o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

IONUŢ JDER AFLĂ O CAPCANĂ GĂTITĂ STĂPÂNULUI SĂU
Mezinul se întorcea spre Suceava plin de dulceaţa nopţii. Deşi îl copleşeau stăruitor vedeniile dragostei lui
şi părea nepăsător de arşiţa zilei, era în el ceva treaz, ca o nelinişte necontenită. Ca să preîntâmpine o
întâlnire neplăcută, coti pe alt drum decât cel obişnuit şi ieşi pe dealurile de unde se vedea Moldova.
Ce-l îndemnase să ia asemenea hotărâre, nu-şi putea bine desluşi mai târziu. Poate avea grija să nu dea
peste slujitori ai stăpânului său, mergând cu veste în acelaşi loc unde fusese el singur. Poate era frica să
nu se încrucişeze, pe cale, chiar cu Alexandrel-Vodă. Căci din poruncile pe care, în acele zile, le repezea
Domnia, putea fi una care să îngăduie coconului domnesc să abată iar unde îl mâna patima iui. Drumul
cestălalt era mai puţin purtat de alergătorii lui Vodă. Şi chiar de i-ar fi întâlnit cineva cunoscut şi ar fi
oblicit de asta Alexandrel, şi i s-ar fi părut ciudată o călătorie în miazănoapte, când drumul era spre
asfinţit, mezinul îşi pregătea în mintea lui un răspuns mulţămitor. Acest gând călăuzitor se alegea singur ca
o rază în negura grijilor care-l învăluiau cu tot cu dragostea lui. Ieşea acest gând chiar din mărturisirile
Nastei. Se afla în Jder ca o presimţire de sălbătăciune, care, umblând sub codru şi căutându-şi
adăpătoarea şi păşunea şi ascultând şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre
primejdie.
Deci Jder venea pe celălalt drum, pe sub plopi, lăsându-şi calul să umble în trap domol. Rânduiala ascunsă
a lucrurilor din lumea asta, în care se îmbina şi acea presimţire tainică, făcându-l să cotească pe anumită
cărare la anumit ceas, îi scoase înainte cea mai ciudată înfăţişare de om.
Vedea de câtva timp cum vine împotrivă-i, pe drumul lung şi drept, o căruţă pe care o trăgea un cal
înhămat cu cerc. Peste căruţă, în văzduhul fără nici o suflare de vânt, pluteau nouri uşori de pulbere.
Când căruţa ajunse la zece paşi de el, Jder opri, băgând de samă într-însa obraz cunoscut. Pe capră, în
dreapta, ţinea hăţurile şi biciul un slujitor, iar în stânga acestui slujitor părea că dormitează, copleşit de
zăduf, cinstitul neguţător Iohan Roşu din Suceava, uliţa armurierilor. Ionuţ îşi mişcă pagul în curmezişul
drumului, părând bucuros de vederea unui prietin. Neguţătorul Iohan Roşu nu dormea. Cum se opri căruţa,
domnia sa ridică cu grabă nasu-i rumăn şi clipi din ochi, ca să se dezmeticească din gânduri.
— Aha! ce mare bucurie, rânji el, că întâlnim un prietin al nostru. Nu te-am văzut de zece zile pe la noi.
De unde vii domnia ta, jupâne Ionuţ
— Vin de la Timiş, răspunse cu desăvârşită încredinţare mezinul.
— De la Timiş se miră neguţătorul. După cât cunosc eu, nu se află alt loc cu numele Timiş. Unul este şi
acela-i cu totul în altă parte.
— Adevărat este, prietine, zâmbi Ionuţ. De la acel loc cu numele Timiş, duce un drum la sfântă mănăstire
Neamţu. La sfânta mănăstire Neamţu, am eu un frate călugăr, care mi-a dat o solie pentru un cuvios
părinte Ilarion, la un schit, în munte. Am trecut deci de la Neamţu de-a dreptul şi acuma mă întorc unde-i
datoria mea.
— Înţeleg, înţeleg, încuviinţă neguţătorul cu glas leneş.
Lui Ionuţ i se părea că cinstitul neguţător nici nu i-a ascultat lămurirea, întrucâtva prea amănunţită, şi
că se află stăpânit de gânduri ale treburilor lui, cătră care se ducea. Pe lângă asta, vrednicul neguţător
Iohan Roşu părea trudit ori nedormit. Îndată ce începu să râdă fără noimă, ca şi cum nu credea nimic din
ce i se spusese, Ionuţ înţelese că acea trudă are altă pricină. Într-adevăr, după ce se veseli, neguţătorul
îşi umbri nasul mare cu palma, ca şi cum s-ar fi ruşinat de coloarea-i trandafirie.
— Aş putea oare să aflu şi eu, meştere Iohan. Încotro îţi este calea
— Aha! calea mea, jupâne dragă, e ca totdeauna la afacerile mele, la Liov. Acuma poate să mă opresc
ceva mai degrabă, cum trec hotarul.
La acest cuvânt, slujitorul mustăcios, îmbrăcat în strai leşesc, îl păli în coastă cu coada biciului.
— Ce este, Vichentie se miră neguţătorul.
— Nu-i nimic, Iohan.
Jder strecură o privire spre Gheorghe Botezatu Tătarul. Slujitorul său se oprise şi el în mijlocul drumului, în
laturea stăpânului său, însă părea nepăsător şi se uita spre o dumbravă, dincolo de fânaţuri cosite.
— Vra să zică, jupâne Ionuţ, schimbă vorba neguţătorul, domnia ta te duci la Suceava tocmai când alţii
pleacă. Ar fi trebuit să te grăbeşti.
— De ce
— Ca să întovărăşeşti pe măria sa Alexandru-Vodă.
— Unde să-l întovărăşesc
— Parcă domnia ta nu ştii se veseli neguţătorul c-o gură mare, în care se zăreau ştirbături negre.
— Nu ştiu nimic, se miră cu mare nevinovăţie Jder.
— Ba ştii; iar dacă nu ştii, întreabă-l pe jupân Dumitru Crivăţ medelnicer. Însă nici pe el nu-l poţi întreba,
căci şi domnia sa a plecat azi dimineaţă cu măria sa Alexandrel.
Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe stăpânul său. Deşi mişcarea lui se săvârşise cu
totul furiş şi repede, Jder n-o scăpă din vedere. Adulmecă deodată ca un copoi şi-şi ascuţi înainte nasul,
bănuind dinaintea lui ceva neobişnuit. Bănuiala stătu în el ca fulgerul în nour şi-i scapără din învălmăşeala
gândurilor până în nasu-i lung, care se încreţi deodată. Îşi şterse mustăcioara la dreapta şi la stânga, îşi
mângâie pata de jder de la coada ochiului, apoi chemă c-un glas şuierător pe Tătar, ca la vânătoare:
— Botezatule!
Slujitorul tresări. Privi pe stăpânul său şi-l văzu schimbat la înfăţişare şi încordat. Omul cu bici de pe