o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

capra căruţii mormăi repezit câte va vorbe leşeşti cătră neguţătorul Iohan.
— Trebuie să plecăm! îşi ridică el glasul cu hotărâre. Dacă întârziem, se supără pana Mina.
— Staţi, prietinilor, întoarse alene cuvânt Ionuţ. Unde anume să plecaţi Şi de ce se supără pana Mina
— Se supără pentru că stăpânul acesta al nostru nu se mai satură de vin. Spune acuma prostii. S-
amestecă unde nu trebuie.
Jder îşi îndîrji deodată glasul:
— Staţi pe loc! Nu porneşte nimeni de aici până ce nu desluşesc ce este.
Neguţătorul păru că trece printr-o înfricoşare rece şi tresări pe jumătate dezmeticit, râzând strâmb.
— Nu înţeleg supărarea domniei tale, jupâne Ionuţ. Nu eşti oare şi domnia ta prietinul nostru, ca şi
dumnealui medelnicerul Crivăţ Nu te-am primit şi nu te-am ospătat subt acoperişul casei mele
— Ba da.
— Atunci, ca nişte prietini ce ne aflăm ai domniilor voastre, ce mirare este că ştim unele din câte se
petrec la curtea înaltului nostru stăpân Le-am aflat de la domniile voastre, he-he!
— De la mine n-aţi aflat nimic.
— Atunci am aflat de la medelnicer. Ori de la domnia ta aflăm, ori aflăm de la domnia sa, tot una este.
Căci noi nu avem nici o răutate şi suntem credincioşi robi ai Domniei. Lasă-ne să plecăm. Nu şăgui.
— Nu şăguiesc, pan Iohan. Nu vă las să plecaţi până ce nu mă desluşeşti deplin. Să-mi răspunzi când a
plecat măria sa Alexandrel.
— Asta ştie oricine. A plecat as'dimineaţă.
— Bine. Să-mi răspunzi ceva de care ştie mai puţină lume. Unde a plecat Nu încerca să ocoleşti, am
înţeles că ştii.
— Nu încerc să ocolesc, jupâne Ionuţ.
— Să mă lămureşti acuma de ce ai purces şi domnia ta pe cale în aceeaşi dimineaţă.
— Am treabă la Rădăuţi.
— Ba ai treabă dincolo de hotar, precum ai spus. Ce treabă aşa de grabnică ai acolo şi cui te duci să dai
vestea pe care mi-ai mărturisit-o şi mie
— Care veste Nu mă necăji, jupâne, lasă-mă în treburile mele. Eu sunt un om în vârstă, cinstit şi
cunoscut, domnia ta eşti un copil. Vichentie, dă bici calului!
Mezinul comisului răcni deodată aprig, încruntându-se şi zbârlindu-se în toată înfăţişarea lui.
— Descalică, Botezatule! Opreşte-i!
Tătarul sări din şa tocmai când slujitorul leah dădea bici, şi voia să ocolească calul lui Jder. Trăgând
jungherul, tăie legăturile cercului; hulubele căzură; calul se sperie lovit în cap de cerc şi se năpusti în
marginea drumului. În aceeaşi clipă slujitorul leah trase din fân, de sub capră, un baltag cu coadă lungă,
ridicându-l cu repeziciune asupra Botezatului, care venea spre căruţă. Neguţătorul, împins ca de un arc, cu
o sprinteneală surprinzătoare, năvăli din altă parte în latura lui Jder, după ce scosese din aceeaşi
ascunzătoare o sabie dreaptă cu două tăişuri.
Gheorghe Tătarul zvârli asupra slujitorului leah jungherul de care se slujise ca să deshame calul. Îl
prinsese de vârf şi-l trimesese ca-ntr-o scăpărare în grumazul omului, sub urechea dreaptă. C-un răcnet,
slujitorul se prăvăli îndărăt, agăţându-se cu o mână de draghina căruţii şi vărsând sânge din rană.
Jder puse pinteni. Strunind pagul într-o săritură piezişă, ocoli pe neguţător. Pe când căuta în stânga săşi
afle una din sculele-i de nălbar, pe care le purta la oblânc după rânduiala de la Timiş şi sfaturile lui
Simion, dintr-odată prăvăli calul peste ospătar. Din şa, căzu de-a dreptul deasupră-i, apucând sabia
căzută şi lovindu-l cu straja.
— Vai de mine, jupâne Ionuţ, răcni el. Asta-i plata domniei tale pentru prietinia ce ţi-am arătat Cu ceam
greşit Cui am greşit
— Ţi-am cerut să-mi răspunzi pe loc ce cauţi la hotar tocmai în ziua când Alexandrel-Vodă se duce la
Ionăşeni.
— Mă rog, ce crezi domnia ta Ce vină-mi pui Eu n-am nimic împotriva măriei sale. N-am a vorbi nimănui
de asta. Mă jur pe sufletul meu; fac orice; dacă-mi dai voie şi-mi slobozi mâna, fac cruce şi mă jur în faţa
lui Dumnezeu care ne vede şi ne-aude, că nu-i nimic din ceea ce poate crezi domnia ta.
— Ce cred eu
— Nu ştiu ce crezi. Mărturisesc că vestire despre umbletele coconului s-au dat mai de mult: însă acuma
n-am a spune nimănui nimic. Crede-mă, jupân Ionuţ, nu mă năpăstui, ca să n-ajung aninat de gât într-o
creangă de copac. Ce ţi-a venit domniei tale să scorneşti asemenea poznă
Jder îl scutură cu mânie:
— Lasă tânguirile şi vorbele de prisos, ori te străpung şi te zvârl în râpă, ca să te mănânce hultanii. Ţiam
cerut să-mi dai samă ce cauţi la hotar; tu mi-ai răspuns trăgând sabia.
— Am greşit; eram băut. Acuma mă supun şi răspund. Mă duceam la hotar pentru altceva. Este o
afacere a mea. Aveam de trecut în Lehia, în noaptea ce vine, o marfă de preţ.
— Vorbeşte desluşit. Ce marfă Unde şi cum
Pan Iohan rămase întăi cu gura căscată, cu aceeaşi ochi care se holbau înfricoşaţi şi uimiţi de
întâmplare; încercă să rostească ceva şi i se încleştară fălcile. Îşi întoarse ochii de cătră slujitorul său
căzut cu capul sub căruţă şi gemând de moarte.
— Iezus Măria! lezus Măria! bolborosi el în limba lui, strângându-şi palmele şi îndreptându-Ie spre fecioraş.
Crede-mă, jupâne Ionuţ; nu mă duce nevinovat la osândă!