o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

UMBLÂND PE DRUMUL SUCEVII, IONUŢ ÎŞI AFLĂ SOARTA DE LA O ŢIGANCĂ PROROCIŢĂ
Calea de la Timiş la scaunul Sucevii ţine trei poşte. Până la hanul domnesc de la Spătăreşti, apa Moldovei
se vede întruna pe partea stânga, sub dezmierdate privelişti ale pădurilor şi munţilor. Fie dincolo de apă, fie
dincoace, se întind sate vechi, cu anumită rânduială şi scuteli de la măria sa pentru slujba Domniei şi a
războaielor măriei sale. Rareori se putea vedea pe acest drum trăsură mai frumos zugrăvită şi cu patru cai
mai negri decât aceea care ducea la Domnie pe dumnealui vistiernicul Cristea. Lângă vizitiul care mâna
pocnind din puhă, se mai afla un slujitor cu fireturi. În laturea stânga a trăsurii unde sta învălită în strai de
vulpe jupâneasă Candachia, călărea mezinul feciorilor lui Jder. În urma trăsurii, în pulbere, ca într-o
pedeapsă, umbla Botezatu, sluga lui Ionuţ. De departe se putea astfel băga de samă mărirea şi fala
vistiernicului, aşa încât căruţele de rând se opreau într-o margine, iar unii nemernici pedeştri se fereau pe o
cărare lăturalnică, să nu-i ajungă puha. Numai slujitorii domneşti umblau prin mijlocul drumului, neuitând să
deie cuviincios ziua-bună dregătorului măriei sale,
La acel popas de la Spătăreşti, caii puteau fi schimbaţi; pentru aceasta era rânduită poşta, după
întocmirea rămasă în domniile răsăritene de la persieni. (Învăţătura aceasta a aflat-o Ionuţ nu târzie vreme
după aceea de la dascălii măriei sale Alexăndrel-Vodă). Însă Cristea vistiernicul nu poftea să intre cu alţi
cai la Suceava, decât cu ai săi. Deci porunci hangiului să deie orz din bielşug trăgătorilor săi boiereşti, şi de
asemeni să nu uite pagul fecioraşului şi dobitocul mai umilit al slujitorului acestui fecioraş. Îndată ce vor fi
îndestulaţi caii, vrednicul hangiu avea să se înfăţişeze cu cele de trebuinţă oamenilor şi mai cu samă
cinstitelor obraze boiereşti.
Ziua de sfârşit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din fânaţuri. Jupâneasă Candachia rămăsese
neclintită la locul său în trăsură, privind în depărtare, în prundurile râului, sticlirile târgului Băii. Acolo ar fi
dorit cu arşiţă jupâneasă Candachia să-şi împingă popasul; deoarece aflase în taină domnia sa, de la alte
jupânese iscusite, că numai la neguţătorii saşi se găsesc dresurile şi rumenelile de veşnică tinereţă.
Cunoştea însă meteahna soţului său şi-şi stăpânea năduhul. Căci cum se deştepta la slujba măriei sale,
vistiernicul se arăta neînduplecat. Părea mai harnic decât oricare alt dregător; nu-l putea opri nici seceta,
nici puhoiul. Deci, având poruncă să-l înfăţişeze pe mezin la curte chiar a doua zi luni, orice alt cuvânt
despre alt lucru ori altă rânduială l-ar fi zbârlit ca pe un mistreţ. Se uită şi el spre târgul Băii, însă cu o
nepăsare care făcu pe jupâneasă Candachia să zâmbească amărât. Adevărat era că vistiernicul nu se
uitase spre târg, ci spre gândurile şi socotelile lui lăuntrice, aducându-şi aminte de frământarea şi jalea
jupânesei Ilisafta, care venise în petrecere până la malul Moldovei şi vărsase lacrimi în acea apă pentru
răpirea fecioraşului său prea iubit. După ce-i sărutase în trei rânduri mânile, ducându-se şi întorcându-se
iar cu fruntea spre sânul ei, Ionuţ se rupsese în sfârşit din acea jale şi trecuse apa cătră trăsura
vistiernicului, prefăcându-se că-şi şterge lacrimile şi zâmbind cu viclenie.
