că are în dreapta
un rediu prăpăstios, lângă o baltă fără stuh. În acel rediu era o curmătură de ape de ploi, pe unde se
hrănea balta aceea. Nu putea fi în altă parte şi mai grabnic o altă apărare mai sprijinită dindărăt şi din
laturi. Deci ocoli în dreapta, călăuzind într-acolo slujitorii cu Domnul său.
Porunci celor doi slujitori:
— Lepădaţi grabnic cuvânt la oameni că avem o primejdie asupra noastră şi să-şi gătească armele. Ne
aşezăm în curmătura dealului; şi hotărăsc lui Coman să treacă pe alăturea înainte, ca să caute ajutor la cel
dintăi sat.
Ionuţ se întoarse spre stăpânul său. Găsi şi pe Crivăţ medelnicer lângă Alexandrei-Vodă. Amândoi aceştia
înţelegeau ceva, dar nu desluşeau bine ce putea să fie.
— Ne caută altă poruncă a măriei sale întrebă coconul. De ce ne ferim de dânsa Căci eu vreau să
mărturisesc părintelui meu tot ce-am săvârşit fără ştiinţa măriei sale.
— Of! şi iar of! măria ta, se tângui Jder cel mititel. Dacă ar fi numai asta, am da pinteni cailor şi ne-am
tot duce. Însă află acuma, măria ta, că de la hotarul leşesc vin asupra noastră duşmani. Dumnealui Crivăţ
medelnicer ar putea înţelege mai bine, dacă şi-ar aduce aminte de raiul nostru de la târgul Sucevii şi de
ispita şarpelui de acolo. Aşa ar spune bădiţa meu Nicodim monahul.
— Care rai şi care şarpe îşi încrucişa ochii cu o nemaipomenită uimire medelnicerul.
— Şi pan Iohan şi pana Mina, cinstite medelnicer, stau în popreală la Cetate şi au să-şi deie samă de vina
lor. Ne-om da şi noi samă de slăbiciunile noastre. Căci de la noi, şi mai vârtos de la domnia ta, s-a ştiut de
umbletele măriei sale. Duşmanii lui Vodă vor fi oblicit şi mi-i frică tare că urmările au să se vădească
numaidecât.
Coconul se miră cu semeţie:
— Ce spui domnia ta, Ionuţ Cine poate îndrăzni să se atingă de mine
— Se găsesc, măria ta, oameni fără de ruşine, de asta să nu te îndoieşti. Cum am aflat, am venit într-o
întinsoare, să te înlătur de la pierzare.
— Cum atuncea nu-i porunca măriei sale părintelui meu
— E tot o poruncă, măria ta, pe care nu se putea s-o lepăd de la mine.
— Cum se poate una ca asta, Jder se răsuci în şa, jignit, coconul Alexandrei. Pentru asta ai cutezat să
mă tragi de picioare şi să mă mâi de spate afară Ai să dai samă de cele săvârşite.
— Mustră-mă, măria ta, îi întoarse cu îndărătnicie cuvânt Ionuţ. Să nu-mi iei însă capul, deoarece am