o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

ascultând cu dulceaţă. Să se ştie că la Ormanlî-Ghiol stă tăcerea ca pe o baltă moartă. Numai într-un fund
de dumbravă pustiită şi uscată, croncănesc dimineaţa cormoranii, închinându-se cu pliscurile spre saraiurile
lui Suleiman.
Să spuie pescarii de la ţărmul moldovenesc, care trec dincolo, să spuie de asemeni pescarii turci şi greci
care trec dincoace şi s-adună cu ai noştri la foc de noapte, aşteptând să cadă peştele în închisori, ce fel
de om e acel Suleiman-Beg.
Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea
boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi
grunţuroasă, ca la broască. Cât e vară, se prăjeşte şi tot geme: Ala-Ala! Când vine i toamna, se trage în
casă şi-i pun slujitorii primprejur tipsii cu mangal aprins.
Se zice că ar fi având pe lângă sine un vraci, care-l caută de păcătoşenia lui. Acel vraci grec altă
doftorie nu i-a găsit decât asta: în culcuş, lângă şale ori coastă, să-i puie trup tânăr, ca să-i încălzească
sângele.
Aşa că are acest Suleiman-Beg un neguţător care umblă la Oceacov şi la Crîm. Îi cumpără roabe tinere
de la hoţii din pustie ori de la hoardele ieşite în pradă şi i le aduce la Ormanlî-Ghiol. Nu trece mult şi acele
fete tinere se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se azvârl ele
singure într-o gârlă, de le mănâncă racii. De aceea, la o mie de stânjeni depărtare împrejur de Ormanlî,
creştinii nici nu se ating de racii din baltă. Cum văd om acei raci, cum bat din foarfece. Au băltăreţii de aici
o zicală: Fă binele şi-l aruncă în Dunăre; dacă l-a înghiţit un crap, apoi peste nouăzeci şi nouă de ani
Dumnezeu are să-şi amintească de fapta ta! Nu ştim cum are să steie la judecata din urmă Suleiman-Beg,
pentru tot binele căzut în baltă din pricina lui. Socotim că Dumnezeul lui cu numele de Alah nici n-are să-l
mai cheme la cercetare, are să-l lese cufundat în balta lui de smoală topită. De asemeni şi în această lume
stăpânul său Mehmet-Sultan, nemaiputându-l suferi în apropierea sa, l-a trimes la surgun aici, la marginea
împărăţiei.
Auzind de întâmplarea care-i pe cale să se făptuiască, se poate ca chiar Sultanul să întoarcă fruntea
încolo şi să zică: Eh! mai bine şi mai curat în lume este fără acea dihanie pe care am lepădat-o de la faţa
noastră!
Între toate aceste vorbe şi poveşti, comisul al doilea Simion Jder îşi păstra cu destulă greutate cumpătul.
Abia îşi atinsese buzele de vinul grecesc, mâncase cu stăpânire, făgăduindu-şi pe mai târziu o dezlegare
înfricoşată, dacă Dumnezeu se va milostivi acuma să-i scoată din strâmtoarea în care intrau.
La acel ceas oamenii se găseau cam aprinşi, vorbele lor erau destul de amestecate, însă, ceva, Simion
putea desluşi. Anume că mezinul Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî-Ghiol şi cerea un sprijin de la şi
săi. Acest copii a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l-a sculat şi l-a
pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se folosească de puterea
care vine după el.
Ce poate face acuma acest copil şi unde se află Nu înceta să-şi puie întrebări chinuite comisul al doilea
Simion. După felurite socoteli cu sine însuşi, ajunse la o încheiere dintre cele mai de mirare, anume că
numai vorba vistiernicului Cristea are în ea adevărul, cum sămânţa cuprinde în ea floarea viitoare. Căci
dacă prevederea lui Ionuţ s-a adeverit şi puterea pe care o aşteaptă a sosit, ei n-are să se mulţămească
să iasă din trestii, să se închine, să se supuie şi să plece acasă. Putere, lui îi trebuie ca să desfacă seraiul
acelui balaur Suleiman-Beg şi să scoată de la pedeapsă pe Nasta.
Unde poate să fie deci Ionuţ N-a aşteptat în Cetate, ca să nu fie prins în capcană. A ieşit cu slujitorul
său, însă nu se poate depărta prea mult. Chiar dacă ar fi izbândit să se apropie într-un chip oarecare de
serai, ori de cetăţuia de ceamur, el nu se poate să nu vie iar în vederea Cetăţii Chiliei, ca să aştepte
întâmplările.
În dimineaţa ce vine — urma a-şi cumpăni socotelile Simion Jder — trebuie să iasă el însuşi, singur, să
cerceteze malurile şi pescarii. Îndată după aceea oaspeţii părăsesc cetatea, în vederea neguţătorilor
străini. Cinstitul pârcălab are să se arate supărat asupra lor şi are să-i ameninţe cu mânia măriei sale,
sfătuindu-i să se întoarcă înapoi de la fapta pe care au pus-o la cale. După supărare, are să se vadă că se
închid porţile şi ei rămân desfăcuţi de pârcălăbie, lucru pentru care toţi neguţătorii, ca nişte creştini ce se
află, au să se frământe cu supărare, şi unii dintre ei au să îndemne pe slujitorii de la corăbii ca să vie întru
sprijinul obâjduiţilor. Neguţătorul Dămian şi cu Simion Jder purced cu luare-aminte în lungul grindului. Au în
apropiere doi pescari, care poartă pe gârle două luntri. Dămian încearcă să umble cu vorbe de pace şi de
neguţătorie spre serai. Simion Jder îl priveghează din urmă. În acele ceasuri dinaintea amiezii, nu se poate
să nu iasă la arătare şi Jder cel mititel.
S-a adeverit chiar a doua zi că întâmplările nu s-au depărtat prea mult de prepusurile comisului al doilea.
Se găsea acolo, la Ormanlî, pe grind, între cetăţuia ienicerească şi seraiul lui Suleiman, nu departe de
umbra stejarilor, un mormânt sfinţit al unui oştean vechi. Cu o sută treizeci de ani în urmă, când stăpânea
Sultan Murad şi avea curte la Odrii, acest vestit luptător cu numele Ibraim, din neamul Osman, pătrunsese
cel dintăi cu bulucurile sale până la malul cel mai de miazănoapte al Dunării şi căzuse aici. Împărăţia îi zidise
boltă şi clădise în jur stâlpi de cărămidă cu acoperământ de olane. Se sădise lângă acea clădire şi un copac
din Anatolia, care la Dunăre nu avea nume. Mulţi credincioşi ai prorocului veneau până acolo ca să se
închine şi să anine ceva în crengile copacului. Deci acel copac străin era înflorit, iarna şi vara, de bănuţi şi
bucăţele de pânză colorată. În fiecare semn era o dorinţă a unui suflet şi acele dorinţi vegheau la
mormântul vechi, aşteptând să fie înfăţişate de cătră Ibraim sfinţitul la picioarele prorocului, iar prorocul să