o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

năluciri mincinoase, atunci înseamnă că în zodia lui, pe care i-a spus-o pe de rost dascălul Pamfil, nu-i nici
o scădere. Va avea har în dragoste şi milă de la cei mari, cum a ieşit în şoaptă şi din ghiocul prorociţei.
Dobândind cai proaspeţi, îşi căută în pripă slujitorul şi-l puse să închinge pe ei şăile cu tot tacâmul lor
neştirbit, încalecă numaidecât şi coborî pe urmele stăpânului său. De la jumătate de cale, spre sară,
umbletul începu să-i fie anevoios. Sosiseră nouri urâţi, din asfinţit-miezul nopţii, aducând ploaie. După un
ceas de asemenea vreme, drumul se desfundă. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se învălui asupra
cuprinsurilor o pâclă cenuşie din care curgea burniţă. Jder şi Tătarul căutau cale mai puţin grea pentru cai
prin pajiştea de la marginea drumului, în locurile pietroase dinspre Ionăşeni, umbletul le spori. Ajunşi
deodată, noaptea târziu, în preajma curţilor, Jder opri, plecându-şi urechea şi ascultând, cu inima
înfricoşată.
Lacul părea liniştit; nu se zărea nici o lumină nicăieri.
— Ţine-ţi armele gata, porunci Ionuţ Tătarului.
El însuşi, descălecând şi apucând sabia goală, dădu ocol cu luare-aminte saraiurilor. Chemă cu glas încet
straja, pe care o ştia aşezată în acea parte a gospodăriei. Ca şi cum ar fi tresărit din somn, cornul izbucni
scurt şi spăriat. Omul era vârât într-un covru de paie; răsări ca o matahală neagră, înălţând bâta. Cânii
începură a zăpăi cu oarecare lene din adăposturi.
— Cine-i răcni înăbuşit paznicul.
— Eu sunt, slujitorul măriei sale. Fii liniştit.
— Aha! domnia ta eşti boieraşul cel cu semn la ochi.
— Eu sunt. Răspunde-mi dacă măria sa a ajuns cu bine.
— Slavă Domnului, a ajuns cu bine şi acu hodineşte.
— Ce fac stăpânele
— Ce să facă Nu ştii domnia ta treaba femeilor Cum l-a cunoscut pe măria sa, jupâniţa noastră s-a
bolnăvit iar. Ei, da' de-acu poate i-a trece.
Străjerul râse singur prin întuneric, ca şi cum era încredinţat că Jder nu-l aude. Însă Ionuţ îl auzea,
bucurându-se de acel râs prin pâcla burniţii.
— Încolo-i bine-pace
— Bine-pace, mulţămim Maicii Preciste.
— Când au venit oamenii cu veşti de dincolo
— Ieri. A venit unul cu caii cumpăraţi de la un şleahtic. Are stăpâna asta a noastră patima cailor mari. A
stat acel om până azi; iar spre sară s-a întors la treaba lui. A stat şi s-a uitat cât de frumos venea măria
sa cu slujitorii săi, şi cu câtă repeziciune a descălicat măria sa. A făcut semn cu capul de mare plăcere şi
s-a dus. Încă râdea şi spunea că nu târzie vreme se întoarce.
— Ca să mai aducă şi alţi cai
— Întocmai precum spui domnia ta. Nouă totdeauna, jupânelule Ionuţ, ne-a plăcut cum le vezi toate şi le
înţelegi, aşa că jupâniţa Nasta socot eu că are să se bucure văzându-te. Ai venit c-o întârziere, ori c-o
grabă
— Am venit cu întârziere, omule, căci aşa a fost rânduială mea; şi cu grabă, căci trebuie să trezim pe
măria sa, ca să purceadă în clipeală, să se afle numaidecât mâni înainte de amiază la porunca Domnului
nostru Ştefan-Vodă. Deschide poarta, ca să trecem la odaie, să deşteptăm pe slujitorii măriei sale coconul
domnesc. Să-şi scoată caii, să apuce armele.
— Oi, jupânelule Ionuţ, oftă străjerul; grele-s slujbele Domniei, dar n-ai ce face, trebuie să te supui şi să
umbli, noaptea, pe vreme de ploaie. E mai bine de mine, aicea în culcuş, fără de nici o grijă.
Filosofând, omul deschise poarta şi dădu glas din corn. Jder porunci Tătarului:
— Trezeşte slujitorii şi-i scoate fără de nici o întârziere afară!
Sunară bătăi în uşi şi se stârni zvoană.
Cu calul de căpăstru, Ionuţ trecu la casa stăpânilor. Cânii, în preajmă-i, lătrau întărâtat. O lumină
scapără prin geamul cunoscut de el. La gratii apăru fantasma înfricoşată a Nastei.
— Nu te teme de nimic, îi strecură el cuvânt, apropiindu-se grabnic.
— Tu eşti, Ionuţ se uimi ea, cuprinzându-şi în palme tâmplele. Nu te aşteptam, dar mă gândeam la tine
şi stăteam trează. Nu ştiam ce să fac şi dacă trebuie să mărturisesc ceva măriei sale. Acuma sunt bolnavă
cu adevărat, Ionuţ, de frică.
— Dă-mi drumul. Trebuie să scol pe măria sa.
Se născu în odăi dintr-odată freamăt. Glasul jupânesei Tudosia păru că se tânguieşte. După ce se
traseră zăvoarele, Nasta rămase o clipă în faţa lui Jder, în straiul ei alb de noapte. El o cuprinse repede
sărutând-o, apoi o depărta de la sine. Trecu spre stăpâna casei, care scotea pe uşă un braţ cu făclie şi un
cap uimit, legat pe sub bărbie cu grimea roşă. Bătu în uşa cămării coconului.
— Măria ta, scoală şi ieşi. Porunca lui Vodă! Slujitorii aşteaptă afară.
Uşa se deschise numaidecât, Ionuţ apucă din mâna jupânesei făclia şi pătrunse la stăpânul său. Îl ajută
să tragă pe el straiele, îi încinse armele. Îl trăgea după el, fără nici o sfială că l-ar putea jigni în mândria lui
de cocon domnesc.
— Spune-mi repede, Jder, ce este îl cerceta cu înfricoşare Alexandrel. A aflat ceva poate măria sa Are
nevoie de mine pentru vreo pricină Este vreo ridicare grabnică la război
— Îţi spun pe drum, măria ta, nu pot suferi să mai stai aici.
— A fost sara cea mai plăcută a vieţii mele, Ionuţ.