o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Are să-ţi poruncească iar.
— Am să caut să mă supun. Dacă voi putea, cinstite comise.
Era o înmlădiere ameninţătoare în glasul acela blând. Bătrânul tuşi înăbuşit şi-şi bătu tureatca ciubotei cu
harapnicul.
Jderul cel mititel se întorcea călare pe pagul lui, cu mare repeziciune. După el, pe un buiestraş bălţat,
care venea lin cu urechile culcate pe spate, urma cel căruia-i zicea Gheorghe Tătarul. Era un tătar
adevărat, pripăşit de multă vreme între moldoveni şi creştinat din tinereţă. Scund, spătos, cu umerii
obrajilor ieşiţi şi cu pleoapele numai pe jumătate deschise, cu pielea obrazului lucie şi smeadă şi cu mustaţa
rară — părea cu adevărat atunci sosit din pustie. Însă purta straie moldoveneşti şi era cu inimă curată
oşteanul lui Hristos. Şi mai ales era omul cel mai de credinţă al comisului, între toţi acei slujitori de la Timiş.
Băiatul şi Gheorghe Tătarul descălecară. Comisul se întoarse spre ei.
— Vreau să înţeleg de la voi, porunci bătrânul, cum facem ca să aibă şi măria sa vânat dacă pofteşte şi
să-mi fie la vreme, întru întâmpinarea măriei sale, vistiernicul Cristea
— Om aduce şi vânat şi pe bădiţa Cristea, îl încredinţa cu voie-bună Ionuţ, uitându-se cu ochi îndulciţi şi
spre Simion.
— Ştiu eu că dumneata te arăţi gata la orice, îl mustră comisul; însă una-i vorba şi alta fapta. Soarele nu
ne aşteaptă, acuşi se suie la prânzişor. Văd venind şi pe starostele Nechifor Căliman. El are caraule înşirate
până în Branişte ca să deie veste de pornirea alaiului. Măria sa porneşte. Cum vă duceţi, când vă
întoarceţi
— Măria sa nu porneşte decât după sfânta leturghie, băgă de samă Simion.
— De unde ştii dumneata se întoarse dârz bătrânul.
— Nu era greu de ştiut. Mi-a spus şi băietul.
— Acest băiet e dumnealui Ionuţ Păr-Negru şi e rânduit să fie copil de casă al măriei sale.
— Să fie sănătos. Mă pot lipsi de dânsul.
Jderul cel mititel îi făcu dintr-un ochi, din partea cu pata de perişor, şi-şi scoase cătră el limba, apoi
îndată şi-o înghiţi, când bătrânul se răsuci spre el.
Bătrânul staroste Nechifor Căliman se oprise şi întrebă cu mirare:
— Care-i acel boier al măriei sale despre care se vorbeşte
Comisul Manole arătă cu barba spre copil.
— Ptiu, drace! se veseli starostele vânătorilor. Acu te-ai suit în sus, mânzule, şi mai alaltăieri îţi mâncau
raţele din buzunar.
Jderul cel mititel se zvârli mânios în şa. Tătarul se zvârli şi el ca să-l urmeze.
— Unde vă duceţi, oameni buni răcni comisul.
— Mă duc să împlinesc porunca domniei tale, îşi aruncă Ionuţ răspunsul peste umăr.
— Mai întăi şi mai întăi să-l trezeşti pe vistiernic din somn, răcni comisul. De ce-mi ruşinezi feciorul se
întoarse apoi el cu prietinie spre bătrânul Căliman. Ce este Înţeleg că ai a-mi spune ceva.
— Am a spune, cinstite comise. Trebuie să asculte şi jupân Simion.
Bătrânul Jder se întoarse ploconindu-se cu ţeremonie:
— Jupâne al doilea comis, binevoieşte a pofti la sfatul nostru.
Pe când starostele Căliman spunea cu taină ce avea de spus, împungând cu nasul când spre Jder
bătrânul, când spre Simion Jder, Ionuţ fugea cu tătarul după el, întorcând din când în când capul peste
umăr, îndărăt, bănuind ce poveşti putea să înşire starostele vânătorilor. Iar îi era inima îndoită de presimţiri
urâte. Tătarul îl urma tăcut şi cu luare-aminte, după obiceiul lui.
Întârziară puţină vreme la curte, ca să sloboadă din lanţuguri cânii şi să scoată din cuşcă eretele.
Fecioraşul se feri de glasul comisoaiei Ilisafta care suna fără întrerupere la cuhnii. Când dumneaei simţi prin
ţigănci sosirea lui, el cobora la vale în fuga calului, spre zăvoiul Moldovei. Ridicându-şi în sus braţele şi
pocnind palmele una de alta, comisoaia îl urmări cu mirare din cerdac până ce-l pierdu din vedere.
Aşezarea vistiernicului Cristea Păr-Negru nu era mai depărtată decât o fugă bună de cal. După o fugă
bună de cal, stăteai uitându-te la ea, căci era aşezată dincolo de apa Moldovei. Tătarul fu nevoit să chiuie
ca să înştiinţeze podarul, care era cu podul umblător la celălalt mal. Dintr-o pricină cu totul necunoscută,
podarul întârzia în bordeiul lui. Tătarul îşi aruncă privirile spre luncă, de unde Jderul cel mititel, înainte de a
descăleca, îi făcuse semne de mare grabă. Mai chiui o dată. Apoi îşi repezi buiestraşul bălţat la deal în
prund şi dădu cu el prin apă de-a dreptul.
Ajunse şiroind de apă dincolo şi grăbi la curtea lui Cristea Jder. Se vedea uşor că ajunge într-un loc
îmbielşugat şi dezmierdat. Robii şi slujitorii se prăjeau la soare, ca într-o zi de sărbătoare ca aceea. O
trăsură de modă leşască aştepta la scară, cu patru cai înhămaţi doi câte doi. Coşul acelei căruţe scumpe,
vopsite verde, era atârnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare şi să nu zdruncine la mers.
Caii aveau hamuri lustruite de piele. Vizitiul care ţinea hăţurile pe capra căruţei purta mintean scump cu
ceaprazuri. Cite-un paie stăpânea jos fiecare păreche de cai.
Tătarul cunoştea toate acestea. Nu se opri la vorbă cu slugile. Se zvârli din şa şi năvăli în pridvor,
stropind apă de pe îmbrăcăminte şi încălţări.
— Vai de mine! Ce este strigau ţigăncile răsărind din lenea lor şi năvălind după el.
— Unde-i jupân Cristea întrebă tătarul.
— Boierul se găteşte să iasă întru întâmpinarea măriei sale.
— Unde-i