o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Înturnându-se amândoi spre balta unde tăiau ienicerii stuh, arătară nişte ochi rotunzi aşa de înfricoşaţi,
încât slujitorii împărăteşti lepădară totul şi dădură fuga la şalvari şi la iminei. Nu trecură mai mult decât
câteva clipe ca să se vadă ieşind la lumină din luncă năvala de suliţi şi de săbii. Unii din ieniceri grăbiră spre
cetăţuie numai cu jumătatea de sus a îmbrăcămintei pe ei.
Slujitorii negri scoteau afară de subsuori, din aburul cămării, pe Suleiman-Beg.
O clipă, stăpânul locului stătu încordat, simţind în tălpile picioarelor cutremurul şi auzind răcnetele de
război. Îmbrâncind în dreapta şi în stânga pe robi, dobândi pe loc o sprinteneală ce nu se putea bănui de la
grăsimea lui amorţită. Adunând pe sine halatul de păr de cămilă, se prăvăli spre cetăţuie, chemând c-un
glas ca de trâmbiţă pe ieniceri.
La meterezuri şi pe ziduri apărură slujitorii care erau de strajă. Slugile de la odăile dinlăuntru ieşiră la porţi
cu suliţele. Altele se întoarseră în loc, ca să scoată din armurărie, pentru Suleiman-Beg, cămaşa de sârmă,
coiful cu obrăzar şi sabia de Damasc.
Pe când slugile îl înarmau cu grabă, stăpânitorul de la Ormanlî răcnea cu învierşunare:
— Unde-i Isac ceauş Să vie numaidecât aici Isac ceauş! Să-mi aducă pe pribegii tătari. Numai cânii
aceştia vânzători au adus asupra noastră primejdia. Să mi-i aducă şi să le văd în clipă capetele retezate!
Năvala asupra seraiului se desfăşură repede. Cei care nu cunoşteau pricina zurbalei se îndemnau cu
chiote de mânie înspre cetăţuie. Dintr-acolo bubuiră două puşti, învăluind meterezurile în fum. Se ridicase
însă căpitenie a oştenilor ce umblau cot la cot, în număr de unsprezece, un fecioraş învierşunat, cu capul
gol ras tătărăşte, care nu era altul decât feciorul mezin al comisului Manole Păr-Negru.
Îndată ce împresurarea cuprinse aşezarea lui Suleiman-Beg, haremul fu spintecat cu topoarele şi gratiile
rupte cu căngile, Ionuţ şi Botezatu pătrunseră înlăuntru, izgonind afară babele cu şalvari în număr de şase.
Din odaia cea mai din fund traseră cătră lumină şi scoaseră afară pe femeile cele tinere, care alcătuiau
desfătarea lui Suleiman. Erau patru. Între ele nu se afla Nasta. Tătarul se întoarse şi mai cotrobăi o dată.
Când ieşi iarăşi la lumină, ridică din umeri nedumerit:
— Nu este.
— Nu se poate! strigă fecioraşul spumând. Trebuie să fie. Dacă nu-i aici, poate-i ascunsă în altă parte.
Întreabă pe aceste patru muieri. Pune-le cuţitul la beregată şi să răspundă fără întârziere.
Cu mişcări pripite Botezatu înlătură iar feregelele femeilor. Erau îngrămădite unele în altele; nu păreau
prea înfricoşate, întrucât ştiau care poate fi soarta frumuseţii lor.
Comisul Simion şi cuviosul Nicodim pătrundeau şi ei la faţa locului, ca să-şi dea samă ce este.
Botezatu trase jungherul asupra muierilor întrebându-le turceşte.
Una răspunse moldoveneşte, c-un glas dulce:
— Mă rog domniilor voastre, pe cine căutaţi
— Căutăm pe o jupâniţa de la Moldova, se încruntă împotriva ei căpitanul cel tânăr cu ţeasta rasă
tătărăşte. Am aflat că ar fi fost vândută de nohai la Oceacov şi adusă cu altele aici la Suleiman-Beg.
— Pe cine căutaţi, mă rog domniilor voastre Spuneţi anume. Altcineva nu se mai află aici. Dacă vorbiţi
poate de o jupâniţa cu numele Nasta...
— Pe dânsa o căutăm! izbucni ţeasta rasă tătărăşte, holbând ochii.
— O, n-o mai căutaţi, suspină glasul cel dulce. Jupâneasa Tudosia, mama ei, a fost ruptă de lângă dânsa
şi dusă înainte la Volga cu ceilalţi robi. Iar jupâniţa Nasta a fost pusă cu mine într-aceeaşi cuşcă de roabe.
Când am intrat cu corabia în Marea, am fost schimbate din închisoarea noastră şi duse într-o cămară cu
covoare şi cu slujitoare bătrâne. Atuncea căutând vreme potrivită, acea copilă a strigat un nume, s-a
răsucit ca o zvârlugă şi s-a dus cu capu-nainte peste punte. A intrat sub corabie şi înotătorii n-au mai
putut-o găsi.
Ţeasta se clătină într-o parte şi-n alta şi neguţătorul Dămian o primi în braţe.
Ajunşi în locul unde stăteau tupilate cele patru femei ale haremului, comisul al doilea Simion şi cuviosul
Nicodim ascultaseră tocmai cele din urmă cuvinte ale acelei roabe cu glas plăcut care ştia moldoveneşte.
Întăi priviră fără de nici o spaimă, şi chiar cu o mulţămire crudă a adâncului fiinţii lor, spre şovăirea ameţită
a mezinului. Era o cufundare iute, din care oricine se întoarce.
— Cine eşti dumneata întrebă Simion pe roabă. Cum se uită la ea, cum tresări în sus şi întâlni privirea lui
Nicoară. Era o privire în care ceti, într-o fărâmă de clipă, clocotul renăscut al unei patimi înfricoşate de
altădată, patimă întocmai ca şi aceea a ticălosului lor mezin.
Când bărbaţii îşi văzură chipurile rătăcite şi se opriră ca de o lovitură în creştet, femeia, nemaiauzind
întrebarea, ridică fruntea şi cunoscu şi ea ceea ce-i înfricoşa pe dânşii. La răsăritul soarelui era veşnicia
unei uitări între ei toţi — ş-acuma se făcea întuneric în soarele amiezii şi năştea din plaur o fantasmă a
morţii.
— Vai! vai! se apără femeia, punând palmele înainte şi răsucindu-şi într-o parte fruntea.
Cuviosul Nicodim suflă cu stăpînire pe nări dinlăuntru în afară o flacără.
— Asta-i Sofia greaca, zise el cu linişte cătră Simion. Am cunoscut-o amândoi cândva.
Comisul al doilea înlătură pe roabă şi trecu la ţeasta rasă tătărăşte. Păşind, pintenul stâng i se aninase în
şalvarii de matasa galbenă ai femeii. Trase rupând pânza, înlătură cu piciorul ceea ce i se anina de
genunchi; apucând pe Ionuţ, îl cunoscu că se îndârjeşte din nou, după cum îl vedea că strânge jungherul în
pumnul stâng.
— Daţi la o parte băietul, porunci bătrânul Manole Jder. Păgânii vin asupra noastră.
Suleiman-Beg îşi bulucise în grabă ienicerii şi-i aducea asupra vrăjmaşilor. Ienicerii cărunţi, care cu un