o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

călăreţii crijaci îmbrăcaţi numai în fier. Aşa i-a vorbit Jora cneaghinei fel şi chip încântând-o, încât am
rămas singur cu Nasta. Eram hotărât să-i spun dintr-o dată de ce patimă am fost lovit. I-am apucat mâna
şi nu i-am putut spune nimic. Ea a râs; eu am cuprins-o; tocmai atunci a trebuit să-mi desfac braţul, căci
jupâneasa Tudosia umblase cu mare grabă şi se întorsese numaidecât, poftind pe Grigoraşcu să
binevoiască a-i povesti în casă ce mai are de povestit, ca s-audă şi fata. Prim urmare jupâniţa Nasta
asculta cu luare-aminte orice fel de istorisire, părând că nu mai ştie nimic despre mine, dacă mai sunt acolo
ori dacă am fost într-adevăr pe-acolo vreodată; şi râdea din vreme în vreme arătându-şi dinţii. Atuncea am
început să ard pe rug: când pe-o parte, când pe alta. Mă mişcăm sunându-mi când pintenii, când sabia. Ea
nu mă vedea, nici nu m-auzea.
E uşor să înţelegi că n-am putut adormi. M-am zvârcolit în aşternut, până ce Jora, trezindu-se, m-a
întrebat ce am. I-am răspuns că n-am nimica. El a prins a râde şi m-a îndemnat să ies puţintel să mă
răcoresc. Afară-i văzduh lin de toamnă şi lună.
M-am îmbrăcat în pripă. Am ieşit. Am văzut străjerii noştri stând la porţi. Cânii se liniştiseră, luna bătea
într-o fereastră deschisă. M-am apropiat furiş. M-am arătat. Am cunoscut pe jupâniţa Nasta. Ea a ţipat
uşor, de sfială mare.
M-am mirat. Am întrebat-o dacă nu m-a auzit şi nu m-a văzut.
Nici nu mă văzuse, nici nu mă auzise.
Am crezut ce-mi spune. I-am cuprins mâna, ea mi-a lăsat-o. Iarăşi m-am hotărât să-i vorbesc şi iarăşi n-
am putut. M-am hotărât să trec pe fereastră mai aproape de dânsa şi m-au oprit zăbrelele. Socot că la
domnia mea, când va fi să fie, după voinţa lui Dumnezeu, am să stric acest rău obicei la casele boierilor
moldoveni.
— Măria ta, observă Jderul cel mititel, toţi oamenii, fie moldoveni, fie Ieşi, fie unguri, dacă au de păzit aur
şi argint, pun zăbrele la ferestre.
— Ascultă-mă pe mine, Ionuţ; eu am să stric acest obicei. Văzând că vorba nu-mi prieşte şi zăbrelele nu
mă lasă, am tras de mânuţă şi m-am apropiat până ce-am simţit cu gura pufuşorul de zarzără.
— Vra să zică, ţi-au plăcut zarzărele, măria ta.
— Plăcut.
— Eu n-am gustat niciodată, cât de puţin.
— Acel cât de puţin nu-i bun, Ionuţ, ascultă-mă pe mine. Am dorit cu mult mai mult şi cu durere. Ca o
vicleană ce este, fata râdea. Dacă ţi-a mai fi dor de mine, măria ta, pofteşte de mă mai vezi. Eu nu pot
veni la Suceava. Măria ta eşti stăpân şi poţi veni la Ionăşeni. Însă nu întârzia prea mult, măria ta, îmi zice,
căci noi avem neamuri în Ţara Leşască; şi, după ce ne isprăvim toate treburile moşiei aici, ne ducem la Liov
şi la neamurile pe care le avem în Lehia.
Atâta am putut vorbi în sara aceea, şi m-am dus de m-am culcat iar pe jăratic.
Pot să-ţi spun că n-am mai avut, din acea vreme, stare de pace.
Am purces a doua zi, ca să găsim pe măria sa în tabăra de la Ceremuş. M-am bătut fel şi chip cu gândul,
cum aş face să mă întorc iar la Ionăşeni. N-a fost chip. Măria sa m-a ţinut lângă sine. Era posomorât şi
trimetea călărime în olatul lui Crai, până ce-au venit cu vorbe de pace castelanii. După ce s-a făcut linişte
în Pocuţia, ne-am întors la Suceava şi măria sa m-a luat cu sine în Ţara-de-Jos. Abia după ce ne-am întors
din Ţara-de-Jos, m-am sfătuit cu Grigoraşcu Jora să ne repezim iarăşi la Ionăşeni. A găsit Jora o pricină,
încât măria sa a dat învoire să umblu cu el şi cu straja ca totdeauna rânduită. Când m-am apropiat de locul
cel cu lună plină şi cu fereastră zăbrelită, inima mi-a dat semnele ei că-i bolnavă. Când am ajuns şi slujitorii
ne-au deschis, arătând că stăpânele lor se află în petrecere la neamuri, am lăsat să-mi cadă braţele în jos
şi m-am uitat lung la Grigoraşcu Jora. Să dăm foc curţilor Să purcedem în pradă în Lehia Să pun sabia cu
straja în pământ, să mă las cu pieptul în ascuţişul ei Nici unele să nu faci, măria ta, mi-a spus Grigoraşcu
Jora. S-aştepţi să înflorească zarzării, la primăvară.
Ne-am întors la Suceava. A ales spătarul un om de credinţă dintre slujitorii lui cei mai de aproape şi l-a
trimes la Liov. A stat acel om la Liov cinci săptămâni. Şi în săptămâna a doua a postului mare s-a întors,
aducând de acolo răspuns că numaidecât să ştiu că zarzării se află la locul lor la Ionăşeni şi au să
înflorească iar.
Au înflorit zarzării într-adevăr. Însă eu sunt în suferinţă.
— Ţi-i dragă jupâniţa Nasta, măria ta şi frate întrebă cu glas deosebit de dulce Jder.
— Mi-i dragă.
— În primăvara asta n-ai văzut-o
— N-am văzut-o. N-am putut trece peste opreliştile măriei sale. A trimes iarăşi Grigoraşu Jora pe omul
său la Ionăşeni, cu carte. A găsit toate în floare. Cine îmi trebuie mie zâmbea şi părea că mă aşteaptă. Am
primit răspuns.
— Bun răspuns
— Bun, pe cât îl socotesc eu. «Cei ce-au râs, s-au întristat.»
— Aşa spune
— Da. Cei ce-au râs s-au întristat. Dumneata ce înţelegi din asta, Ionuţ
— Eu înţeleg că trebuie să încalici şi să te duci într-o întinsoare la cei ce s-au întristat.
— Tu aşa ai face
— Fără nici o întârziere, măria ta.
— Domnia ta poate. Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e