o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Pârcalabul Goian îl privi nedumerit.
— Credeam, jupâne comise, răspunse el, că treaba asta s-ar cuveni să fie vorbită între mai puţini.
Aşteptam sfârşitul ospăţului, ca să trecem în cămara mea de taină.
— Răspunsul domniei tale mă miră mal mult pe mine, jupâne pârcalabe. Nu putea nimene cunoaşte sosirea
noastră.
— Cu toate acestea sosirea domniilor voastre a fost vestită, şi a fost vestită anume de un fecior al domniei
tale, care fecior avea la mână carte domnească, pe care carte domnească am pipăit-o şi cetit-o eu singur.
Şi acel fecior nu poate să fie decât al domniei tale pentru că are nume Ionuţ şi poreclă Păr-Negru. Mai
avea de asemeni semnul pe care-l văd la domnia ta şi la ceştialalţi feciori ai domniei tale.
— În viaţa mea n-am fost mai mirat decât acuma, şopti comisul, după care stătu cu gura căscată,
aşteptând o urmare a istorisirii.
— De ce să fi vestit acel prunc sosirea noastră se trezi el din nou. Şi unde-i acel prunc Dacă l-ai pus la
închisoare, n-ai făcut rău, jupâne pârcalabe.
— Aş socoti, comise, întoarse cuvânt dintr-o lature jupân Goian, că şaga domniei tale nu-i destul de
potrivită cu aceste bărbi cărunte ale noastre. Dacă nu s-ar şti anume de ce a venit feciorul domniei tale
Ionuţ, n-aţi fi nici domniile voastre aici. A intrat în Cetate cuviincios cu slujitorul său; s-a înfăţişat la mine
şi mi-a sărutat mâna: a arătat că va veni o putere după sine, la două ori trei zile. «Dacă nu vine acea
putere, atuncea însamnă că hotărârile s-au schimbat, a adăogit el, şi eu de unde mă duc nu cred să mă
mai întorc. Însă dacă acea putere, cu părintele meu şi fraţii mei, vine, atuncea nădăjduiesc să pot iarăşi
ieşi la lume.» I-am cerut o lămurire mai bună şi el mi-a răspuns că asta e o taină pentru care a jurat. Fiind
în slujba măriei sale, să am în el credinţă. Orice-ar săvârşi, să nu mă mire, căci aşa i-i poruncit să facă.
Poate să mă învrednicesc acuma să aflu şi eu ce taină se săvârşeşte fără ştirea mea şi de ce iscodire aveţi
domniile voastre nevoie. Dacă-i taină legată, vă rog să tăceţi. Dacă se poate spune, nu mă lăsaţi întru
neştiinţă. Cum s-a făcut sară, feciorul dumnitale s-a mistuit ori în cer, ori în pământ, căci nu l-am mai
văzut. Calul şi straiele sunt aici, lăsate în sama slugilor mele.
Comisul Manole bău un pahar dulce şi ochii i se înfierbântară.
— Cinstite jupâne, grăi el, domniei tale nu se poate şi nici nu se cuvine să-ţi ascund ce este. Află că
acest fiu al nostru a fost fugar de-acasă şi noi am pornit întru căutarea lui.
— Înţeleg, încuviinţă zâmbind pârcalabul. Şi acest fugar se poate să fie acuma în prinsoare la turci; iar
domniile voastre vă duceţi să-l căutaţi şi să-l scoateţi.
— Întocmai.
