o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Cinstite medelnicer Crivăţ, zise starostele Căliman, împungând pe tovarăşul său cu cotul, în viaţa câtă
mi-a mai rămas, am să mă feresc de băutorii de apă. Văd că sfinţitul Amfilohie n-a pus pe limba sfinţiei sale
un strop de vin.
— E un prea învăţat cărturar părintele nostru Amfilohie Şendrea, răspunse medelnicerul. Nu pot spune că
n-are puţintică lipsă. Grăieşte adânc şi nu-l înţeleg deplin.
— Hm! îşi făcu socoteală starostele; o ulcică de vin l-ar limpezi; aşa-i datina noastră a moldovenilor.
Înainte de a se duce la chilia sa şi la rugăciuni, părintele Amfilohie făcu de la locul său semn
medelnicerului, ameninţându-l cu degetul.
— Cât umbli în târg încă n-a căzut asupra domniei tale nimic, medelnicerule
— Slavă Domnului, sfinţite părinte: încă nu.
— Ia aminte să nu se întâmple ceva de-acum înainte. La ospătăriile leşeşti nu-i atât vinul bun, cât îs
muierile frumoase. Şi să ştii de la mine, cinstite medelnicer, că muiere fără limbă, care să grăiască, — se
poate; numai una cu limbă care să tacă nu se pomeneşte. De asemenea nu-i bărbat care să nu spuie unei
muieri ce nu trebuie, ca Samson din Biblie.
Cu aceste vorbe, părintele Amfilohie se duse; iar Crivăţ, cel mai umilit medelnicer, dădu dreptate
starostelui Nechifor că cuviosul Stratonic şi-a găsit omul pe care să-l ia cu sine. Ca să dovedească şi mai
bine asta, stârni la o plăcută întrecere pe celălalt cuvios dascăl. Rămas fără vedenia opreliştilor lui,
cuviosul Timoftei dovedi iar osebită hărnicie. În asemenea împrejurări se întorcea în fiinţa cuvioşiei sale o
bunătate şi o blândeţă până la lacrimi.
— Să ştiţi domniile voastre, mărturisi cuvioşia sa, că am iertat pe cei care au îndrăznit să mă înfrunte; şi,
dacă poftesc, pot să le scriu iarăşi carte acasă, la Timiş.
Ionuţ sărută dreapta dascălului.
— Într-adevăr, am nevoie iarăşi de carte cătră părinţii mei, mărturisi el. O trimet prin cinstitul staroste al
vânătorilor.
Nechifor Căliman se întoarse cu mirare:
— Care carte de ce şi cum
— Carte la părinţii mei. Am rugat pe părintele nostru Timoftei să scrie aşa, că noi, din mila lui Dumnezeu,
ne aflăm bine la curtea lui Vodă şi aşteptăm bună veste de la Timiş.
— Aşa a fost scris în acea carte sârbească
— Aşa, încuviinţă dascălul sârb.
— Apoi atuncea s-a dovedit deplin ştiinţa dascălului Pamfil de la Timiş. Căci el a tălmăcit, de pe acea
carte, că sunteţi la război şi în mare năcaz. Aşa că jupâneasa Ilisafta a ridicat mânile la tâmple, a dat ţipăt
şi a căzut jos. Văzând asta, dascălul Pamfil pe loc a mărturisit că el nu ştie sârbeşte şi toate tărfăloagele
lui le potriveşte aşa, pe de rost, moldoveneşte. Pe care lucru aflându-l, foarte s-au bucurat dumnealor
comisul Manole şi comisoaia Ilisafta. De aceea mă întorc şi zic că învăţat om, care să scrie carte, văd că
aici este; numaicât acolo nu se află nimeni care s-o deslege.
— Atuncea cum să fac, uncheşule
— Alta, mânzule, nu poţi face decât să-mi spui mie ce şi cum. Eu le pun la mine în căpăţână; şi cum
ajung acolo le scot.
— Atuncea, uncheşule, vreau să spun că mi-i dor de muta; de asemeni mi-i dor de părintele meu. Şi eu
mă aflu bine. Şi aş vrea să capăt voie de la stăpânul nostru ca să vin într-o zi la Timiş, să iau eretele şi
cânii de care avem trebuinţă aicea eu şi măria sa Alexandru.
— Ei, mai este ceva
— Nu mai este nimica, uncheşule, decât că mă închin cu dragoste şi cu sănătate la bădiţa Simion.
— Atuncea-i bine, mânzule; altă carte nu-ţi trebuie. Mă duc la Timiş, stau înaintea domniilor lor şi spun
aşa: solie de la Ionuţ Păr-Negru: mă închin la părintele meu şi la maica mea şi doresc să aflu că sunt
sănătoşi. Mă închin la dumnealui fratele meu Simion. Mă închin la erete şi la câni şi am să trimet pe
Gheorghe Tătarul să-i aducă aici. Ptiu, drace!
— Ba vreau să mă duc eu singur, uncheşule.
— Atuncea am să mă închin şi am să spun că vii acasă. Asta-i cea mai bună veste.
— Însă asta nu-i după voia mea, uncheşule.
Starostele clătină din cap şi oftă. Oftă şi Ionuţ. Bătrânul trase pe fecioraş mai la o parte şi-şi plecă la
urechea lui tuleiele aspre ale obrazului.
— Ascultă sfatul uncheşului, îi mormăi el încet; ar trebui să arăţi mai puţină isteţime aici, ca să-ţi fie
domniei tale mai bine.
Jder râse cu înţeles cătră stăpânul său. Alexandrel auzise desluşit vorbele starostelui şi se veseli şi el.
Nechifor Căliman se întoarse şi se ploconi cătră tânărul Voievod, apoi se duse la celălalt capăt de masă,
îndemnându-şi cumătrii să mulţămească în cel mai cuviincios chip slăvitei stăpâniri şi să se pregătească de
cale.
— Trebuie să mă îngrijesc, râse el cătră fecioraşi, să duc la locul său acest prunc vânător, care mi-a fost
dat pe samă de cătră stăpânul nostru.
Asta a fost la întăi iulie.
După cincisprezece zile, Alexandrel coconul domnesc a coborât cu slujitorii săi la Cetatea Nouă la Roman,
ca să ducă anumite porunci, de nimeni altul ştiute, pârcălabului celui nou jupân Fete Gotcă. De la Roman,
Alexăndrel-Vodă a coborât în lungul Siretului, la Bacău, unde se clădeau curţi nouă domneşti şi unde