o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Nu înţeleg de ce îndrăzneală ai nevoie, măria ta. Căci eu sunt o copilă fără apărare şi maica mea e o
văduvă, şi, dacă vrei măria ta să mă ruşinezi, eu nu pot pune nici o împotrivire, fiind ca un lucru fără preţ
în mânile măriei tale.
Alexandru clătină din cap.
— Trebuie să am îndrăzneala să-ţi mărturisesc dragostea mea. Nu vreau nici să te ruşinez, nici să te iau
ca pe un lucru fără de preţ.
— Nu înţeleg, mărturisi cu nevinovăţie copila.
— Doresc să ştiu dacă ai pentru mine dragoste, vorbi aprig Alexandru-Vodă. Fără asta ce preţ au
strădaniile mele
— Dacă trebuie să afli, atuncea mărturisesc, măria ta, că îmi eşti drag. Însă mă rog să ai milă de mine.
Tatăl meu a fost boier cu cinste şi mare sfetnic domnesc. Mărturiseşte mamei gustul măriei tale şi cere
învoire de la Vodă, ca să nu mă azvârl în acea fântână din care au scos ţigăncile apă pentru dulceţul de
trandafir.
Coconul îşi prinse tâmplele în palme.
— Nu înţeleg de ce te înfricoşezi, îi zise el, dintro-dată domolit. Toate se vor face cum porunceşti.
Primeşte-mi numai dragostea. Lasă-mă să te sărut — aşa cum am dorit într-o noapte cu lună. De-atunci
tânjesc, pentru asta am sete.
— Sărută-mă, măria ta.
Alexandrei o cuprinse şi o sărută. O cuprinse de după umeri, o ţinu strâns, îi căută buzele întredeschise.
Apoi o lăsă şi păru obosit.
— Spune-mi că ţi-s drag.
— Îmi eşti drag, măria ta.
— Şi mă învoieşti să vin iarăşi
— Măria ta, aş fi o vicleană dacă aş spune că n-am mare plăcere s-aud aceste vorbe. Dacă pofteşti,
măria ta, să spui şi mamei mele că n-avem de ce ne teme, pot să mă duc s-o chem, ori poţi să te duci
măria ta, având îndrăzneala pe care o văd. Dacă pofteşti să mergi cu mine, mă ruşinez şi nu pot.
Alexandrei o cuprinse iar, cu gingăşie.
— Ce pot să spun jupânesei Tudosia
— Nu ştiu, măria ta. Dacă nu găseşti vorbe, eu totuşi, m-aş pricepe ce să-i spun. Îi spun că dorim să te
mai vedem la noi şi că-ţi sunt dragă. Şi că numaidecât va să afle Vodă, părintele măriei tale. Rog pe
prietinul măriei tale Ionuţ să-mi deschidă uşa. Mi-i frică prin întunericul sălii până la odaia din fund. Îndată
după aceea vă poftesc la masă.
Jder privise neclintit această ciudată scenă şi, deşi nu cunoştea lumea şi dragostele, înţelegea că Nasta
îşi ia, cu agerime de femeiuşcă, numai măsuri de apărare, şi că simţămintele ei pentru Alexăndrel-Vodă sunt
destul de potolite. Se grăbi să-i deschidă uşa. Pe când o acoperea vederii lui Alexandrei, ea îl fulgeră iarăşi
pieziş cu ochii. Şi când o trecu în întuneric, se simţi strâns de mână. Se întoarse cu inima bătând în odaie.
Alexandrel arăta o înfăţişare fericită, deşi biruinţa lui plutea într-o oboseală fierbinte. Nasta se supunea şi
răspundea dorinţilor lui. Îi ceru lui Jder părerea. Ionuţ era şi el încredinţat că prietinul său ajungea Ia
limanul celei mai mari fericiri a tinereţii. Cum s-ar putea face, întreba coconul domnesc, ca cea din urmă
împotrivire a jupâniţei Nasta să cadă În privinţa aceasta Jder dovedea înţelepciune şi-l sfătuia pe prietinul
său să fie răbdător. Zarzărele din livada acelui loc erau încă sarbede. Peste puţină vreme să se întoarcă şi
le va găsi coapte, în cea mai mare frăgezime şi dulceaţă.
— Poate ai dreptate, oftă Alexandru-Vodă; am însă în mine ca o arşiţă de boală.
— Cere atunci, măria ta, arvuna ce ţi se cuvine, râse Jder; am văzut că te pricepi să strângi în braţe şi
să săruţi.
Alexandrei râse şi el de aceste vorbe, privind încrucişat înainte. Sfatul lui lăuntric îi spunea altele; dreptul
lui de voievod tânăr îi dovedea că poate cere orice; dragostele se răpesc şi se pradă; totuşi se înfricoşa de
asprimea părintelui şi stăpânului său şi nădăjduia să ajungă la acelaşi ţel cerşind cu blândeţă.
Jder îl lăsă să-şi topească patima şi el sta închis în sine însuşi ca în scoică, pândind pentru dânsul
fărâmăturile cele mai dulci. N-avea nici o pricină să-şi închipuie că prorocirea de la Moara Călugărului nu i
se va împlini. Păstra în degete fiorul atingerii Nastei şi în ochi zâmbetul ei tainic.
La masă, coconul stătu între mamă şi jupâniţa, hrănit cu îmbielşugare de cea dintăi şi adăpat cu vin şi cu
vorbe dulci de cea de a doua. Jder şedea treaz, nedescurcând încă bine lucrurile. Crezu că nu trebuie nici
să mănânce, nici să beie, aşteptând pentru bucuria Iui un altfel de ospăţ. Deşi aştepta cu îndărătnicie un
alt semn din partea jupâniţei Nasta, nu-i veni nici unul. Se frământa în îndoieli şi totuşi era bine încredinţat
că ceasul său va veni. Se hotărî să nu intre în odaie la culcare. Afară era lună şi cald. Domnul său poate
avea nevoie să fie privegheat de departe, când se va duce la fereastra cu zăbrele — îi lămurea el zâmbind
îndoielnic lui Alexandrei. Deci în acea noapte luminată, când şi el avea nevoie să fie cu sine însuşi, Jder îşi
alese culcuş un patul de fân în marginea livezii. I se părea că jupâniţa Nasta ia aminte la pregătirile şi la
umbletele lui; dar n-avu putinţă să mai rămâie singur în preajma ei nici o clipă.
La cea dintăi cântare a cucoşilor, Alexandru-Vodă veni la fereastra cu zăbrele ca să cerşească dragoste.
Nasta scoase năsuşorul printre fiarele împletite şi ochii ei luciră în lună. Din culcuşul lui dulce-mirositor, Jder
auzea şoaptele pătimaşe ale coconului. Auzi râsul subţire al fetei. I se păru că ea-i cere stăpânului ei
îndurare şi alt soroc pentru alinarea frigurilor lui. Coconul domnesc zgâlţâi gratiile, apoi primi printre zăbrele
mânuţa fecioarei şi jurământul ei şi păru a se linişti, trudit de drumul zilei şi ospăţul serii. Se duse şovăind