o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

trebuia să găsească pe dumnealui vornicul Isaiia, ca să-i lese anumită poruncă pentru treburile de acolo.
La 18 a lunii iulie, Alexăndrel-Vodă umbla cu soţii săi la Hotin, găsind acolo pe uncheşul său Vlaicu, fratele
Doamnei Oltea, şi pe unchiul său Duma, fiul lui jupân Vlaicu. Era în Cetate la Hotin, în petrecere, şi o
mătuşă a părintelui său. Cuvântul trimes de Vodă Ştefan, prin coconul său, era să se grăbească secerişul
în ţinut; şi să se ţie fără sminteală toţi oştenii la locurile lor şi să nu lipsească pulbere de puşcă. Măria sa
mătuşa Ana era poftită în petrecere la Cetatea Neamţu, în cursul aceleiaşi săptămâni, când va veni anume
alai domnesc s-o ridice. Alexăndrel-Vodă se închină la uncheşul său Vlaicu şi la unchiul său Duma, îşi
supuse fruntea la genunchii mătuşii sale şi nu uită să înfăţişeze pe tovarăşul său Jder acestor slăvite feţe.
Mătuşa Ana era în al şaizecilea an al vieţii sale. Se ţinea încă în putere, însă avea vederile slăbite.
Porunci strănepotului său şi lui Jder să se aşeze în puterea soarelui şi domnia sa le zâmbi ca dintr-o
depărtată negură, bucurându-se de tinereţea lor şi în acelaşi timp suspinând de aduceri-aminte.
La 30 iulie, dimineaţa, coconul domnesc ieşi din Cetatea Hotinului. Trâmbiţile dădură zvon de pe ziduri şi
jupânii pârcalabi îl petrecură până dincolo de şanţuri. Alexăndrel-Vodă se plecă spre unchii săi şi spre
meterezurile negre şi luă cu însoţitorii lui calea drept spre asfinţit. În aceeaşi zi avea rânduit de la Domnie
să ajungă la Suceava: deci cu mare grăbire făcu ocol spre Ionăşeni, unde ajunse la amiază.
Era vreme nouroasă şi trăgea vânt răcoros dinspre munte, vestind ploaie. Fânaţurile şi holdele albe se
aplecau înspre acei călăreţi grăbiţi. Coconul domnesc părea că vede în acea mişcare de valuri o împotrivire;
Jder se simţea chemat. Stihia dădea răspuns fiecăruia după alcătuirea sa lăuntrică. În acelaşi timp slujitorul
se simţea vinovat în bucuria lui de tot ce trebuia să se întâmple potrivnic stăpânului său.
Când îşi struniră caii în faţa porţilor şi puseră piciorul la pământ, izbucni pe uşa casei, repezind îndărăt
canaturile, o fiinţă mititică şi bucuroasă. îndată se opri din avântul ei, contenindu-şi mişcările înfiorate ale
mânilor şi rămase cu privirile aţintite. Jder se simţi străpuns până în inimă. Ceea ce i se păruse lui că vede
la început în jupâniţa Nasta nu era decât o răsfrângere de la el cătră dânsa. Nasta era împuţinată şi slăbită
şi-l privea cu frică.
Alexandrel trecu spre ea cu repeziciune; ea se închină cu umilinţă în locul în care se oprise. În aceeaşi
clipă năvăli din urmă, din canaturile uşii, jupâneasa Tudosia, sprijinind de subsuori pe jupâniţa.
— Poftesc măriei tale bun-sosit, zise rumenită la faţă şi cu pieptul zvâcnind stăpâna locului; mi s-a
arătat în astă dimineaţă bob sositor cu bucurie; însă copila noastră nu se simţeşte bine de câteva zile.
— Ce are se îngriji coconul domnesc, cuprinzând în palmele sale minutele reci ale copilei.
— Sosirea măriei tale mă face sănătoasă, şopti Nasta, închizând o clipă ochii.
Când îi deschise îi aţinti asupra lui Jder, care stătea încremenit în laturea dreaptă a stăpânului său, apoi îi
aduse iar spre coconul domnesc, clipind sub cercetarea lui.
— Nu putem şti ce are, încerca să desluşească jupâneasa Tudosia. Uneori are arşiţă; în unele nopţi nu
poate dormi ş-o doare capul. Am socotit întăi că e deochiată. I-am stins cărbuni ş-am descântat-o. Pe
urmă, văzând că nu-i foloseşte, am adus o doftoroaie a noastră care ştie să dezlege faptul. Ce pot să
spun măriei tale decât că am avut şi eu la vremea mea aşa suferinţă. Cu ajutorul Maicei Preciste, are să-i
treacă. Acum văd că se înseninează.
În ochii Nastei, însă, părea că joacă umbra nourilor.
— Îţi este într-adevăr mai bine întrebă Alexandrel.
— Mă aflu cu mult mai bine, şopti Nasta.
Răceala mânilor ei curgea ca o otravă de nemulţămire în sângele coconului.
Jupâneasa Tudosia urmă să vorbească.
— Văzând acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta să-şi puie strai de matasă şi să se gătească a
ieşi întru întâmpinarea unui înalt oaspete. Am pregătit prânzul. Vremea-i a ploaie şi poate ai hotărât măria
ta să te hodineşti la Ionăşeni în noaptea asta.
Coconul clătină din cap.
— N-am vreme decât să stau la masă; desară trebuia să mă înfăţişez la Cetatea Sucevii.
— Vai, măria ta, se tângui jupâneasă Tudosia, cu privirile întoarse în sus la grinzile cerdacului; grea se
arată slujba domnilor, cu mâncare în pripă şi călătorie pe vreme neprielnică. Poate tot vei cugeta, măria ta,
la sfatul moldovenilor noştri, că, la casa prietinului, e bună întârzierea.
Fără să răspundă, cu simţurile împovărate de veninul ce se strecura în el, coconul domnesc păşi pragul.
Era în ascuns aţâţat de mânie împotriva acelor oarbe împrejurări ce i se puneau în cale în felurite chipuri.
Părăsi minutele Nastei şi ceru masa.
Jder rămase în urmă, la un sfat şoptit cu medelnicerul, pentru purcederea cât mai grabnică, îndată ce
măria sa Alexandrel dă poruncă. Căci măria sa are o nemulţămire şi stă nouros ca şi văzduhul. După ce
Dumitru Crivăţ trecu la slujitori, Ionuţ stătu o clipă uitându-se în juru-i şi oftând. Se aplecă şi culese de pe
un răzor o garoafă roşie, şi cu acel semn de sânge al inimii lui, intră în tindă.
Nasta îi cuprinse braţul. Îi luă garoafa şi şi-o trecu în păr.
— Măria sa te chiamă, îi zise ea cu glas tare, ca să audă cei dinainte.
Apoi încercă să se înalţe spre urechea lui, ca să-i şoptească ceva. Pândea cu coada ochiului spre cocon
şi spre jupâneasă Tudosia, care intrau în sufragerie. Jder era mirat de îndrăzneala ei.
— Ionuţ, îi murmură ea; vreau să te văd în cel mult o săptămână. Am a-ţi spune lucruri tainice. Acuma
nu-i vreme şi nu-i chip. Să nu te împotriveşti şi să faci cum spun eu. Nu răspunde nimic.
— Nu răspund; să-mi spui numai ce ai. Eşti bolnavă
— Sunt bolnavă, Ionuţ. Nu mă pot însănătoşi decât dacă faci cum spun eu.