o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

nu se arată la curte decât rar, cu feţe întristate. Petreceri şi jocuri nu vedem niciodată. Noi, cu rânduielile
dăscăliei, iarăşi nu putem spune că ne desfătăm, după cum poate mărturisi şi măria sa Alexandrei. Deci
văzând noi, în această dimineaţă, obraze din lume, ne putem simţi mai bucuroşi. Dacă mai întârziaţi puţin,
va să vie şi părintele Timoftei, să se bucure şi el. Precum vedeţi, încep a se arăta şi căpitenii ale
slujitorilor, care se uită de după stâlpi. Avem nevoie aicea de obraze luminate. Ai nevoie şi domnia ta,
cinstite vistiernice, de un sfat şi acela sfat îşi îngăduie să ţi-l deie un filozof vechi ca mine: femeia
frumoasă şi punga plină, cinstite vistiernice, nu e bine să le arăţi, ca să nu ia aminte răii.
După această plăcută închinare cătră harurile sale, jupâneasă Candachia sărută mâna arhimandritului şi
pofti pe soţul său la gazdă. Vistiernicul ar fi găsit de cuviinţă să adaoge şi el unele sfaturi potrivite, pentru
mezinul său, dar măria sa Alexandru se arătase cu totul nerăbdător şi-l răpise cu sine la chilia lui, ca să
poată să fie singuri, să-şi spuie tainele lor.
— Îţi aduci aminte, Jder, de vorbele noastre întrebai cu însufleţire Alexandrei, strângând de braţ pe
Ionuţ.
— Îmi aduc aminte fără greş, măria ta.
— Şi de jurământul nostru
— Şi de jurământ.
— Atuncea află că de atunci n-am avut putinţa să fac drumul pe care-l doresc. Pe cât înţelegi după câte
vezi, viaţa mea aici se petrece întru mare strâmtorare. Când mă aflu cu măria sa tatăl meu, sunt de
asemeni ca într-o slujbă din care nu mi-i îngăduit să lipsesc. Când umblăm în Ţara-de-Jos, de stăm la taberi
ori în târguri mai multă vreme, am cu mine şi pe dascălii mei pe oare i-ai văzut. Încă părintele Amfilohie are
limbă ascuţită şi-mi place să-l ascult; dar cu părintele Timoftei o duc greu, căci anevoie mă deprind a
bolborosi ca el sârbeşte. Dumnezeu a binevoit ca să puie grabă în rânduielile lui Vodă. Măria sa a trebuit să
plece şi m-a lăsat să vin în urma sa, ştiind că voi avea plăcere la venirea domniei tale. Aşa că acuma,
având înaintea noastră două zile slobode, putem să ne abatem în locul ştiut de mine.
— Îl ştiu şi eu, măria ta, zise Ionuţ.
Alexandrel se opri o clipă gînditor.
— Să ştii că frăţia noastră de cruce ne stă într-ajutor, şopti el. N-ai spus nimănui nimic
— Nimic, nimănui, măria ta, deşi am fost ispitit.
— Ai fost ispitit de cine
— De fratele meu părintele Nicodim, dar mi-am încleştat fălcile.
— Să ştii, Jder, că am cunoscut de la început credinţa domniei tale.
— Stăpâne, zâmbi Ionuţ, limba mea a fost mută; mi se pare că nu se poate spune acelaşi lucru despre
măria ta. Am stat de vorbă asară, la ospătăria unui leah din târg, cu medelnicerul Crivăţ.
Voievodul îşi arătă dinţii ascuţiţi.
— Dumitru Crivăţ medelnicerul, lămuri el, e slujitorul meu de taină. Am de asemeni un om al lui Grigoraşcu
Jora, care a dus veste la Ionăşeni şi s-a întors de acolo cu răspuns, în afară de aceştia mai sunt şi alţi
slujitori care umblă cu mine. Toţi sunt oamenii mei şi sunt muţi pentru cei care nu trebuie să afle treburile
mele. Fii deci fără grijă şi socoteşte-l prietin al domniei tale pe Crivăţ.
— Îl socotesc prietin, râse Ionuţ.
— De ce râzi
— Râd, măria ta, căci la prietinia mea şi a medelnicerului Crivăţ era de faţă pana Mina, ospătăriţa. Taina
noastră face prea mulţi ochi şi urechi. Însă, înţelegând că altfel nu se poate, râd.
— Numai de asta râzi
— Ba mă veselesc, măria ta, că prietina lui Crivăţ medelnicer are prea frumoşi ochi albaştri. I-am văzut
foarte de aproape. Şi am cunoscut şi altele. Sunt bune asemenea prietinii şi e bună slujba măriei tale.
Alexandrei pofti să afle ce se petrecuse şi se vorbise în ajun la ospătăria lui Iohan Roşu, după aceea bătu
din palme şi ceru de la slugile sale armele.
Trimese poruncă de plecare medelnicerului Crivăţ. Soarele era într-al patrulea ceas al amiezii, când se
deschiseră porţile şi străjile lăsară să iasă alaiul destul de strâns al coconului domnesc.
În afară de slujitorul său de credinţă Jder, Alexandrel mai avea cu sine pe Dumitru Crivăţ şi pe Coman,
omul lui Jora, cunoscător bun al drumurilor. Paza sa se încheia cu nouă călăraşi în leafă, oameni tari aleşi
de Şendrea, al doilea portar al Cetăţii. Se adăogeau la aceştia şi Tătarul, sluga lui Ionuţ, şi alţi doi slujitori
ai coconului.
După ce se dădu semnalul de trâmbiţi şi poarta se închise, grămada coborî cătră apa Sucevii; apoi de
acolo luă calea spre miazănoapte.
Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi
cătră soare după multă obidă. El însuşi era nedumerit şi puţintel îngrijorat de necunoscutul care se
deschidea simţurilor lui aţâţate. Căci şi el visa cu aprindere la dragostea Domnului său, îndrăznind în
gândurile lui să meargă mai departe decât îi îngăduia starea sa de prietin şi slujitor. Aici se găsea o a doua
taină a lăuntrului său, în care nu pătrunsese încă nimeni din afară şi faţă de care el însuşi şovăia, sfiinduse.
În tinereţa lui nesigură erau viclenii de care el singur nu-şi da încă samă. În ajun, sara, îndrăznise să
sărute pe ospătăriţă atunci când ea stătea la îndoială, şi găsise în acea femeie un gust aprig, prevestitor al
altor plăceri.
Din vreme în vreme Alexandru-Vodă îi punea întrebări străine de gândurile şi vedeniile care-i stăpâneau pe
amândoi. Apoi rămâneau tăcuţi şi întrucâtva despărţiţi, fiecare pentru sine, tinzând cătră acelaşi mister.