o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

ajungi cu prăjina la nas Cumnate, îşi ascuţi ea cu dulceaţă glasul cătră Ionuţ, să înveţi de la mine a
cunoaşte pe acei boieri falnici de la scaunul Domniei. Urâtu-i-am pentru semeţia lor. Cred că nici măria sa
Vodă nu-i are la inimă, deoarece din pricina lor a suferit depărtare şi pribegie. Ai să vezi acolo, cumnate,
curte fără Doamnă şi pe Chiajna, mătuşa măriei sale, care nici măria sa Chiajna nu poate să se uite cu
plăcere la atâtea nasuri sumuţate ale atâtor jupânese. Bine le face măria sa Chiajna că le depărtează şi
doreşte pentru Vodă Doamnă de la Trapezunt.
Vistiernicul se întoarse cu uimire.
— De unde cunoşti asemenea taine, jupâneasă Candachie
— Am visuri, în care mi se arată adevărul, râse jupâneasă Candachia. Aşa că şi domnia ta, cumnate, să
dobândeşti învăţătură şi să te fereşti de jupânesele şi jupâniţele moldovence, care-s cele mai ascunse şi
mai primejdioase din lumea asta. Pe din faţă se arată cu zâmbet, iar pe din-dos cu duşmănie.
— Eu, fiind bărbat, n-am de ce mă teme, mărturisi cu nevinovăţie Ionuţ.
Vistiernicul Cristea se veseli zgomotos, apoi primi ţiglele de friptură de porc din mâna hangiului şi trecu
una soţiei sale. Cristea şi Ionuţ muşcau cu repeziciune din bucăţile fragede, pe când jupâneasă Candachia
încă sta la îndoială cum să împace o ţiglă de lemn din care picura grăsime cu frumuseţile şi gingăşiile sale.
În sfârşit se feri încovoindu-se şi apucă numai din vârful dinţişorilor ei albi, pe furiş, o bucăţică, apoi întinse
ce mai rămânea slujitorilor, care se grăbiră să primească ţigla şi s-o împartă într-o clipă, înghiţind hulpav şi
ştergându-se la gură cu mânica hainei.
— Noi bărbaţii n-avem a ne teme de cele femeieşti, se întoarse iarăşi Cristea, cu aceeaşi veselie şi cu
gura plină spre jupâneasă Candachia.
— Hai-hai! Eu îl sfătuiesc pe Ionuţ să se teamă. Dacă nu te îndupleci, vistiernice, să mă duci până la
Baia, îngăduie-mi să beau puţintică apă, o picătură, atât cât îi trebuie acelei prigorii care cântă în înălţimea
cerului.
O prigorie cânta într-adevăr sus, cerând ploaie ori rouă. Era semn că soarele începe a scăpata.
Înturnându-se cătră han, dregătorul măriei sale strigă poruncă să vie apă şi să se înhame caii. La acel glas
puternic, ieşiră şi slujitorii domneşti ai poştei care ţineau paza locurilor şi caii de schimb pentru poruncile
grabnice ale lui Vodă cătră Ţara-de-Jos.
Jupâneasă Candachia bău apă proaspătă din ulcior, o picătură, atât cât îi trebuia ca să-şi păstreze ceea
ce avea de preţ în strălucirea obrazului şi a ochilor; apoi zâmbi, lăsând oştenilor şi hangiului gros vedenia
farmecului ei. Trăsura boierească porni, cu fecioraşul cel sprinten într-o lăture şi cu slujitorul cu ochi
crestaţi în urmă.
Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţi,
amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un
cristal. Jupâneasă Candachia înţelegea ceva din starea lui de bucurie şi din când în când îi zâmbea fără
noimă, punând în taina ei prevestiri viitoare. Acel zâmbet, fără să-şi dea el samă, îl fulgera până în inimă,
amestecat cu tremurul luminii şi al patimii vârstei lui. În acel zâmbet străin năştea o imagine nelămurită,
spre care Jder cel mititel se ducea cu toată fiinţa lui. În urmă i se părea că nu mai are de lăsat nimic.
De pe înălţime, drumul cotea în valea Şomuzului, într-un loc unde se mai cunoştea urmă de tabără a
oştilor ce dăduseră zdruncin Craiului Matiaş, într-o noapte de iarnă, la Baia. În stânga era un sat la o
margine de locuri râpoase. Oamenii ieşiţi din livezi îi priveau cu oarecare mirare cum trec cu asemenea alai
şi zvon de clopote. Vistiernicul privea încruntat înainte; Jderul cel mititel cerceta lumea aceasta nouă, cu
bucurie. Când ajunseră în vale, li se deschiseră dintr-odată privelişti tăcute, pe care Jder cel mititel părea
că le mai văzuse cândva. Le vedea însă întâia oară, având în el aceeaşi bucurie şi aceeaşi uimire a zilei.
Sub pădure, erau izvoare cu popas vechi de hodină. Din popas se desfăcea spre asfinţit iazul cu faimă,
poreclit al Călugărului, care avea pe opust moară cu şase pietre. Întemeiată de Roman-Vodă. Luciul bălţii
se întindea până în fundul asfinţitului în păpurişuri. Se vedea o luntre cu pânză într-un luminiş, pe deasupra
săgetau zboruri de sălbătăciuni aripate. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roţile neclintite. În
latura iezăturii, se cuibărise o şatră de ţigani pribegi.
Cât slujitorii adăpară caii, o ţigancă urâtă şi ştirbă, însă prea înţeleaptă, îşi făcu loc până la măria sa
jupâneasă Candachia, după ce-şi câştigă acest drept cu varga împotriva altor muieri mai tinere ale taberei
de căruţe. Aşa că din râpă celelalte ţigănci îndrăzneau să ridice numai capetele spre drum; iar la izvor avea
drept să rostească adevărul numai acea prorocită fără dinţi.
— Sărutăm dreapta măriei tale, se închină ea cătră boierul cel măreţ. Primiţi să vă spunem toate cu
dreptate şi adevărat, deoarece noi suntem muierea judelui, şi alte ţigănci nu îndrăznesc să ne calce
înainte. Nici nu ştiu ele câte ştim noi. Pentru trei groşi putem spune măriilor voastre de unde veniţi şi unde
vă duceţi; ce aţi făcut până acuma şi ce noroc vă aşteaptă de acum înainte.
Măria ta să nu te întorci de cătră mine, urmă ţiganca ridicând spre vistiernic un deget uscat şi negru,
căci văd că eşti boier cu fală şi Vodă se uită la măria ta ca la un odor de mare preţ.
— Spune-mi mie, babă, o chemă cu glas dulce jupâneasă Candachia.
— Ah! sufletul maicii şi frumuseţa lumii, izbucni cătră ea bătrâna. La soare mă pot uita, dar la domnia ta
ba. Câţi bărbaţi sunt pe lume şi te văd, se uimesc de farmecele tale. Dar eu pot lega pe cel care-l pofteşti.
— Nu-i nevoie să-l legi, babă, suspină jupâneasă Candachia, căci e soţul meu.
— Lasă-mă să-ţi spun, draga babei, de altele. Căci eu soţului îi pot lega urechea să n-audă şi înţelegerea
să nu priceapă. Aştepţi o veste, dragă jupâneasă.
— Aşteaptă hainele cele nouă de la Liov, se veseli vistiernicul Cristea.