o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Bine; am să vin.
Ea se cutremură de bucurie.
— Să-mi mai spui dacă ţi-s dragă.
Jder n-avu când întoarce cuvânt, căci era în prag. Dar Nasta putu băga de samă în privirea lui răspunsul
şi trecu numaidecât lângă coconul domnesc, înduplecându-l să se aşeze în scaun şi să primească ospăţul
ce-i fusese pregătit.
Popasul coconului domnesc nu s-a înseninat; a rămas posomorât ca şi cerul, cu toată aţâţarea şi
îndemnul la vorbă al jupânesei Tudosia. Jder îşi zicea în sine că ar trebui să simtă milă pentru starea
stăpânului său, şi totuşi n-avea decât într-o măsură cu totul împuţinată această simţire. Ar mai fi dorit
lămuriri de la Nasta; ea îi strecura, ori i se părea lui că-i strecoară, priviri cu acelaşi îndemn stăruitor. Ce
taină poate să fie Patima ei e într-adevăr aşa de aprigă încât să-i ceară s-o ducă în altă parte de lume,
ca să fie numai ei singuri Prindea şi întrebarea mută în ochii ei umbriţi: Ţi-s dragă
— Da! îi răspunse el închizând ploapele, învăluit în coşul pieptului de o uncropeală dulce.
La plecare, Alexandrel-Vodă căută o clipă de singurătate cu Nasta. Ea se supuse în totul îmbrăţişării şi
sărutărilor lui, făcându-se mică. După ce ieşi între călăreţii săi şi se ridică în scări, coconul domnesc surise
palid dragostei sale, simţind că-i vine între buze ceva din aburul de cenuşă care plutea sub nouri. Nasta
rămase neclintită în cerdac, lângă jupâneasa Tudosia, până ce Jder îşi răsuci calul ca s-o poată privi ca din
întâmplare: atunci ea îşi ridică spre buze garoafa. După aceea se întoarse în loc, cufundându-şi capul şi
înălţându-şi umerii.
În cursul săptămânii, Ionuţ Păr-Negru îşi făcu rugămintea cătră stăpânul său, că ar dori să se repeadă la
Timiş două zile, să vadă pe ai săi. Cu acest prilej ar aduce eretele şi cânii. Lui Alexăndrel-Vodă i se păru
destul de grea o asemenea învoială în vremuri când domnia sa însuşi umbla întruna mânat de poruncile lui
Vodă şi când umblătorii la cetăţi şi la dregătorii din Ţara-de-Jos ieşeau din Cetate la fiecare ceas. Coconul
domnesc băgă de samă cu mirare că părintele său nu punea nici o împotrivire.
— Să-i dai poruncă lui Jder, vorbi Vodă cătră cocon, zâmbind, să se ducă fără de nici o întârziere unde
pofteşte. Să spuie comisului Manole să aibă grijă să clădească grabnic stogurile, deoarece cătră toamnă se
pot stârni viforuri dinspre pustie. Până la Sântămărie să ardă gropile şi să aşeze în ele orzul şi grâul. Cât
despre câni şi erete, să-i lese slujitorul domniei tale la locul lor, căci avem aici alte griji şi avem a ne găti
de altfel de vânătoare.
Cum dobândi învoirea, Jder şfichiui cu vorba pe sluga sa Tătarul, ca să gătească într-o scăpărare de
amnar caii. Îşi puse pintenii şi smunci din cui sabia, arcul şi cucura de săgeţi. Se închină stăpânului său
strunindu-şi bucuria.
— Ia-ţi mâncare la coburi, Ionuţ, îl sfătui Alexăndrel-Vodă.
— N-am nevoie de mâncare, măria ta. Afară de asta, suntem în postul sântămăriei. Dac-oi fi însetat,
stau la un izvor; altceva nu-mi trebuie.
— Îţi poruncesc să nu întârzii, Jder.
— Nu întârzii, măria ta. Văd ce am de văzut şi mă întorc numaidecât.
Fecioraşul comisului ieşi din Cetate în ceasul al treilea al dimineţii, la prânzişor. Pagul se simţi strâns în
zăbale şi ars din pinteni. Gheorghe Tătarul abia se putea ţine de stăpânul său pe buiestraşul lui cu urechile
aplecate îndărăt. Cum intrară în drumul Nimircenilor, Jder îşi conteni fuga şi-şi lăsă calul în pas. Când
meterezurile cetăţii se cufundară după deal, ocoli pe râpi cătră apa Sucevii.
Jder cel mititel ştia să-şi ducă fugarul până la marginea puterilor lui, avântându-l şi înfierbântându-l când
şi când, şi dându-i răsuflet destul de des în pas. Mai puţin Cruţare avea pentru el însuşi călăreţul, care nu
înţelegea să-şi dea nici un fel de răgaz. când se aplecă soarele U chindie, Ionuţ îşi simţi în gură limba
uscată de arşiţă. Pagul era istovit; Tătarul rămăsese în urmă. Curtea de la Ionăşeni se zărea în fund, lângă
dumbravă.
Atunci feciorul comisului făcu popas, la un şipot Dădu ocol pagului mângâindu-l.
— Am ajuns; lumea-i în stăpânirea noastră, îi zise el.
Calul îi răspunse c-un uşor murmur de nechez lăuntric. Jder îşi puse obrazul în bătaia izvorului. Dădu pagul
în sama Tătarului, ca să-l frece cu şumuiac de iarbă uscată. El însuşi se întinse cu faţa în sus, în pajişte la
marginea drumului, primind în genele închise lumina piezişă a soarelui. Un vânt abia simţit îi suflă din corp
truda.
Când se arătă dintr-odată acel călăreţ tânăr şi fudul în preajma livezii de zarzări, jupâneasa Tudosia dădu
ţipăt, înălţând braţele ca de spaimă. Se răsuci din pridvor vârând capul pe uşă şi strigând ascuţit:
— Nasta! Nasta! Îţi vine veste de la Suceava.
Jupâniţa sosi cu foile învăluindu-se. Stătu o clipă; îşi acoperi gura cu mânile, ca să nu ţipe, se întoarse
pe loc şi dispăru. Maică-sa o căuta vorbindu-şi singură şi mustrând-o. Deodată fata apăru din cămăruţa ei
în laturea lui Jder şi-i cuprinse braţul drept, în tăcere.
— Unde-ai fost Jupân Ionuţ îţi aduce ştire de la măria sa Alexandrel. Dorim într-adevăr să ştim când ne
putem învrednici să ne bucurăm de vederea măriei sale, ca să se ospăteze şi să odihnească iarăşi la noi.
— Toate la vremea lor, răspunse nedesluşit Ionuţ. — Doresc să ştiu dacă nu-i supărat pe noi.
— Nu-i supărat, jupâneasa Tudosie.
— Atuncea sunt liniştită.
Jupâniţa se alătură iarăşi de braţul lui Jder.
— Mamă, grăi ea zâmbind, lasă-l pe jupân Ionuţ să răsufle; abia a descălicat. Dacă are carte, are s-o