o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

SE VĂDESC ŞI ALTE CUSURURI ALE PRIETINULUI NOSTRU IONUŢ
După porunca de-acasă, la care se adăogea acum şi a Domniei, Ionuţ trebuia să se întoarcă chiar în
acea zi la Timiş. A doua zi, vineri, de praznicul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, Vodă urma să se afle în
popas la hergheliile măriei sale. Vede acolo câte sunt de văzut şi porunceşte ce are de poruncit, apoi trece
apa Moldovei şi se duce înainte ca să ţie scaun de judecată la târgul Roman, lângă Cetatea Nouă.
După ce petrecu până la scara stăreţiei pe coconul domnesc, feciorul cel mai mic al lui Manole Păr-Negru
crezu vremea potrivită să se întoarcă la părintele Nicodim, să ieie binecuvântare de drum. Ca să ajungă
până la chilia fratelui său, ocoli iar pe la bisericuţa Sfântului Ion, să vadă dacă mai găseşte ceva din
sfaturile, tainele şi visurile acelei amiezi. Câţiva monahi bătrâni, cu obrazurile deosebit de rumene, se
hodineau în umbra streşinii, deasupra gropniţii unde aveau să coboare cândva, la o hodină mai lungă.
Sforăiau cu braţele căzute şi cu gâturile strâmb întoarse. Se suiră cătră soare şi miresmele, în preajmă,
sosiseră şi nişte oameni străini, destul de veseli, care mai aveau cu ei ulcioare din care închinau pentru
slava măriei sale Ştefan-Vodă.
Simţind nevoie ca să mai fie câtva timp singur, să clocească o bucurie care născuse în el, o minune a
prietiniei şi o taină pe care o strângea numai pentru sine ca pe un odor scump, Ionuţ rătăci cătră Vovidenie
şi ajunse la părintele Nicodim când era soarele la chindie.
Atunci începu a bate şi toaca în turnul cel mare; oştenii se mişcară în medean; unii dintre săteni cereau
intrare la măria sa, cu jalobe. După ce intrau în cetăţuia mănăstirii, cădeau în genunchi şi, numai după ce
auzeau din cerdacul stăreţiei glasul, îndrăzneau să se apropie, să ridice ochii şi să cuvinteze. Sus, stătea
Vodă întru toată mânia, împresurat de boieri; şi spătarul îi ţinea spata şi buzduganul. Nimeni nu putea să
înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclătită
aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi
stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile
şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice. Neguţătorii
treceau fără grijă ori la nemţi şi Ieşi, ori la tătari, ori la Ţara Ungurească; plăteau vama cu dreptate, nimeni
nu le pricinuia sminteală. Vreme de cinci ani călăreţii măriei sale au prigonit pe lotri; au stătut răii
spânzuraţi la toate colţurile de dumbrăvi, lângă drumuri, până ce i-au ciugulit hultanii şi corbii şi au rămas
ciolanele albe. Slujbaşii care au fost dovediţi că jăcuiesc vămile, ori obijduiesc pe sărman au fost puşi în
cuşcă şi coborâţi în ocne, ca să nu mai vadă niciodată sfântu-soare. S-a făcut lumină şi dreptate în Ţara
Moldovei şi boierii cei făloşi şi pântecoşi şi-au plecat grumazul şi s-au supus. Acestea le vorbeau cei care
închinau din ulcioare la Sfântu-Ion deasupra gropniţii, cei care stăteau încă în jurul chilnelor la Vovidenie,
cei care se duceau spre poarta mănăstirii, pe medean.
Clopotele bătură scurt după toacă şi alt rând de oameni intră sub boltă, ca să răzbată în ceea lume, la
Domnie, să-şi tânguie suferinţile; căci tot mai rămăseseră multe drojdii otrăvite din zilele cele vechi, când
erau domniile schimbătoare. De la canţelaria dumnealui logofătului Toma ieşeau acuma urice nouă, mai bune
decât toate cele care au fost până acuma.
O samă de gospodari înhămaseră şi porneau cătră satele lor. Femeile îşi strânseseră în ştergare curate
nafora şi cruciuliţele de lemn de chiparos şi undelemn binecuvântat de prea sfinţitul Iosif şi scrisoarea
pentru friguri. Se duceau veseli, încredinţaţi că au biruit duşmăniile, dragostele şi moartea.
Din foişorul lui cu stâlpi crestaţi de brad, părintele Nicodim ridică fruntea şi zâmbi mezinului. Împinse pe
măsuţă, la o parte, cartea pe care stătuse plecat, şi pofti pe Ionuţ alături. Bătu din palme şi porunci
fratelui care se înfăţişă la poruncă să aducă apă proaspătă de la fântână, o scafă de miere şi linguriţi de
lemn.
Feciorul se aşeză în faţa monahului.
— Te-am poftit alături, Ionuţ, zâmbi părintele Nicodim.
Jderul cel mic trecu lângă fratele său. Aveau o uşoară asemănare amândoi, mai cu samă la ochii de
coloarea coajei de castană. Ciudate erau petele de jder, de aceeaşi mărime. Aveau acelaşi zâmbet bun.
— Ai fost cu Alexăndrel-Vodă
— Da.
— Ţi-a povestit întâmplări şi năcazuri ale măriei sale
— Nu, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim, răspunse Ionuţ cu inima strânsă. I-am spus eu ale mele, cu
vânătorile şi cu caii noştri de la Timiş.
— V-aţi împrietinit
— Da, părinte Nicodim, însă nu prea tare. După ce i-oi arăta eu toate meşteşugurile mele, are să aibă
măria sa mai multă plăcere de mine.
— Bine, Ionuţ, fă aşa ca să fii drag lui Alexandrel; atunci are să te iubească şi măria sa Domnul nostru;
aşa veţi avea, tu şi fraţii tăi şi părinţii tăi, de la măria sa, multă milă. Dacă ai să te duci la curte la
Suceava, cum e porunca, ai să dobândeşti şi învăţătură de carte. Nu te oţărî aşa căci cartea nu-i rău
lucru. Pentru mine, a fost mângâierea vieţii. M-am însoţit cu ea şi cu pustia şi am ajuns la linişte şi
înţelepciune. Să fii deci cuminte şi să te supui acelor dascăli. Să asculţi de poruncile măriei sale Domnul şi
să nu te îndupleci la unele zburdăciuni ale lui Alexăndrel-Vodă. Nu ţi-a spus nimic şi nu te-a îndemnat la
nimic
— Nu mi-a spus nimic şi nu m-a îndemnat la nimic, părinte Nicodim.
— Uită-te la mine. De ce ţi-s roşi obrajii