o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Acolo descăleca şi trase din cobur pita de grâu.
— Poftim la sfatul nostru pe feciorul lui jupân Manole comisul, îl întâmpină cu voie bună maimarele locului.
Dacă pofteşte să ospăteze, să binevoiască a ospăta. Avem vin de la sfântă mănăstire. Cât ne-a mai
rămas, să-l istovim pe drum, ca să ducem acasă ulcioarele goale, după cuviinţă. Pofteşte, fecior de comis;
nu te ruşina de oamenii de rând.
— Nu mă ruşinez, cinstite gospodarule.
— Vorba asta-mi place. Ia de bine din ulcior şi să te văd şi altă dată sănătos. Aş fi vrut să mă duc şi eu
azi să mă înfăţişez la măria sa Ştefan-Vodă, dar m-am sfiit. Aş fi vrut să-l rog aşa: măria ta, fă-mă şi pe
mine lup. Atunci măria sa ar fi râs şi ar fi înţeles că-l poftesc să mă facă boier.
Ionuţ crezu că trebuie să râdă şi el; pe urmă se gândi că are datoria să se mânie pentru vorbele
îndrăzneţe ale acelui gospodar; vinul îl înveseli şi-l îmblânzi în acelaşi timp.
— Eu i-aş spune alta acestui oaspete tinerel, ca să aibă învăţătură la treburile muiereşti, se întoarse iar
gospodarul cel şăgalnic. Să nu se supere dumnealui pentru rugămintea mea la Ştefan-Vodă, căci eu cunosc
pe părintele său, jupân Manole comisul. I-am fost slujitor şi, în multe împrejurări, cu priinţă. Dac-ar avea
mulţi măria sa ca dumnealui comisul Manole Păr-Negru, apoi n-ar mai avea ce lucra divanurile măriei sale;
s-ar odihni sabia sa şi i-ar rugini buzduganul. Mă uit la acest fecioraş şi-l văd pe părintele său. Să fie
sănătos şi să aibă parte de dragoste. Să nu te ruşinezi, domnia ta, dacă am să-ţi spun o întâmplare de pe
când săream gardurile. Aveam o ibovnică isteaţă, cu bărbat nătărău. Ascultă domnia ta întâmplare cum nu
s-a mai pomenit pe lumea asta. Mă înţeleg eu cu dânsa ca să vin sara. Bărbatul cel nătărău şi gângav se
dusese la moară şi, ca totdeauna, avea a se întoarce a doua zi. Dintr-o întâmplare neaşteptată, omul
venise înapoi devreme. Cum ne era înţelegerea, eu trec pârleazul şi bat la uşă, schimbându-mi glasul şi
gângăvind, ca soţul: Deschide, Sa-salomie! Atunci omul, de pe cuptor, scoate un cap buhos şi strigă şi el:
Ian auzi, măi fe-femeie, du-te şi deschide degrabă; mi se pare că mă întorc iar de la moară!
Mai ales muierile din preajma focului râdeau ascuţit. Unele găsiră în ele atâta cutezare, încât veniră până
la Ionuţ, ca să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Se ştie într-adevăr că, dintr-al şaselea an al domniei lui Ştefan-
Vodă, de când au început bielşugul şi huzurul, buruiana care se chiamă ruşine nu mai înfloreşte în Ţara
Moldovei.
Fecioraşul se luptă nu cu mare izbândă şi se supuse râzând. Cupa de vin mănăstiresc îi înfocase obrajii.
Se simţea viteaz ca niciodată şi mai ales mândru. Unul dintre oamenii de la foc, pe cât se vedea
cunoscător în lucruri bune, se apropiase de Jder şi-i cerceta calul şi din laturea dreaptă şi din cea stingă.
— Frumos căluţ, grăi el fără să se uite la Ionuţ şi clătinând din cap cu uimire. Pare că se trage din bun
soi.
— Ehe, se amestecă povestitorul cel cu bărbatul nătâng. Pe unde-i fi umblat dumneata, mări şi ţări,
precum spui, e greu să afli sămânţă ca cea din care se trage acest harmasăraş.
— Dar de ce, mă rog dumnitale
— Cum Apoi dumneata n-ai auzit că acest boieraş e al comisului Manole Păr-Negru de la Timiş
— Am auzit.
— Ei Apoi Manole Păr-Negru e comisul cel mai de samă al măriei sale. Şi-n grajdul de la Timiş se află
sămânţa cailor albi ai măriei sale.
— Asta n-am ştiut.
— Dacă n-ai ştiut până acuma, să ştii de-acu înainte.
— Oi şti, se supuse omul, cu umilinţă. Fiind străin de aceste locuri, mă rog să fiu iertat. Ce să spun
Place-mi calul; dar şi mai mult mi-a plăcut călăreţul. L-am cunoscut şi pe el că-i de bun soi, după cum se
ţine în şa şi după cum umblă.
— Unu-i Ionuţ, feciorul comisului Manole, se bucură una dintre muieri.
Jderul cel mititel îşi îndreptă grumazul cu semeţie şi-şi pipăi armele. Simţi în el mare plăcere şi prietinie
pentru acel drumeţ. Era un om scund, bine legat, cu ochii ageri depărtaţi şi lungiţi spre tâmple.
— Dumneata încotro călăreşti ispiti el pe străin.
— Mă duc în Ţara-de-Jos, boierule.
— Eşti neguţător de cai
— Văd c-ai înţeles. Aşa este. Însă nu mă încumet să neguţez cai domneşti. Nici nu sunt călăreţ ca
domnia ta. Acest pag e într-adevăr din seminţia harmăsarului alb
— Este. Iepele de la Timiş fată rar mânzi cu păr curat, după asemănarea lui Catalan. Când şi când iese
mânz alb. Care-i alb întreg, ori numai cu ţintă în frunte, e al măriei sale. Oprit să iasă de la noi şi să-l
încalice străin.
— Catalan îl chiamă
— Da.
— De unde va fi fost adus
— E bine să ştii şi asta, se veseli Ionuţ, ca să te miri. Când părintele meu comisul a luat iarăşi în
stăpânire herghelia, după ce măria sa Ştefan-Vodă s-a fost întors la moştenirea sa...
— Când s-a petrecut asta
— Asta s-a petrecut chiar în cel dintăi an de domnie al măriei sale, Dumnezeu să-i deie mulţi şi buni ani
de-acu înainte.
Oamenii de la foc se închinară, dorind viaţă şi izbândă măriei sale. Străinul îşi trase din cap cuşma şi-şi
făcu şi el semnul crucii, cu deosebită smerenie.