— Înţeleg, înţeleg şi mai bine, deoarece vinul grecesc, oricât de tare ar fi, ascuţeşte duhul omenesc. De
alte vorbe nu mai am nevoie; poţi să te opreşti aici, cinstite comise Manole. Precât se poate lesne vedea
de un om priceput, este aici treabă diplomaticească. Avem nevoie să se afle în lume ce fel de fapte
groaznice săvârşesc aceşti ismailiteni care se află în coasta noastră. Nu numai prădăciuni de averi, pojaruri
şi morţi, ci şi silnicii de prunci, încât vin părinţii şi fraţii din alt capăt de ţară, să-i caute, primejduindu-şi şi
ei vieţile. Deci neguţătorii de pe mări împrăştie vestea până la crai şi împăraţi şi până la papa de la Rîm. Se
cuvine, prin urmare, să se scoale iar papa de la Rîm şi să îndemne pe toţi domnii şi craii săi să vie întru
sprijin fraţilor lor tot de-o lege creştinească. Să se ridice iar oşti împotriva necredincioşilor cum s-a mai
făcut odinioară, în vremea fericitului întru pomenire Iancu-Vodă de la Ardeal.
Bătrânul Manole înmărmuri, nemaifiind în stare să întoarne pe pârcalab cătră un adevăr mic şi de aşa de
puţină însemnătate. Îi veni în sprijin numaidecât neguţătorul Dămian, nu cu vorbe, ci cu o privire ascuţită
de încuviinţare spre înfierbântatul vorbitor. De asemeni vistiernicul Cristea nu se putu opri să nu arate că
domnia sa de la începutul începutului a fost de partea săbiei. — Războiul trebuie pornit fără de nici o
întârziere! încheie dumnealui bătând cu pumnul în masă.
— Eu îmi spăl mânile şi nu ştiu nimica, râdea pârcalabul, închinând alt pahar şi îndemnând şi pe bătrânul
comis să nu rămâie în urmă; eu şi cu măria sa ne spălăm mânile şi nu ştim nimica. Ne mirăm numai de
asemenea fapte, de care sunt vinovaţi numai ismailitenii şi trimetem cărţi la domni şi crai. Nu m-aş mira să
iasă de aici dărâmarea cetăţii lui Suleiman-Beg şi pojarul saraiului său; însă eu am martori pe neguţătorii din
Cetate că slujitorii domneşti nu s-au clintit de pe ziduri. Chiar dacă v-aş da sprijin într-ascuns, nimene nu
poate şti că l-am dat. Daca înlăturăm din coasta noastră putreziciunea, n-are să ni se mai aplece când
bate vântul dinspre Ormanlî-Ghiol. Strigăte, răcnete, cărţi: noi avem mărturie pe aceiaşi neguţători fie de la
Veneţia, fie de la împărăţia nemţească, fie de la Levant, că răutăţi mai mari decât ale lui Suleiman-Beg nu
s-au mai pomenit pe lume.
Starostele Căliman stupea mormăit în barbă pe demonul său şi-şi muşca vârful limbii în dinţi, ca să nu s-
amestece într-aşa vorbire. «Iaca ce poate face un copil!» cugeta el cu grijă, şi, din când în când, îşi
desfunda cu degetul cel mic urechea stânga, cea de cătră cinstitul pârcalab.
Nu cu puţină mirare şi spaimă aflară îndată oaspeţii, fie de la cinstitul pârcalab, fie de la boierii şi căpitanii
de faţă, că, într-adevăr, Ormanlî-Ghiol nu-i decât o răsuflătoare a spurcatului Tartor.
Ascultaţi, oameni buni şi creştinilor; nici în poveşti nu s-a pomenit una ca asta!
În alte părţi ale ostroavelor şi a bălţilor Dunării, înfloresc flori după bunăvoinţa Domnului Dumnezeu.
Acolo, la Ormanlî-Ghiol, asta nu se pomeneşte; asinii lui Suleiman-Beg rod tot. Chiar dacă n-ar roade asinii,
ies ienicerii şi spurcă, de nu mai poate încolţi nicăieri sămânţa adusă de vânt. De asemenea, primăvara, la
luna plină a lui mai, aicea în sălcii, pe plăviile cele nouă de cătră Marea, cântă privighetorile de ţi se pare
că eşti într-un colţ de rai. Marea se leagănă sclipind din talazuri, iar străjerii stau sus şi nici nu suflă,