o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

CIUDATĂ VESTE DIN ŢARA LEŞEASCĂ
După plecarea măriei sale, aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o destindere leneşă sub puhoiul de soare
al primăverii. Era într-acel colţ de lume aşa cumpănă a văzduhului, încât toate păreau mai pline de farmec
decât aiurea. Peste apa ca de gheaţă în mişcare a Moldovei, plutea o limpezime tot aşa de curată în care
ciocârliile dădeau slavă Domnului Dumnezeu suind şi coborând pe trepte de cântec. Spre răsărit, cătră
valea Şiretului, zarea avea ceva trandafiriu. Înspre apus, cătră munţii cei mari, dincolo de păduri de fag şi
brad, înălbăstreau pâcle. De undeva, din pădure, din Piatra Corbului, se vedea în Pătru-Vodă şi Ceahlău.
Tot de-acolo, cătră câmpii, văzuse comisoaia Ilisafta Târgu-Frumos, amintindu-şi de tinereţea înflorită a
domniei sale.
De la pajiştile cu râsuri în mii de feţe ale florilor, şi de la streşina pădurii de unde s-aud picurând tălăncile
în poieni depărtate, de la dumbrava şi gârlele Moldovei, de la zburdăciunea lui de mânz fără grijă laolaltă cu
harmasaraşii din acele ceairuri trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun-rămas; căci, după întorsul măriei sale la
scaunul Sucevii, vistiernicul Cristea avea să-l ducă să-l înfăţişeze la curte. Puţinele straie şi arme şi
îngrijirile fiinţii lui încă fără cumpăt rămâneau în sama lui Gheorghe Botezatu Tătarul, care-i era hărăzit
slujitor, de cătră comis. În fundul ochilor lui stecliţi, mezinul păstra totuşi o bucurie ascunsă, deşi cătră
părintele său şi fraţii săi se alinta cu păreri de rău.
Pulberile celei din urmă roate de panţiri, care se mişca în urma alaiului domnesc, se ridicau dincolo de
vadul râului, când jupân Manole Păr-Negru se hotărî să întocmească în sfârşit sfatul pentru care venise
starostele Căliman. Poruncind Jderului celui mititel să nu coboare încă la curte, comisul pofti pe soţii săi la
chilia lui Simion, în laturea grajdurilor celor mari. Acele clădiri ale iepelor acuma erau goale; toate mamele
erau cu mânjii la iarbă fragedă, pe costişele din Valea Morii. La căsuţa comisului al doilea înfloreau dinaintea
uşii deschise tufe de mintă pipărată şi alte câteva buruieni cunoscute numai vracilor. În chilia scundă, cu
straie şi arme aninate în cuiere, nu se afla altă podoabă decât icoana sfântului Gheorghe, biruitorul
balaurului. Acel sfânt Gheorghe era călare pe cal alb, care, în închipuirea comisului al doilea, părea a fi
aidoma Catalan, deşi harmasarul domnesc n-avea nici coadă ţapănă, nici picioare de lemn. Un pat învălit cu
pocladă şi câteva scăunaşe cu trei picioare întregeau zestrea acelei încăperi. Era mai mult o chilie de
schivnic decât de om de lume şi mai ales de comis al doilea al măriei sale Ştefan-Vodă. În coarda de afară,
împotriva soarelui, se zvântau curălării şi arcane de prins şi de domolit tretinii sălbatici. Sub coardă, pe
prispă, mai erau înşirate cuţite şi stricnele. Mirosea a seu şi a dohot. Slujitori cu suliţă şi arc făceau de
strajă în preajmă.
— Aici e omul dumnitale, staroste Căliman întrebă comisul Manole.
— Aici, încuviinţă bătrânul. Am avut grijă, cinstite comise, să-l aduc cu oamenii mei în zori-de-ziuă, bine
legat şi cu căluş la gură. L-am lepădat în sama slujitorilor domniei voastre. Lazăr Pitărel l-a pus în başcă şi
i-a aşezat strajă. Toate le-am făcut aşa precum ţi-am mai spus.
— Da, aşa este, mi-ai mai spus, grăi bătrânul cu oarecare tulburare. Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai
bine să înştiinţăm pe măria sa.
— De ce băgă de samă Simion. Trebuie să vedem întăi ce este. Omul e în puterea noastră şi-l cercetăm.
— Unde-i băietul
— Băietul aşteaptă afară pe prispă, dădu lămurire Căliman. S-a cam spăriat că l-ai oprit. Pe cât e de
ager, nu mi-ar fi de mirare să fi înţeles despre ce-i vorba. Astă-noapte l-am găsit tocmai sfătuind cu omul
meu şi spunându-i câte în lună şi-n soare. Lui i se părea că-l cercetează, pe când acel străin viclean îl
trăgea de limbă.
— După ce ai pus stăpânire pe străin, nu l-ai cercetat
— Ba da. Se arată cu oarecare semeţie şi mie nu vrea să-mi răspundă nimic. Zice că va vorbi când
trebuie şi cui se cuvine.
Simion asculta în tăcere, stând în picioare. Cristea se aşezase pe pat, neîndoindu-se că lui i se cuvine
locul cel mai bun. Bătrânii se lăsaseră pe scăunele, — comisul Manole dintr-odată, cum îi era obiceiul;
starostele Căliman încet, scârţâind din încheieturi şi gemând.
— Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupân Manole Păr-Negru, oftând. Văd că grija noastră cu aceste
herghelii domneşti n-are să se istovească niciodată.
Vistiernicul Cristea găsi de cuviinţă să intre prin altă parte în miezul lucrului:
— Dobitocul acesta care se chiamă cal, grăi el ca şi cum ar fi cetit dintr-o carte, dobitocul acesta care
se chiamă cal, cinstite comise, iubeşte pojarul şi războiul, aşa încât e cu primejdie. Fiind marfă de mare
preţ, de asemenea o doresc şi o caută furii, deci iarăşi e cu primejdie.
Comisul Manole îi curmă vorba:
— Toate acestea le ştim, vistiernice, şi totuşi năcazurile nu ni se uşurează. Jupâne comise al doilea, dă
poruncă lui Lazăr Pitărel să ne aducă pe acel străin.
Simion ieşi. Bătrânii rămaseră privind în pământ. Vistiernicul mormăi trăgănat un început de cântec, după
aceea rămase cu ochii aţintiţi la icoana sfântului Gheorghe, înfiorându-se de străşnicia cu care sfântul
ostaş doboară dihania.
Se auziră glasuri după puţină vreme. Vatavul de slujitori Pitărel împinse de la spate cu suliţa pe străin.
Acesta făcu doi paşi repezi în chilie şi se opri, cercând a se destinde în sus din legături. Era legat cu mânile
dinapoi. Legătura mânilor era trecută pe după chimirul de piele.
— Cinstite comise, zise el deodată, întorcându-se spre jupân Manole Păr-Negru, binevoieşte a porunci să