o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Nu te supăra, cinstite comise, zâmbi cu dulceaţă comisoaia. Mă duc să-i dau să mănânce, deşi are
toate pregătite de mai nainte. Aşternutul i-i făcut. Perna i-i binecuvântată, ca să aibă somn fără vise.
Candela-i aprinsă. Maica Domnului are să-l poată vedea.
— Jupâneasă Ilisafta, stăi aici. Mezinul acesta nu mai este un prunc şi nu trebuie să-l mai ruşinezi cu
dezmierdări.
— Totdeauna, totdeauna m-ai asuprit dumneata, suspină comisoaia, smârcâind şi trăgându-şi lacrimile.
Nu mă duc la el, n-ai grijă! urmă ea, având plăcere mare să mintă. Ce am eu c-un copil pe care mi l-ai adus
nu ştiu din ce parte de lume şi mi l-ai lepădat în prag Am eu altele multe şi mărunte: ziua de mâni e o zi
grea pentru mine; batâr dacă s-ar şti de ce neam şi de ce lege au fost unele fiinţi despre care vorbim! Dar
nu se ştie nimica.
Fără un cuvânt, comisul se ridică şi intră în umbra care împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre
heiurue gospodăriei. În curând poruncile lui mânioase aduseră slujitori în preajmă-i. Jupâneasă Ilisafta trecu
nestingherită la Jderul cel mititel, să-i mai cânte vorbe blânde înainte de culcare. După ce-l văzu pe Ionuţ
trecut la hodină în chilioara lui, stătu gândindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. Nu
se poate să nu fi avut vreo spaimă, pe drum, copilul. Orice ar spune dumnealui comisul, mormăia ea cu grijă
şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova până ce i-or creşte întregi tuleiele acestui
pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă are nevoie de căldura cuibului. Cine spunea că are să-l cheme
măria sa Ştefan Vodă la curte la Suceava, ca să fie soţ coconului domnesc Parcă el singur spunea Ori
nu spunea el Mai degrabă vorbele acestea le va fi stârnit comisul Manole, ca să-mi facă mie inimă-rea.
Cum să se înstrăineze băietul Şi de ce să se înstrăineze Cine i-a da acolo de mâncare Şi cine l-a spăla
Cine i-a aduce somn Multă minte are şi măria sa, ca să ieie aşa tam-nesam copiii oamenilor! Să fie măria
sa femeie şi mamă, ar cugeta într-altfel. Însă măria sa e bărbat, ca şi comisul. Lasă că ştie şi măria sa sămi
umble la apa Nistrului, ori a Şiretului, pentru nişte pricini pe care le cunoaştem noi — he-he!
— Care-i acolo se răsuci dumneaei spre uşa odăii celei mari, unde deodată se întunecase lumina făcliilor.
— Mila Domnului în această casă! jupâneasă Ilisafta, noi suntem.
— Sfinţia ta eşti, părinte Dragomir Vai, ce mă spăriasem!
Jupîneasă Ilisafta nu se spăriase de loc. Vorba asta o punea în afară, ca să aibă înlăuntrul său vreme să
cugete ce-l va fi aducând pe părintele Dragomir la curte, la o vreme destul de târzie.
Acuşi trebuie să cânte cucoşii de miezul nopţii.
— Poftim, părinte, şezi, sfinţia ta. Comisul nu-i aici; trebuie să vie numaidecât.
— L-am auzit răcnind la slugi, vorbi cu oarecare grijă părintele Dragomir, căutând cu ochii în juru-i un loc
mai larg unde să se aşeze.
Sfinţia sa era greoi şi bătrân. Era cu desăvârşire sur în plete şi barbă, totuşi în obraji păstra o roşaţă de
tinereţă, pe care i-o ţinea un nărav al sfinţiei sale să lepede de la sine apa în toate zilele vieţii. Aşa-i era
rânduială de la vraci şi mai ales din zodie: «apa îi va fi cu primejdie», scria în acea carte înţeleaptă, care ne
spune toate ale noastre, fără de greşală.
— Jupâneasă Ilisafta, zise părintele Dragomir ieşind îndărăt pe uşă în pridvor şi căutând locul cel mai
potrivit de divan, tare te rog să mă îngădui a sta aici, că nu mai pot de picioare. Atâta m-am ostenit, cât
nu se poate spune. Şi am intrat şi la o grijă mare pe ziua de mâni: ce fac eu dacă vine măria sa la
leturghie Cum mă descurc eu cu toate rânduielile anumite împărăteşti, eu ne-fiind cărturar, precum ştii
domnia ta Chiar dacă n-ar veni prea sfinţitul Tarasie de la Roman, să mă privegheze şi să mă ispitească,
măria sa singur le ştie pe toate, mai bine decât un mitropolit. Căci acest voievod cunoaşte toate, mai pe
deasupra decât craii şi împăraţii, fiind măria sa binecuvântat de sfântul Gherontie de la Aton. De aceea
măria sa are noroc la toate şi mai ales la războaie cât are să supuie pe toţi craii şi domnii, până ce va veni
vremea să taie cu sabia şi capul balaurului celui mare. Ajută-i, Doamne Dumnezeule, şi Maică prea curată şi
pururea fecioară, întru asemenea izbândă. Pune că vine şi vlădica Tarasie de la Roman. Şi eu de unde să
iau acele vorbe pe care niciodată nu le-am pomenit Adevărat este că rânduială leturghiei o ştiu ca apa,
precum ştiu şi altele câte sunt de trebuinţă creştinilor. Din repeziciune pot să mă iau la întrecere cu
orişicare cărturar. Dar dincolo de tipic, este pentru mine primejdie. Cazaniile le ceteşte dascălul Pamfil; dar
acuma dascălul nu-mi poate fi de nici o ajutorinţă. Of! şi iar of! acuma în ia-sară mi-a venit aşa un năduf
ş-am spus preutesei că mai bine rămâneam în munte, la ciobănie, decât mă coboram la apa Moldovei,
atuncea când a fost pustiirea tătarilor. Ce era atunci aici la Timiş Rămăseseră trei case întregi. Alte şapte
erau numai în trei păreţi. Zece gospodari sărmani m-au rugat să le fiu slujitor la bisericuţa lor de lemn. Tot
stătusem la ascultare trei ani la sfântă mănăstire. Ştiam slujba şi cântam frumos. Bine-a fost şi între
ciobani şi oi, cât am stat fugar în munte, cu alţi monahi. M-am gândit că poate a fi mai bine preot cu nişte
gospodari care mă îmbrăţişau cu aşa dragoste. Aşa că ce fac eu
— Despre ce-i vorba, părinte întrebă cu blândeţă jupâneasă Ilisafta comisoaia.
Neîndrăznind să oprească vorba părintelui care de obicei era îmbielşugată, şi neavând nici răbdare să
asculte toate, dumneaei îl lăsa să spuie şi se gândea la ale sale. Într-adevăr, ziua de mâni, cu primirea
Domniei, oricât de bine s-ar fi purtat dumneaei, jertfind claponi, purcei şi berbeci, — îi apărea iarăşi
ameninţătoare; spaima părintelui Dragomir se muta şi asupra ei.
— Ce fac eu mâni dacă vine măria sa la slujba sfintei leturghii
— Ce să faci Nu faci nimica, părinte Dragomir; îi dai nafură, îl pui să sărute crucea, după obicei, şi gata.
— Să fie asta de ajuns
— De ce să nu fie