o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Ciudat i se părea coconului domnesc că împrejurările se potriviseră astfel pe crugul lor ascuns, încât abia în
acea zi îi venea dezlegarea patimei. Rânduială aceasta, Jder o punea în sama lui, fără a îndrăzni să treacă
hotărât mai departe decât îi îngăduia starea lui de atârnare faţă de domnescul său prietin. Nedesluşit,
nădăjduia că aceeaşi rânduială va face pe copila despre care i se prorocise să hotărască ea singură o altfel
de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt-Frumos.
Nu avea împotriva stăpânului său nici un fel de pornire şi în judecata lui primea şi o altă hotărâre decât
cea pe care o nădăjduia, căci simţurile lui erau numai treze, încă nu fuseseră lovite şi nu erau bolnave ca
ale lui Alexăndrel-Vodă. În el stăpânea mai mult o putere a tinereţii care-şi caută prilej de izbucnire; el se
bucura, pe când stăpânul său suferea.
Văzduhul cald, sub care umblau cu repeziciune, cuprindea şi el în sine puteri nesigure şi repede
schimbătoare. La vremea amiezii călăreau încă în susul apei Sucevii, pe lângă o luncă rară de lozii şi-şi
puteau vedea când şi când, la cotituri şi la dolii, imaginile ca într-o steclă verde. Deodată cerul se întuneca
din urmă, din arşiţa miezului zilei, şi un balaur învălui nouri de furtună spre soare. Mormăit de tunet sosi în
lungul apei şi limpezimea ei deveni fumurie. Slugile domneşti din urmă pregătiră dulama pentru stăpânul lor;
Ionuţ îşi trase de la cobur gluga; un ropot de stropi le trecu pe dinainte înfiorând lunca şi luciul Sucevii;
după aceea soarele se arătă iar întru strălucire. Nici o picătură de ploaie nu-i atinsese. Din urmă sosi o
aripă de vânt împingându-i de la spate; într-acolo se vedeau sfori de ploaie. Cu linişti şi cu tresăriri umblară
astfel până într-un popas de rateş domnesc, care se chiamă La Movila Iugăi. Cât statură acolo, cerul se
spălă şi rămase ca o mare lină. Oamenii mâncau pastrama cu pită de grâu, privind la un curcubeu depărtat
în miazănoapte.
— Ciudat! acolo mergem noi, subt acel curcubeu, şopti Alexandrei, şi oftă, cu faţa prelungă şi obosită.
Să fie acesta un semn
Crivăţ era acolo şi avea urechea subţire.
— Măria ta, zise el cu voie-bună, ascultă o vorbă de la cel mai umilit medelnicer şi ostaş; acolo-i semn
de pace şi vom găsi toate cum trebuie.
S-ar putea însă, cugeta cu inima strânsă coconul domnesc, să nu fie gazdele în locul lor; poate au fost
duse la târg şi au rămas şi ziua de luni; ori se vor fi dus în petrecere la o sfântă mănăstire. Bine ar fi fost,
îşi încredinţa temerea Alexandrei cătră prietinul său Jder, să fi trimes întăi un om, să afle dacă cei căutaţi
stau la locul lor.
— Măria ta, n-ar fi fost bine, răspunse cu hotărâre Ionuţ; timpul nostru e scurt şi rânduială ne este să ne
ducem numaidecât. Toate arată că vom găsi pe jupâniţa.
— Ai uitat cum o cheamă râse coconul.
— Nu, clătină din cap Jder, închizând ochii. Nu ştiu dacă socoti măria ta că trebuie să mai întârziem. O
chiamă Nasta.
Coconul domnesc ascultă cu plăcere acest nume rostit cu dulceaţă şi dădu de năprasnă poruncă de
încălecare.
Trecură dealuri intrând în altă vale, apoi cotiră printre păduri. Merseră multă vreme prin umbră; când şi
când li se arăta cerul, când şi când ieşeau deasupra unor luciri de ape; apoi se deschiseră imaşuri largi în
care păşteau cirezi de vite porumbe. Păstorii le dădeau ocol călări, întovărăşiţi de dulăi flocoşi. Soarele era
încă deasupra asfinţitului, când Alexandru-Vodă se oprise deodată. La o cotitură de colină şi-n margine de
dumbravă, într-o depărtare nu prea mare, deoarece toate se vedeau limpede, se arătase o curte cu multe
heiuri. Fumuri se suiau în cerul limpede. Se zărea, în cotitura colinei, şi o margine de sat.
— Aici este, zise Alexandrei, răsuflând pripit.
Jder cuprinse toate cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să Ie soarbă în sine. Cumpene de fântâni, o stână unde
suna stâns un bucium, puzderie aurie a asfinţitului, toate îi rămaseră în ochi şi-n urechi pentru vedeniile
singurătăţii lui de mai târziu.
Tovarăşul său îşi înţepă fugarul cu pintenii. El îl urmă în galop. Caii lor erau numai spumă când se opriră în
faţa porţilor deschise. Argaţi şi slujnice se ţeseau în toate părţile la treburile de sară; treceau vite şi porci
cătră intrările de din-dos; cotcodăceau găini speriate. În cerdacul cu stâlpi statură o clipă privind cu uimire
două ţigăncuşe. Îndată dispărură, parcă le-ar fi suflat de afară înlăuntru vântul. În locul lor, pe uşa
deschisă, apăru jupâneasă Tudosia. Îşi puse mâna dreaptă la ochi ca să poată privi în fulgerările
asfinţitului. La un geam deschis îşi arătă mutrişoara şi o copilă. Aceea era Nasta. Era încă nelămurită, în
umbra odăii; îi luceau în priviri razele piezişe ale asfinţitului.
Alexăndrel-Vodă sări din şa. Îl urmă îndată Jder. Slujitorii veniră să apuce frâiele; călăraşii dădură ocol
zaplazurilor, tinzând să cuprindă din toate părţile ieşirile. Medelnicerul urmă pe cei doi fecioraşi în curte.
— Doamne Dumnezeule! Ce s-a întâmplat se tângui cu glas ascuţit stăpâna casei, pocnindu-şi palmele.
Apoi, cunoscând pe coconul domnesc, numaidecât se lumină la faţă. Argaţii gospodăriei, care se
buluciseră din ogrăzi ca într-o bătaie de vânt, se retraseră rânjind. Nu era nici podgheaz leşesc, nu erau
nici tătari în pradă; ci vine iar coconul cel tinerel al lui Ştefan-Vodă. Lupul se întoarce şapte ani unde a
mâncat o oaie; asemenea acest lupan se întoarce iar la dragostea lui.
Bine este că se întâmplă asta după o asemenea zi de arşiţă. Căci de voie, de nevoie, cneaghina Tudosia
are să deie băutură slujitorilor domneşti şi au să se împărtăşească din ea şi mişeii de la Ionăşeni.
Alexandrel trecu cu grăbire la cerdac. Jupâneasa Tudosia se răsuci o clipă în loc; voia să se încredinţeze
că îmbrăcămintea nu i-i nevrednică de privirea unui luminat obraz domnesc. Frângându-şi mânile, veni întru
întâmpinarea înaltului oaspete şi i se închină sărutându-i dreapta. Mutrişoara de la fereastră stătuse o clipă