o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Atuncea n-au lătrat cânii. Le-am dat câlţ cu smoală, de şi-au încleştat fălcile.
— N-ai tăiat o gratie Şi n-ai intrat la mine în ietăcel M-am spăriat aşa de cumplit, încât mi s-au
încleştat fălcile şi mie, şi n-am putut da un strigăt. Spune dac-a fost minte, asta, la dumneata!
— Atuncea n-ai mărturisit părintelui Dumitru.
— Parcă despre asta-i vorba E vorba că umblă un copii, pe drum primejdios, la vreme de noapte, şi cine
ştie ce i se poate întâmpla! Nu l-am prăpădit oare pe unul tot pentru nebunii Dare-ar fi dat Dumnezeu să
nu mai fi avut trecere şi stare în Ţara Moldovei acea grecoaică Sofia, din pricina căreia vărs şi astăzi
lacrimi.
— Sofia însamnă, greceşte, înţelepciune.
— Asta-i altă dovadă de minte la dumneata, că zâmbeşti când m-auzi suspinând şi mă vezi lăcrămând.
Cunosc toate câte le-ai pregătit să mi le spui, că acea muiere n-a fost cu nimica vinovată dac-a fost
dragă la doi fraţi, că aşa a fost voia lui Dumnezeu, că monahul şi-a găsit împăcare şi primire bună întru cele
dumnezeieşti; toate le-am ascultat şi iar le-am ascultat; şi nici unele din ele n-au fost ca o apă bună, sămi
stînga amărăciunea. Am să te întreb şi dumneata să-mi răspunzi cu dreptate, fără-să-ţi jimbezi dinţii în
barbă, — ştiu că încă-s tari şi sfarmi cu ei alune — să-mi răspunzi cu dreptate, ce-a căutat ea din ţara ei,
de la Chios, să vie la Moldova Vrei să spui că au tăiat turcii pe tatu-său şi pe mă-sa şi ea a venit la un
unchi al ei, negustor la Galaţi Eu nu vreau să cunosc asta: trebuia să rămâie la Chios. Dac-ar fi furat-o
turcii, ar fi nenorocit nişte păgâni, nu mi-ar fi pricinuit mie supărare şi n-ar fi tulburat două suflete de
creştini. Dar hai să zicem că a venit la Galaţi, la un unchi al ei. Cine a pus-o să nu şadă locului, la Galaţi Şi
de ce numaidecât a trebuit să se afle la târgul Bârladului, când măria sa a coborât în Ţara-de-Jos, să
orânduiască lucrurile şi în acea parte de lume Nu s-a arătat numai lui Simion; s-a arătat şi lui Nicoară. Nu
i-a plăcut numai un boier tânăr al mărei sale; i-au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de
post pe altul. Mai era o deosebire: că unul intra căţărându-se pe-o fereastră, şi altul venea printr-o
grădină, din altă uliţă. Duminica, fiind zi de hodină pentru dânsa, feciorii n-au putut răbda, pentru
frumuseţea ei şi pentru focul pe care-l aveau — sămănând întru aceasta cu cineva anume! — şi s-au dus
amândoi fără să ştie unul de altul şi necunoscând nici unul din ei dragostea celuilalt; şi când s-au întâlnit
prin întuneric, au tras săbiile şi s-au pălit în cap. Cel întăi a sângerat Simion şi a strigat, atunci l-a
cunoscut celalalt ş-au stat, poruncind să se facă lumină. Au judecat-o ei acolo pe greacă, au vrut s-o
taie, pe urmă s-au îngreţoşat de asemenea înfăţişare a Diavolului, care făptuieşte asemenea lucruri pe
lume. Adevărat că a rămas inima lor arsă; că s-au despărţit cu lacrimi şi unul a intrat în pustie, iar altul nu
vrea să mai cunoască alte naramze cu bun gust decât cele care au fost de la Chios şi acuma nu mai sunt.
Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat — căci acela este cap şi început — pentru
aceste nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii
într-un măturoi de barbă şi-şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă
în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!
Iar mă chiamă cămărăşiţa pentru claponii pe care i-a adus de la cuhnii.
Of-of! acele nebunii mi-au mâncat mie sănătatea, pentru acele nebunii mi-a surit părul la tâmple; pentru
acelea oftez şi lăcrămez şi acuma. Ce-am fost eu vinovată, să-mi vie acest prunc pentru care îmi tremură
inima acuma Ce face el acuma, la asemenea vreme târzie N-ar fi fost mai potrivit să nu mi-l aduci Adică
n-ar fi fost mai bine să nu nimereşti acolo unde-a fost, la apa Nistrului — fiind pribeag şi singur şi departe
de mine Nici acuma nu mi-ai mărturisit dacă maica lui a fost moldovancă de-a noastră ori tătăroaică Am
stat eu şi m-am gândit: am stat şi m-am gândit: trebuie să fi fost tatarcă.
Asta însă nu se poate, căci Jderul îţi samănă dumnitale, iar mai ales îmi samănă mie şi eu nu sunt din
acea seminţie. Atuncea va fi fost moldovancă; şi nu pricep ce fel de oameni sunt aceia care spun că ar fi
fost tatarcă.
— N-am spus eu că ar fi fost păgână.
— Dar cine
— Nu ştiu. Alţii.
— Care alţii Nu cumva am spus eu Dumnezeu să-i plătească pentru binele pe care mi l-a făcut.
— Jupâneasă Ilisafta, zise comisul întorcând fruntea şi încruntând sprânceana, lasă stâlpul, uită-te la
mine, nu te uita la el. Ar fi trebuit să am totdeauna la mine răbuş, ca să însemn de câte ori mi-ai scos ochii
cu păcatele şi nebuniile mele. Mai cu samă această mustrare aş fi crestat-o a mia una oară. Eu nici n-am
mai avut nevoie să mă mai mărturisesc la părintele Dragomir. Sfinţia sa ştia de mai nainte toate de la
dumneata; şi încă împodobite şi înflorite fel şi chip. când vine părintele Dragomir să-ţi primească
mărturisirile, îl ţii jumătate de zi. Aşa că el de departe mă binecuvintează pe mine şi-mi dă drumul. Pentru
atâtea mustrări, eu socot că Domnul Dumnezeu are să-mi dea un scaun de lumină, în cer. Jupâneasă
Ilisafta, lasă greşala aceea a mea să doarmă somnul cel fără deşteptare.
— Nu te supăra, comise, scânci jupâneasă Ilisafta, întorcând spre soţul său ochi încă frumos
sprâncenaţi; pentru cei adormiţi şi iertaţi se cade să lepăd aceste lacrimi şi să poftesc pe preot să le facă
pomenire. Nu ştiu cum a chemat-o.
— Nu-i nevoie să ştii, femeie.
— Of, totdeauna eu rămân cea vinovată şi cea mâhnită! Căci eu am tremurat ş-am plâns când ai fost
pribeag în străinătăţi; şi de câte ori te-ai dus cu măria sa la oaste m-am temut să nu ţi se întoarcă decât
pomenirea; şi de câte ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie zavistie mare şi tăiere, şi
războaie între împăraţi, mi se încrâncenă inima şi n-am somn, gândindu-mă tot la soţul meu care are slujbă