o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

să iasă; rămân între îngrădituri de trestie ocolite şi întortochiate. Cu rogojinile, pescuitul se face noaptea.
Chefalii au obicei de sar din gârlă la mal şi cad în rogojini. Obiceiul coteţelor îl cunoşteau acei slujitori
păgâni de la moldoveni; iar al rogojinilor îl aduseseră cu dânşii de la Anatolia. Cinci dintre ienicerii bătrâni
pofteau numaidecât să întocmească coteţe, fiind acesta un meşteşug mai iscusit şi mai trainic. Atunci
ceilalţi şapte s-au supărat şi s-au hotărât pe loc să-i taie pe ceilalţi cinci dacă nu se supun obiceiului lor
turcesc. Cei cinci au început a râde şi s-au supus.
Aşa, venind ziua de duminică, ienicerii cei bătrâni au lepădat de pe ei şalvarii şi au zvârlit din picioare
imineii, umblând în baltă după tăiat papură, ca să facă rogojini. Isac ceauş a dus pe ocrotiţii săi iarăşi la
seraiul stăpânului şi le-a poruncit să care altă apă, dintr-acelaşi loc, cu aceleaşi bracace. De astă dată are
nevoie de slujba lor însuşi Suleiman-Beg, căci vraciul lui i-a poruncit de două ori pe săptămână abur
fierbinte într-o chilioară, ca să se încălzească pe el carnea şi să i se moaie scoarţa pielii.
La prânzişor, Tamur şi fratele său au contenit un răstimp scurt din munca lor. Tamur a venit cătră
mormântul sfinţit, iar tataraşul a urmat mai departe linia grindului, în lungul bălţii, spre Cetatea
moldovenească. La o cotitură, se desface în două dumbrava de sălcii şi se vede flamura cu bour umflânduse
lin şi căzând moale. Străjerii stau scrişi pe cer. De la meterezuri cască guri rotunde balimezurile cele
mari. În fundul fundului se bănuia numai Marea, tot aşa de cenuşie ca şi cerul.
Tataraşul stătu neclintit, privind într-acolo cu luare-aminte. Aşa era lipsit de mişcare, încât un stârc alb
veni asupra lui fulguind din pene, ca să se aşeze la doi paşi pe un plop tânăr. Dar înainte de a se aşeza,
paserea se zbătu îndărăt dând un strigăt şi coti fâlfâind pe deasupra bălţii. Mutul nu se clintise ca ş-un
trunchi cafeniu al luncii; dar stârcul simţise apropiere de oameni adevăraţi.
Veneau cu luare-aminte, pe sub trunchiuri scorburoase şi aplecate, comisul al doilea Simion şi neguţătorul
Dămian. Întăi se afla Dămian fără arme, numai c-un postav siniliu pe braţul sting şi c-o varga ruptă din
luncă în mâna dreaptă. În urma neguţătorului, comisul Simion purta suliţa, cumpănind-o în dreapta, şi la
şoldul stâng avea sabie.
La mişcarea zăvoiului, tătăraşul ieşi din neclintirea lui şi zvâcni înainte cu repeziciune. Se opri la zece paşi
de cei care înaintau:
— Bădiţă! bădiţă! strigă el c-un glas fără răsunet. Mă rog domniilor voastre nu mai întârziaţi. Acuma-i
vremea cea bună, cât stau ienicerii în baltă. N-au decât cosoare la dânşii, cu care taie papură. După
aceea toate-s în primejdie.
Dămian se oprise şi aşteptă pe Simion să se apropie.
— Cine-i acest turcaleţ se miră el.
— Cum Nu-l mai cunoşti râse cu amărăciune comisul al doilea. Din pricina lui am nebunit şi noi.
— Tu eşti, Ionuţ se răsuci Dămian.
— Eu sunt, amărâtul şi năcăjitul; căci văd că bădiţa Simion se întoarce de cătră mine.
— Na mă întorc, răspunse Simion; caut să înţeleg care-s acelea toate în primejdie; căci, afară de viaţa
ta, nu văd nimic altceva ameninţat. Iar pe viaţa asta a ta, tu singur ai pus puţin preţ. Pas între noi, ca să
ne întoarcem cu ceilalţi.
Turcaleţul se zbătu în loc şi se trase îndărăt câţiva paşi.
— Nu se poate, bădiţă, până ce nu deschidem haremul. Eu am nădăjduit venirea domniilor voastre. Vă
rog încă o dată cu lacrimi să păşiţi înainte. Altfel nu-mi rămâne decât să mă dau cu capu-n baltă.
— Îl auzi cum grăieşte asemenea copil! strigă Simion cu supărare. Vin-aicea, lângă noi, ca să te ştiu la
adăpost.
— Nu vin, dragă bădiţă Simioane, se ruga băiatul răsucindu-se în loc, cu palmele împreunate.
— Atuncea cum să venim şi pe unde
Turcaleţul zvâcni iar înainte, cu ochii scăpărători!
— Ocoliţi, bădiţă, prin cealaltă parte a grindului şi veniţi drept asupra seraiului. Eu mă duc să înştiinţez pe
Botezatu şi să fac spaimă.
În ceasul acela dinaintea amiezii, în liniştea de toamnă, fără să se ştie de ce, de unde şi cum, a izbucnit
dintr-odată în Ormanlî-Ghiol cutremur de furtună. Fapta aceasta de război, de care se uimeşte cronicarul
leşesc Bronislav Leşinski în hronicul său din acel timp, a fost aţâţată şi sporită mai cu samă de neguţătorii
creştini aflaţi în acea zi la Chilia. Cu îndemnuri de mânie s-au adunat în jurul celor unsprezece călători sosiţi
în ajun şi au cerut sprijin şi de la cele două corăbii aflătoare în ancoră în apropierea zidurilor cetăţii.
Slujitorii de la corăbii n-au pregetat o clipă, aflând că-i vorba de răpiri de suflete creştineşti şi de feciori ai
unui cinstit comis moldovan gata să fie traşi în ţapă. Au pus mâna unii pe căngi, alţii pe topoare şi au ieşit
cu mare zvoană la uscat, împresurând pe comisul Manole Păr-Negru şi privind îndeosebi cu plăcută mirare
pe cuviosul Nicodim, mai nalt decât toţi prin comanacul său şi mai înfricoşător prin cuvioasa-i barbă. N-au
lipsit a se burzului şi oşteni ai pârcălăbiei. Însuşi jupânul pârcalab stătuse la îndoială, cerând la oamenii săi
sabia cea grea. Numai în cea din urmă clipă se domolise şi se suise pe ziduri, ca să vadă măcar de departe,
cu chiar ochii domniei sale, ce se întâmplă.
Suleiman-Beg era încă la abur fierbinte când zvoana a detunat pe pământul mişcător al ostrovului, într-o
apropiere numai de trei sute de paşi. Tamur tătarul, care venea cu bracacele în cumpănă, urmat de fratele
său mut, lepădă de după grumaz eobiliţa şi lăsă căldările să se ducă de-a rostogolul într-o parte. Aceeaşi
mişcare de spaimă o făcu şi mutul. Sărind amândoi asupra seraiului, prinseră a urla şi a bate în uşi.
— Luminăţia ta, vin ghiaurii să te taie! strigă Tamur. Iar mutul slobozea numai nişte chiote ascuţite de
spaimă.