o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

dea samă de ele lui Alah-Dumnezeu.
Joi, înainte de asfinţitul soarelui, au fost văzuţi de cătră slujitorii lui Suleiman-Beg, în singurătatea de la
mormânt, doi străini care stăteau de mult îngenunchiaţi cu mare înfrângere a inimii. După ce au aninat şi ei
în crengile desfrunzite nişte aţe albastre, acei străini s-au sculat din umilinţa rugăciunii şi s-au tras mai la o
parte pe un dâmb, privind pojarul asfinţitului de soare în meterezurile cetăţii de ceamur. Unul din ei a scos
din desagă o pită şi a dat şi celuilalt. Au trecut pe deasupra lor doi cormorani dintre aceia care se
puieziseră într-o dumbravă, pustiind-o: ei au ridicat frunţile şi au privit îndelung după zborul lor.
Fiind sara spre vineri, slujitorii aveau felurite treburi mărunte, de la care nu puteau lipsi; aşa că străinii
rămaseră neîntrebaţi, până ce se osteni vătavul să se ducă să-i cerceteze.
Isac ceauş, bătrân credincios şi milostiv cătră călători, veni clămpănind din papuci spre ei şi-i întrebă:
— Cine sunteţi voi, bre, şi de unde veniţi
S-au ridicat cuviincios acei străini, dar numai cel mai în vârstă dintre dânşii a vorbit,
— Stăpâne, a răspuns el, eu sunt un oarecare Tamur, pribeag tătar, carele am avut neamuri la Crîm, iar
acuma am rămas prigonit şi sărac. Nu am altă avere decât acest frate al meu care, din spaima bătăilor şi
asupririlor câte au fost asupră-ne, a rămas mut. De auzit, aude prea puţin, când îi spui «du-te» ori «vină»;
însă de grăit nu poate grăi nicicacum. Precum vedeţi, e frumos fecioraş, bun să slujească la un stăpân
îngăduitor. Ne-am ostenit lungă cale, ca să venim până la acest sfânt mormânt, ca să cer pentru fratele
meu deslegarea graiului. Dacă n-om găsi aici de lucru, ne-om îndrepta în altă parte, căci lumea-i plină de
puterea dreptcredincioşilor. Unu-i Alah şi Mahomet e prorocul său, în vecii vecilor, şi-ţi doresc domniei tale,
stăpâne, sănătate şi pace.
Isac ceauş îi cercetase repede cu privirea ca un bun cunoscător, şi-i văzuse sărac şi subţire îmbrăcaţi,
cu iminei sparţi şi cealmale zdrenţuite. Îmbrăcăminte pe deasupra aveau numai câte un ilic de pânză de in.
— Se vede, zise el, că veniţi de cătră miazăzi, unde-s locurile mai văratice.
— Adevărat este, stăpâne, mărturisi Tamur.
— Apoi să ştii dumneata că aici, cu asemenea îmbrăcăminte, vă străpunge gerul şi rebegiţi de moarte.
Veniţi acasă la mine, ca să vă dau câte-un strai vechi de lână, dintre ale mele.
— Alah să facă parte celor darnici; pentru una, o mie! se închină, lăcrămând, Tamur tătarul; şi, după el,
se închină smerit şi tătăraşul cel mut.
Cei doi oameni străini trecură după vatav. Soarele asfinţise şi Suleiman-Beg se scula gemând cu
nemulţămire de pe covorul lui. Căuta sprijin în umerile a doi robi negri. După ce se puse greoi pe picioare,
împinse cu vârful toiagului la o parte pe robi de la domneasca sa apropiere. Era unsuros şi copt de grăsime
şi pleşuv cu desăvârşire. Făcea doi paşi şi se oprea, gâfâind: Af! Af! îl străbătea şi câte o înfiorare de
răceală, ş-atunci iar îşi descleşta umbletul cătră cămările seraiului.
— Cine-s mişeii aceştia întrebă el deodată pe vatav, sucindu-şi într-o lăture capul şi zbârcindu-şi nasul.
Isac ceauş se opri, cu sărmanii lui.
— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi.
Ca totdeauna când era posomorât, Suleiman-Beg n-auzea bine. Îşi îmbrăcă urechea cu palma, răcnind:
— Ce-ai spus n-aud bine. Mai grăieşte o dată.
— Mărite stăpâne, sunt doi străini pribegi; îi duc la mine, să le dau pomană câte un strai de lână.
— Ha Spune-mi, Isac ceauş, ce caută aici la Ormanlî-Ghiol păcătoşii aceştia Dacă nu-s buni de nimica
pune-i în butuc şi dă-i cu capu-n jos în baltă.
— Au venit să se închine la sfinţitul Ibraim.
— Ce-ai spus n-aud bine. Mai grăieşte o dată.
— S-au închinat la sfinţitul Ibraim. Unul dintr-înşii e mut.
— Cum
— Unul dintr-înşii e mut.
— Care-i mut
— Cel tânăr.
— Apoi dacă-i mut, ce foloseşte pe lume Dă-l cu capu-n jos.
— Se roagă de milostivirea ta pentru lucru, luminate stăpâne. Amândoi sunt în putere şi pot face orice
treabă. Dacă milostivirea ta nu-i primeşte, ei se închină cu umilinţă şi se duc.
— Ce-ai spus n-am auzit bine. S-or duce când voi pofti eu. Până atuncea să-i pui în jug. Mâni să nu
lucreze, fiind vineri; ci să mănânce pilaf cu seu şi să doarmă. Iar sâmbătă să care apă pentru feredeul
haremului.
Gemând, af! af!, şi împungând cu vârful toiagului pe robi, Suleiman-Beg intră în serai. Isac ceauş sculă
din genunchi pe pribegi şi-i luă la sine ca să-i îmbrace şi să-i ospăteze.
Vineri, stăpânul locului a ieşit iar să se prăjească la soarele de toamnă, iar străinii s-au ferit pe cât au
putut de vederea lui.
Sâmbătă, au pus pe umăr cobiliţile şi au luat câte-o păreche de bracace de aramă, cu care au cărat
până la amiază apă din baltă, la harem. Partea aceea a clădirii era toată întunecată de zăbrele. Veneau la
uşă nişte babe cu şalvari, luau căldările din mâna străinilor, le deşertau înlăuntru, şi le înturnau iar la dânşii
goale. Cât au umblat Tamuf şi fratele său mut primprejur, nu s-a auzit dinlăuntru sunet sau murmur.
Sâmbătă după amiază, au ieşit de la cetăţuia de ceamur doisprezece ieniceri bătrâni. S-au înşirat la malul
bălţii, şi după ce au stupit toţi în apă, au început sfat pentru pescuitul chefalilor. Unii au hotărât să
întocmească coteţe, alţii să aşeze la marginea gârlelor rogojini. În coteţe intră singuri peştii şi nu mai pot