o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Jupâneasă Candachia se oţărî. Jderul cel mititel scurmă cu degetul arătător al mânii stingi în chimir,
scoase trei groşi şi-i trecu în ghiocul babei, râzând la ea şi aşteptându-şi soarta.
— Fecior de domn mare şi Făt-Frumos, se întoarse cătră el ţiganca, pătimaş. Mai uită-te o dată la mine,
ca să mă fac iar tânără. Este o jupâniţa mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta.
Te uiţi la noi s-o vezi pe dânsa. Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!
Vistiernicul se uita cu uimire la Jderul cel mezin. Întăi îi izbucnise sângele în ochi; apoi se făcuse alb la
obraz ca ceara şi se ruşina sub privirea bănuitoare a jupânesei Candachia. Dar după spaimă, numaidecât
intră iarăşi în şuvoiul de bucurie al ceasului său, care-l ducea spre un destin neînduplecat. I se păru de
mirare că ţiganca îi dezvăluie o taină pe care o ţinea cu multă grijă ascunsă numai pentru sine; pe urmă fu
încredinţat că imaginea aceea de care prorocise bătrâna era zugrăvită în ochii lui. De aceea poate îl
aţintea aşa de stăruitor şi ciudat jupâneasa Candachia. Ar fi dorit să fie măcar o clipă despărţit de sine
însuşi, să cunoască şi el în ochii lui acel obraz al jupâniţei despre care-i povestise Alexăndrel-Vodă.
Cufundat în visul tinereţii lui, se trezi într-un târziu, în altă parte de drum, între alte livezi, fânaţuri şi iazuri.
Trecuseră de locul care se chema Nimirceni şi Suceava nu mai era departe.
Aşezările erau mai dese; pe costişe umblau turme de vite. Mai ales vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei,
lămurea dumnealui Cristea vistiernicul, fără ca să-i asculte învăţătura nici Candachia, nici Ionuţ; mai ales
vitele sunt bielşugul Ţării Moldovei, şi grădinile, şi iazurile, şi prisăcile. De asemenea îmbielşugate sunt
holdele. Şi oi sunt de două soiuri, cât nu le cunoaşte numărul. Este şi al treilea soi, în pustia de dincolo de
Soroca, care au o coastă mai mult decât celelalte şi pasc umblând îndărăpt din pricina buzei de sus care
atârnă peste cea de jos. De asemenea neguţătorii nemţi plătesc bun preţ la noi blănile de râs şi jder.
— Cunoşti domnia ta, jupâneasă Căndachie, ca la acest iaz al Călugărului vine un medelnicer anume de la
Cetate şi ia pentru masa măriei sale peşte Este aicea un soi de crap cum nu se află în alte părţi şi acest
crap se trage dintr-un crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat aici la întemeierea iazului Petru-Vodă
Muşat. Când i-a dat în apă, le-a pus în urechi inele de argint şi i-a binecuvântat egumenul de la mănăstirea
Slatina. Câteodată pescarii văd sub luciu pe aceşti împăraţi ai peştilor, dar nu îndrăznesc să-i pălească cu
ostia. De ce zâmbeşti, Ionuţ
— Eu zâmbesc Nu zâmbesc, bădiţă Cristea; ascult.
— Bag eu de samă cum asculţi. Eu îţi spun lucruri de învăţătură şi dumneata te uiţi pe colnice. Să-mi spui
ce poţi vedea pe colnice, decât case şi saraiuri, şi oameni care se holbează la noi. Bine fac, căci ei au de
ce se mira, pe când noi mai puţin. Dar când om ajunge în preajma Cetăţii, să iei o piatră în gură.
— Bădiţă Cristea, nu te supăra; mă gândesc la ale mele; de mâni rămân singur între străini.
Mezinul suspină. Jupâneasa Candachia părea înduioşată.
Vistiernicul Cristea lăsă să treacă această clipă şi urmă a da mezinului său şi soţiei sale alte învăţături
folositoare, până ce, soarele fiind la chindie, se văzu înainte, în lungul drumului, cetăţuia care se chiamă
Zamca, şi la dreapta, în altă depărtare, pe râpi, Cetatea Domniei cu turnuri şi metereze; iar dincolo târgul
de scaun, cu clopotniţele sfintelor biserici fulgerând.
La cetăţuia din stânga slujitori cu suliţi opriră trăsura şi cunoscură pe stăpânul ei, Hotnogul se închină şi
lăsă trecere slobodă. În marginea târgului se afla lume multă în priveală şi cântau ceteraşi la crâşme.
Trecură prin medeanul cel mare, apoi prin uliţele înguste ale neguţătorilor. Fiind soarele încă deasupra
asfinţitului, trăsura cu cai negri se opri la ospătăria lui Iohan Roşu, din uliţa armurierilor.
Cu fala cuvenită, domnia sa vistiernicul coborî între târgoveţii curioşi, care priveau cu luare-aminte.
Slujitorul cu fireturi şi tătarul săriră şi bătură în porţi ca să se dea drumul trăsurii. Înaintea vistiernicului şi a
jupânesei Candachia ieşi în pridvor, cu zâmbet de plăcere, stăpâna locului. Era cu mult mai tânără decât
soţul ei şi cu mânicile suflecate până la coate. Venea zâmbind de la vorbă veselă dinlăuntru, unde mai avea
muşterii. În urmă-i, pe deasupra umărului ei, se arăta şi obrazul bălai, cu barbă căruntă şi nas rumăn al lui
Iohan. Cunoscu pe boier şi se grăbi să iasă înainte ploconindu-se, pe când pana Mina urma să zâmbească
cu mare plăcere cufundându-se din şolduri şi resfirându-şi cu amândouă mânile fustele în faţa boieroaicei.
Jupânesei Candachia îi plăcea această salutare după moda frâncilor şi întinse cătră ospătăriţă braţul, ca să
fie ajutată să coboare din cuibul ei.
— Este cineva care vă aşteaptă pe domniile voastre, dădu lămurire soţia ospătarului.
— Ne aşteaptă pe noi Cine să fie se miră vistiernicul, pufnind şi privind mândru în jur.
— E un prietin al nostru, pe care-l vedem des aici, lămuri din vârful buzelor pana Mina, clătinându-şi cu
gingăşie capul şi privind pieziş pe Jder cel mititel.
Fecioraşul se simţi furnicat la inimă de acea privire.
— Cine să fie Cine să fie îşi făcea socoteală cu glas jupân Cristea.
Nu putea să ştie cine-i, din care pricină se simţea întru-câtva neliniştit. Intră în încăperea scundă,
plecându-şi grumazul şi cunoscu, după îmbrăcăminte, un slujitor al măriei sale. Văzând pe cel care-i ieşea
înainte, se alină şi răsuflă uşurat, necetind pe obrazul lui vreun semn rău.
— Cinstite jupâne vistiernice, îi zise slujitorul cu voie bună, vestea mea poate n-are să-ţi placă, dar n-
am ce face şi trebuie să ţi-o dau. Aşa-i porunca măriei sale, şi trebuie să ne supunem.
— Cine eşti domnia ta întrebă, cu sprânceana încruntată, Cristea Păr-Negru.
— Eu, cinstite vistiernice, sunt sluga domniei tale Dumitru Crivăţ, cel mai umilit medelnicer şi oştean al
măriei sale.
— Să fii domnia ta sănătos. Care-i porunca măriei sale
— Porunca măriei sale este asta, jupâne vistiernice. având măria sa grabă mare să se ducă la ţinutul