— Ah! striga jupâneasă Ilisafta înălţându-şi braţele spre soare; nu sunt alţi tirani mai mari pe lume decât
soţii şi copiii noştri!
Înturnind privirea după asemenea strigăt, comisoaia văzu pe jupân Manole rânjind în barba-i mare. Se
aşeză în prund cu mânie ca într-un cuibar al fustelor şi cu destulă greutate o ridicară de subsuori roabele,
ca s-o ducă la curte.
Deşi nu era prea ager întru înţelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă uşurinţă
bucuria lui Ionuţ. Îşi vedea propria lui bucurie de altădată, când intrase subt aripa ocrotitoare a celor mari.
Căci nimic nu-i mai cald şi mai răcoritor, îşi făcea domnia sa socoteală, decât mila lui Vodă. De asemeni —
îşi urma domnia sa judecata — bun lucru este îmbielşugarea. Potrivit lucru iarăşi să ai soţie cu slăvit obraz.
De câte ori îl întovărăşeşte la scaunul Sucevii, jupâneasă Candachia nu se arată niciodată bucuroasă aşa
cum s-ar cuveni soţiei unui vistiernic. Umblă întunecată până acolo şi cu greu se hotărăşte să se
însenineze. Ştiut este că, dintre toate jupânesele care se arată la slujbele sfintei mitropolii, ori la alaiurile
boierilor când trece măria sa Ştefan-Vodă, nici una n-are înfăţişare ca a Candachiei, ca şi cum ar veni
atunci de la petrecerile lui Crai Cazimir de la Varşava, aşa încât se uită boieroaicele ponciş la dumneaei ca
la o duşmancă; însă cunoaşte el că acel zâmbet încremenit al soţiei sale nu-i pentru bucuria ei, ci pentru
plăcerea lui. Şi Candachia depărtează de la sine ceea ce pentru altele ar fi desfătare şi se ruşinează de
câte ori află despre răutăţile care se petrec între măririle lumii, la curţile domnilor şi crailor. Se spun multe
şi despre scaunul Domniei noastre, căci oamenii trăitori în huzur şi lene sunt aceiaşi pretutindeni. Place-i
poate jupânesei Candachia să audă ce se spune şi râde subţire, privind printre gene; însă faptele le
leapădă de la sine, scuturându-şi de o parte şi de alta a tâmplelor mânile împodobite cu giuvaeruri.
— N-aş putea spune că nu-mi plac drumurile măriei sale, zise jupâneasă Candachia, înturnând o privire
plăcută spre soţul său. Îmi plac mai mult decât Suceava, unde e atâta zavistie în partea femeiească. Pe
când aici e linişte, de când slujitorii măriei sale au spârcuit lotrii. Poţi umbla în voie şi fără de grijă. Am fi
putut face popas de sară la Baia, unde găsim ospătărie curată ca în Ţara Nemţască.
— Găsim asemenea ospătărie şi la Suceava, răspunse vistiernicul. Tot după gustul dumnitale. Deoarece
nu suferi să stăm la prietini ori la rudenii, am găsit acolo bun adăpost la Iohan Roşu. Leahul acesta Iohan
Roşu e vrednic neguţător. Duce vin de la Moldova la curtea lui Crai. Nevasta lui cunoaşte meşteşuguri de
pieptănături.
— Crezi, domnia ta, vistiernice, că mai ales pentru aşa ceva îmi place mie să poposesc la Iohan Roşu
— Nu spun asta.
— Şi socoti că-mi place să stau în acel loc unde se uită oamenii unii la alţii peste capete, încât nici nu le