o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Unde poate să fie decât în casă
— Daţi-vă la o parte! strigă slujitorul înotând printre ele cu braţele, ferindu-le şi făcându-şi loc.
Îi ieşi întăi întru întâmpinare cu deosebită măreţie jupâneasă Candachia. Era o boieroaică tânără, vestită
pentru frumuseţea ei. Avea păr bălai, meşteşugit pieptănat, cu cârligele şi ineluşe. Îşi pusese numai un
abur de rumeneală în obraji şi câte puţintel roş la sfârcul urechilor unde-i atârnau inele de aur. Îşi înegrise
şi sprâncenele cu funingine, ca să-i pară ochii mai albaştri.
Privi de sus, cu mirare, îndrăzneala slujitorului de la Timiş. Întăi nu-l cunoscu de loc, apoi îşi aduse aminte
de el.
— Am venit cu poruncă de la dumnealui cinstitul comis! strigă Gheorghe Tătarul, ca să-l audă şi boierul,
mai dinăuntru.
— Bine. Ai venit. Aşteaptă.
— Nu se poate s-aştept, măria ta. Trebuie să vă ridicaţi şi să porniţi. Într-o mică de ceas măria sa Vodă
poate veni la Timiş şi nu vă găseşte. Afară de asta a căzut jos, de mare spaimă, jupâneasă Ilisafta.
— Vai de mine! cum se poate! Soseşte măria sa şi noi nu suntem acolo tresări jupâneasă Candachia
scuturându-şi în dreapta şi-n stânga inelele de la urechiuşi. Cristea! Cristea!
— Ce este întrebă un glas gros şi trăgănat dinăuntru. Dau tătarii
— Nu toţi. Numai unul. Cel de la Timiş. A căzut jos soacră-mea Ilisafta şi moare. (Să ferească Dumnezeu
şi să mă ierte pentru minciună, îşi stupea, pe furiş, în sân, Gheorghe Botezatu Tătarul.)
— Care comisoaie întrebă, năvălind din fund încă neîmbrăcat întreg, vistiernicul.
— Mama dumnitale! Nici nu este alta! strigă cu înfricoşare jupâneasă Candachia. Dacă nu moare, are cine
mă împunge cu felurite vorbe, că toate femeile din lumea asta au fost de faţă şi numai eu am rămas
întârziată. N-am fost vrednică s-ajung la mănăstirea Neamţu, nici batâr la Timiş. Putem să ne uităm de aici
cum umblă alaiul, dar de făcut drumul până acolo nu ne învrednicim. Căci domnia ta de ieri ai început a te
foi şi a te găti şi nici acuma n-ai isprăvit. Ieri dimineaţă a fost trăsura la scară şi a stat până într-amurg.
De două ori au scos slugile caii, ca să-i adape şi să-i hrănească. Acuma, de la răsăritul soarelui, trăsura iar
e la locul ei. Iar dumneata te plimbi de colo-colo, cu socoteli şi gânduri, grăind singur.
— Nu găsesc brâul cel de matasă pe care mi l-a dăruit Dămian.
— Este acolo. Uită-te dumneata bine, la capătul patului. Ţi l-am pus de ieri.
— Cine spune că a căzut mama
— Spun eu, măria ta; am auzit strigăt mare de primejdie. Tare te rog pe măria ta să-ţi pui contăşul şi săţi
încingi sabia. Să aibă vreme să te ierte.
— Dar din ce pricină i-a venit, mă rog dumnitale se miră cu ochii holbaţi al treilea fecior al lui Jder,
frumos îmbrăcat, bine hrănit şi falnic.
Era cel mai gras dintre toţi. Se învârtea în loc căutând ce-i lipsea.
— Aşa faci domnia ta totdeauna, vistiernice, lepădă spre el, cu palma întoarsă, vorbe amărâte,
jupâneasă Candachia.
E adevărat că, umblând în toate părţile ca să caute şi să aducă, plutind cu mânile întinse, ducându-se şi
venind, era mai însufleţită şi părea mai frumoasă. În sfârşit vistiernicul trecu pragul şi se sui cel dintăi în
trăsură, făcând-o să se legene şi să geamă. Jupâneasa Candachia se grămădi alături de el. Gheorghe
Botezatu se repezi călare ca să scoată din bordei pe podarul cel surd. Cei patru cai porniră cu mare
repeziciune; dar la cea dintăi înfundătură a drumului, jupâneasa Candachia dădu strigăt de spaimă.
Acesta era unul din năcazurile mari ale vieţii sale. Nu putea călători fără spaimă şi strigăt în trăsură. Cu
multă greutate şi stăpânindu-şi suspinele, călători pe podul umblător la celălalt mal. Se înfricoşa să nu se
ducă înainte, pe nahlapii iuţi ai acelei ape de munte. Pe urmă se tângui că stă căruţa la celălalt mal, până
ce trec, pe pod, şi caii. După ce caii fură înhămaţi, urmară aceleaşi suferinţi vorbite şi strigate până în deal
la Timiş. Tătarul se făcuse nevăzut. Din urmă îi ajunse Ionuţ cu prepeliţi atârnate de oblânc. Feciorul cel
mic al lui Jder ţinea minte taina aflată de la starostele Căliman, că din tot vânatul Ţării Moldovei — păr şi
pană — măriei sale îi place mai cu osebire prepeliţă, învălită în slănină afumată şi friptă în ţiglă de jăratic de
fag. Deci voia să-şi pregătească el singur intrarea de curtean în voia bună a stăpânitorului.