o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

o lovitură de berbece. Feciorul cel mai mare al comisului îşi stăpâni cuşma, ca să nu-i cadă din cap; în
acelaşi timp, repezind îndărăt braţul drept, încleşta pe tretin pe după gât ca într-un arc, stăpânindu-l.
Nechezând subţirel, căluţul se supuse, Jderul cel mititel veni şi-l mângâie pe ochi.
La zăvoarele porţii, Jderul cel bătrân râdea pentru întâia oară în acea dimineaţă, în barba-i mare. Dar cum
îl văzu pe Simion că se întoarce, îşi stăpâni veselia şi tuşi gros.
— Jupâne Simioane, comis al doilea, vorbi el aspru, cunoşti obiceiul măriei sale când binevoieşte a veni la
Timiş.
— Cunosc, cinstite comise. Să fii domnia ta fără de nici o grijă. Am fost ieri până sus în pădure, la casa
de ape; şipotele curg bine la toate grajdurile şi închisorile. Păzitorii, ca totdeauna, fiecare la straja la care-i
rânduit.
Simion Jder urmă a-şi da samă cătră comis de toată buna rânduială a hergheliei. Paza mai cu samă era
dintre cele mai tari. Străjerii erau ca nişte oşteni, ştiau să audă şi să vadă, însă uitaseră întrucâtva să
vorbească. Aveau poruncă să nu sufere nici un obraz străin până la bătaia săgeţii. Noaptea, repezeau
suliţa ori furca în fiară ori om care nu dădea glas cunoscut. Felul vieţii şi purtării lor era ca cel al ciobanilor
din munte; purtau glugă şi strai alb, vara; iarna, dormeau pe omăt, învăluiţi în tohoarcă. În preajma
focurilor lor dormitau câni. De când nişte castelani şi soli leşeşti, veniţi să dreagă pacea, poftiseră să vadă
aşezământul de la Timiş, Ştefan-Vodă poruncise ca să se facă paza şi mai cu grijă. Se dusese faima nu
numai la Ieşi, ci şi-n alte hotare despre meşteşugul întocmit de însuşi Vodă în acel loc din ţara sa. Erau
nişte rânduieli pe care măria sa poftea să le ţie tainice, în ceea ce priveşte timpul când se dă drumul
harmasarilor la iepe; cum trebuie să fie văzduhul şi luna şi ce ierburi înflorite în ceairuri; cum să fie casa
harmasarilor şi a iepelor; câtă apă să curgă din cişmele, cât fin să fie în iesle, ce hrană să dai mânzului şi
ce grăunţe tretinului. Mai erau şi altele multe pe care le ştia Jder bătrânul. Mai ales era de mirare oamenilor
care nu ştia ce-i acolo, că stau caii în case. Deci castelanii şi solii nu putuseră veni la Timiş.
— Eu vă dau voie cu dragă inimă, le-a spus zâmbind măria sa, dar se împotriveşte Manole Păr-Negru,
stăpânul acelui loc.
De doisprezece ani de când stătea acolo stăpână, nici jupâneasă Ilisafta nu dobândise învoire să intre şi
să vadă anume ce şi cum. «Oprelişte pentru muieri, rostea cu îndărătnicie Jder bătrânul porunca. Eu cu
dragă inimă ţi-aş da voie, jupâneasă Ilisafta, dar se împotriveşte măria sa.» Încercase în două rânduri
jupâneasă Ilisafta să pătrundă în acele locuri în lipsa comisului; dar cânii n-o cunoşteau şi slujitorii armaţi
păreau chiori; puneau mâna pe săgeată şi încordau arcul. Era şi asta o mare amărăciune a domniei sale.
Mai era şi alta. Jder bătrânul se arăta duşmănos de un timp cătră Simion. Îi grăia ca unui slujbaş străin,
cu care n-ar fi avut vreo legătură de sânge. Bătrânul poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi
Simion se împotrivise. Comisului Manole îi trebuie numaidecât nepot, se mira crescându-şi ochii în cap
comisoaia Ilisafta; nu poate dormi noaptea până ce n-a şti că are să aibă un nepot.
Ionuţ e prea crud. Dămian umblă fără încetare cu neguţătoriile lui la Liov şi la Cetatea Albă; de la Liov se
duce şi la Varşava şi la Danţig; aşa că el nu-şi poate lua soţie până ce n-a face pântece şi nu s-a aşeza
pe săculeţele lui de galbini.
Însurat e numai Cristea, vistiernic al doilea la ţinutul Neamţului. Are curte frumoasă dincolo de apa
Moldovei. Slujitorii şi bielşugul îl împresoară; a fost cel mai cu noroc dintre toţi feciorii lui Manole Păr-Negru;
a luat şi nevastă cu mare zestre, pe Candachia, fata lui Anton Buzdugan de la Bârlad. I-a dat Buzdugan
miresei, pe izvod scris, şi pecetluit, două moşii pe Ialan şi una pe apa Racovei; blăni şi straie, tacâmuri de
argint şi giuvaeruri. Însă din însoţirea aceasta încă n-a ieşit nimic.
Părintele Nicodim ieromonahul, care a fost cândva Nicoară, rămâne sterp şi întristat până la isprăvitul
zilelor lui.
Deci să se însoare Simion. Un bărbat de treizeci şi cinci de ani, care începe să aibă la tâmple fuioraşe de
năgară, aproape flăcău tomnatic, cel cu înfăţişare mai fudulă dintre toate odraslele lui Păr-Negru, ar fi cel
mai nimerit să agonisească moştenitori cât s-ar putea mai curând curţii de la Timiş. Căci viaţa omului e
scurtă; în primejdii ne trecem zilele şi nopţile; mâni poate sufla un spulber; toţi se risipesc în toate părţile şi
cad; Dumnezeu îngăduie să se ridice din furtună acea floare târzie.
— Eu tot nu cred, jupâne al doilea comise, mormăi ne-prietinos bătrânul Manole, că toate sunt în bună
stare; în ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni; singuri trebuie să ne ducem să vedem şi să
punem mâna.
— Am văzut toate singur, cinstite comise.
— Se poate. Dar dacă măria sa trece şi numai îl vezi că încruntă din sprânceană Aşa-i că atuncea
simţeşti pe dumneata cămeşă de ghiaţă Tu ce stai acolo şi te holbezi, Jder cel mititel Du-te repede şintr-o
bătaie de bici să fii aici înapoi cu Gheorghe Tătarul. Am să vă pun eu pe voi amândoi la o treabă. Teai
dus
— M-am dus, tuţă.
— Nu te văd sosit înapoi. Ce-ai să faci domnia ta, jupâne Simioane al doilea comis, urmă Jder bătrânul
întorcându-se spre fiul său cel mai mare, ce-ai să faci dacă măria sa are să poftească să-ţi vadă soţia
Căci măria sa de mult ştie de mâhnirea mea şi acuma n-are să mă vadă mai vesel.
Simion ridică din umeri, uitându-se încolo departe, pe pădurea de brad. Avea mare asemănare în
înfăţişare cu părintele său. Era tot aşa de supărat şi îndărătnic ca bătrânul. Când clipea, îi tresărea şi
blăniţa de jder de la coada ochiului stâng.
— Nu ştiu ce are să spuie măria sa. Are să afle că-s tot holtei şi gata.