o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Înţeleg, măria ta, că e o taină de dragoste. Iată, măria ta, că eşti cu mult mai fericit decât mine.
— De ce
— Apoi, măria ta, eu nu am asemenea taină.
— Văd că eşti ager, prietene, mustră Voievodul pe soţul său; însă, chiar de voi fi având asemenea
dragoste fericit nu sunt. Aşa că mai bine ar fi fost să n-o am.
— Măria ta, ştiu că nu crezi ce spui.
— Ai dreptate. Mai bine ar fi fost să nu fie altele, întăi şi întăi să nu fie dascăli. Tu nu-i cunoşti.
— Să mă ferească Dumnezeu. Ce-mi trebuie mie asemenea pacoste De ce râzi, măria ta
— Râd pentru că, dacă vii la curte, la Suceava, precum a orânduit măria sa, are să trebuiască să înveţi
şi tu bucoavnă sârbească şi să-ţi vâri în cap stihuri de Omer.
Ionuţ rămase dintr-o dată gânditor, încruntându-şi sprâncenele.
— Poate ai să cutezi să n-asculţi de porunca măriei sale
— Ba nu; de venit vin, căci am dragoste pentru măria ta şi văd că vrei să-mi spui o taină. Dar ce am eu
cu învăţăturile dascălilor Eu trebuie să mă fac nălbar, după rânduiala lui bădiţa Simion. Părintele
Nicodim, care cunoaşte adânc din cărţi, zice că să învăţ şi eu buchile, însă Tuţa nu vrea.
— Cine-i Tuţa
— Tuţa e dumnealui comisul Manole Jder. Tuţa spune că cei care învaţă prea mult nebunesc de cap. Iar
dacă nu ştie dumnealui carte, de ce să ştiu eu Ştie părintele Nicodim pentru noi toţi. Dacă am învăţat noi
celelalte lucruri, care-s mai de folos — de atâta ne putem lipsi. La urma urmei m-ar fi învăţat şi pe mine
oleacă, dar părintele Dragomir de la noi nu cunoaşte slovă. Am aflat acuma la urmă de dascăl că-i zodier şi
cărturar, dar şi dascălul Pamfil spune că boierul şi oşteanul n-au a-şi bate capul cu fleacuri. Ştiu călugării
să cetească şi diecii să scrie. E destul. De ce râzi iar, măria ta
— Vra să zică, fratele dumitale, părintele Nicodim, e nebun pentru dumneavoastră toţi
— Aşa spune şi Tuţa, — adicătelea dumnealui comisul Manole Jder. Însă părintele Nicodim ne ameninţă că
nebuni suntem noi. Ce-s războaiele ce-s averile ce-s boieriile Deşertăciuni sunt, căci omu-i umbră care
trece. Se cade să trăim întru duh. Când îl aude grăind aşa şi mustrându-ne, comisul câteodată se mânie,
dar după aceea îi trece şi se roagă de părintele Nicodim să-l ierte. Acuma binevoieşte, măria ta, a-mi
spune taina cea de dragoste. De asemenea învăţătură sunt prea bucuros, orice ar spune fratele meu
ieromonahul.
— Şi asta spune el că-i deşertăciune
— Şi asta; însă nu-l pot crede. Doresc să am ce încă n-am avut.
— Domnia ta n-ai cunoscut asta, Ionuţ
— Nu. Eu îmi petrec viaţa în herghelia de la Timiş. Umblu la vânat. Prind păstrăvi. Am învăţat a trage cu
arcul. Am şi ştiinţă s-aprind uşor focul, oricând şi oriunde, pe ploaie, ori ninsoare. De ceea ce spui, măria
ta, n-am avut parte.
— Atunci să te scoatem din sălbătăcie şi să umbli cu mine, să cunoşti lumea.
— Da. Văd că asta-i porunca lui Vodă. Având şi busuiocul descântat pe care mi l-a pus muţa în mintean
şi la cuşmă, poate s-ajung şi eu la o bucurie.
— Ai s-o cunoşti, Ionuţ, acea bucurie, când ţi s-a zbate inima în piept. Ascultă ce-am să-ţi spun. Dar
mai înainte de toate, să îndeplinim frăţia de cruce.
— Da.
Cu acest răspuns scurt şi bucuros, Jderul cel mititel îşi trase de la cingătoare jungherul cu plasele de
corn de cerb şi-i cercă ascuţişul. Înainte de a-şi sufleca mânica de la încheietura mânii drepte, se opri
ascultând cu luare-aminte, apoi îşi întoarse ochii înspre un unghi de zid al bisericuţei. Acolo se opriseră cei
doi panţiri. Cineva cerea trecere cu glas ascuţit şi tânguitor. Sfatul celor doi fecioraşi fu tulburat de o
arătare firavă şi strâmbă, care se desprinsese de la zid, înaintând spre ei. Era un călugăr ascetic, cu trupul
mai ridicat la grumazul şi umărul stâng. Fiind strâmb cumpănit, partea lui cu umărul săltat avea piciorul mai
scurt, ceea ce-l făcea să şchiopăteze în aceeaşi parte.
— Lăsaţi-mă să mă înfăţişez la măria sa Alexăndrel-Vodă, se tânguia el, bătând cu palma dreaptă
îndărăt, ca să depărteze de la sine pe oşteni. Eu vreau să-l cunosc pe măria sa şi să mă închin măriei sale.
L-am visat astă noapte în vis şi poate să-i fiu de folos. Binecuvântat fii, măria ta Alexandru-Vodă, urmă el
şi se opri gâfâind în faţa fecioraşilor. Văd cu măria ta pe puiul lui Jder. Asta nu-i tocmai bună tovărăşie.
— Cine eşti cuvioşia ta, părinte, şi ce pofteşti îl întrebă Alexandrei, încreţindu-şi figura cu nemulţămire.
— Nu te supăra, măria ta; eu sunt Stratonic, ticălos monah de la această sfântă mănăstire. Eu slujesc la
bolniţă, unde avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim.
— Să fii sănătos, părinte Stratonic. De ce nu-ţi place tovărăşia întru care mă aflu
— De ce nu-mi place întrebă călugărul cel firav. Am spus eu că nu-mi place
— Ai spus. Şi ai mai spus că ai ceva cu mine.
— Bine; dacă am spus, trebuie să fie ceva. Am cu măria ta atâta. Că fiind ucenic al părintelui arhimandrit
Ifrim vraciul, umblu în această sfântă zi căutând două ierburi: omag şi fumul pământului. Am dintru
amândouă în traista mea. Mai am în sân o stecluţă, în care am fiertură limpezită din rădăcină de omag.
Bună este pentru patima de piept a măriei tale, ca să nu mai tuşeşti. A fost binecuvântată şi ţinută
nouăzeci şi nouă de zile la icoana făcătoare de minuni. Am cerut intrare la luminata faţă a stăpânului şi
măria sa mi-a dat învoire să te caut şi să-ţi pun în mână acest sfinţit dar. Iar cu puiul de Jder este alta.
— Mulţămesc pentru doftorie, cuvioase părinte Stratonic. Mai rămâne să-mi arăţi de ce nu mi-i bună