o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

ătrân încalecă şi trecu singur înainte, în pas, oprindu-se la punte. Îl privea, din firida de deasupra porţii,
un slujitor a cărui înfăţişare nu părea deloc duşmănoasă, cunoscând îmbrăcămintea curtenilor lui Vodă.
Bătrânul comis ridică braţul drept şi pofti să vorbească. Oşteanul de sus strigă din firidă:
— Dacă-i slujba măriei sale, jupânul pârcalab al nostru a poruncit să se deie drumul fără de nici o
întârziere.
— Venim de la Suceava, răspunse comisul: noi suntem Manole Păr-Negru de la Timiş; avem carte de la
Vodă.
— Ştim, zâmbi oşteanul de sus, aplecând fruntea.
La porunca lui, puntea scrâşni pe lanţuri şi porţile se deschiseră. Nu cu puţină mirare, însă cu osebită
mândrie, jupân Manole trecu. Soţii săi şi slujitorii îl ajunseră numaidecât din urmă.
Coborî de sus oşteanul şi pofti să vadă cartea. Neguţătorul Dămian i-o înfăţişă. Oşteanul râse:
— Numele meu e Dima Voruntaru, dădu el lămurire, şi mă aflu căpitan la aceste porţi de două luni. De
când am descălicat aici, n-am văzut decât alaltăieri obraz de om pământean întăia oară; şi astăzi văd deal
doilea. Să sărut pecetea măriei sale şi să vă poftesc să ne daţi veşti din lume. Vă roagă jupânul pârcalab
Goian să nu-l lipsiţi prea mult de plăcută vedere a obrazurilor domniilor voastre. Este întinsă la cămările
pârcălăbiei masă; în fiecare, sară cercăm să ne mângâiem de singurătatea noastră.
Asemenea bunăvoinţă care-i întâmpina din cel dintăi ceas înlătură o parte din truda oaspeţilor. Le aducea
însă oarecare nedumerire, părându-li-se că sunt aşteptaţi. Înaintea lor însă nu avusese chip să treacă
nimeni din urmă. Iar între cei pomeniţi că ar fi intrat cu două zile înainte, care ar fi fost acela să ştie cine
vine în urmă Să fie băietul punea întrebare comisul cătră starostele Nechifor. Ce îndrăzneală ar fi avut
Ionuţ să vie la Cetate Şi de ce să vie într-o prinsoare, când el tocmai s-a silit să fie singur, ca să poată
trece la Turc pentru nebunia lui Dar numai el putea bănui că va fi urmărit de ai săi.
— Daca-i el, mormăi bătrânul comis, mă bucur, căci îl găsim aici. Pot să-l mustru pentru osteneala
noastră, însă nu prea tare.
Comisul al doilea Simion era mai puţin nedumerit.
— Tătuţă, vorbi el, oştenii de aici mi se pare mie că se bucură de orice obraz creştinesc, de aceea stau
cu masa întinsă până la al unsprezecelea ceas, dorind oaspeţi. Băietul n-a avut ce căuta aici. Dac-a ajuns
la mal, a şi trecut pe furiş în ostrovul de unde se zăreau suind în sus fumuri. Dacă n-a ajuns, trebuie să
întocmim o pază, ca să-l prindem când va vrea să treacă. Prin alt loc decât pe la cherhanale şi colibele
pescarilor, nu se poate să treacă; şi trecerea nu şi-o poate face decât în vremea nopţii. Iar dac-a apucat
a trece, treaba noastră mi se pare cu mult mai grea. Aici nu-i loc deschis, să vezi. Nu-i nici târg, să te
strecori printre mulţime. Iar dacă-i cetate, un singur om n-o poate împresura. Ori şede în stuh între dihănii
şi se subţiază de foame; ori iese la vedere şi-l păleşte în frunte cel dintăi nelegiuit.
— Socot eu, comise al doilea Simioane, mormăi bătrânul, că n-ai venit după mine, până aici, ca să mă
amărăşti cu asemenea vorbe. Să cerem mai bine acestui vrednic oştean să ne ducă la mai-marele său.
Călătorii îşi lăsaseră în sama slugilor caii şi armele şi se grăbeau să vadă masa întinsă despre care se
pomenise.
— Înţelept este, zise Dămian tatălui său, ca să mâncăm întăi. După aceea, supărarea are să ni se pară
împuţinată.
Dumnealui Golan Albu, pârcalab, primi pe trimeşii măriei sale cu fruntea descoperită, închinându-şi spre ei
pletele-i cărunte. Era îmbrăcat cu strai scump şi purta la gât lanţ cu zale de aur.
— Noi cunoaştem de mult pe cinstitul comis Manole, binevoi el să vorbească; şi-l ştim mai ales din faptele
lui, în vremea când luminăţia sa stăpânul nostru era la munteni. Nu înţeleg de ce după aceea nu s-a arătat
la curte şi s-a poprit într-o singurătate, sub nişte munţi.
— M-am poprit tot pentru slujba stăpânului meu, zâmbi comisul Manole, aşa cum domnia ta ai venit în
altă singurătate, pentru acelaşi lucru.
— Într-adevăr, suspină jupânul pârcalab; şi încă într-această singurătate nu adie miroaznă plăcută de la
brad; aproape de noi sălăşluieşte Suleiman-Beg; câteodată suflă putreziciune dinspre el, încât nici nu
putem mânca de greaţă. Noroc avem astăzi că bate vânt dinspre Marea.
În cămara unde era întinsă masa, se adunaseră boierii de ajutor ai jupânului pârcalab: patru care aveau
în pază cele patru cornuri ale Cetăţii şi al cincilea stăpânul porţilor, spătarul al treilea Dima Voruntaru.
Părintele Agapie, preotul paraclisului, lipsind, cuviosul Nicodim binecuvântă acea masă îndestulată cu mult
peşte.
Dumnealui pârcalabul porunci cuparului să toarne întăi vin dulce de la ostroavele grecilor, apoi se umili
astfel cătră călători:
— Domnilor mei cinstiţi oaspeţi, vă rog să iertaţi sărăcia noastră; că noi altceva nu vă putem pune
dinainte decât morun, nisetru şi păstrugă, nesuferită hrană de care suntem sătui până în gât, iar acest
crap de nouă ocă l-a trimes medelnicerul numai să vă uitaţi la dânsul, că de plăcut ştiu că nu vă place. Dor
ne este nouă de păpuşi de brânză şi de ierunci de la ţinutul Neamţului!
Numai după aceste vorbe comisul Manole şi starostele Căliman lepădară orice fel de sfială faţă de
cinstitul pârcalab şi-l socotiră prietinul domniilor lor. Întrucâtva fu de folos însăşi mâncarea, ca să
îmblânzească desăvârşit privirile lui jupân Manole.
Cuprinzând de după grumaz pe comisul al doilea Simion, bătrânul îl aduse lângă pârcalab.
— Jupâne Goian, întrebă el cu blândeţă, am fi doritori, eu şi feciorul meu Simion, să cunoaştem dacă
sosirea noastră v-a fost vestită. Şi unde se găsesc acei oameni care v-au vestit-o