o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

UNDE ŞI CUM L-AU GĂSIT JDERII CEI MARI PE CEL MEZIN ŞI CE AU FĂPTUIT CU TOŢII ÎN ACEL LOC
Comisul Manole Jder îndreptă drumul domniei sale şi al soţilor săi întăi la Ştefăneşti, după aceea mereu în
lungul Prutului. Erau de toţi şase stăpâni şi cinci slujitori. Dămian neguţătorul şi ieromonahul Nicodim se
aflau fără slugi ale lor; însă, la orice popas, se găsea un creştin care să vie să se închine cu mirare la scara
acelui boier cu comanac şi cu sabie; iar Dămian găsea tot aşa de repede împrejurul său slujbă, întrucât nu
uita să sune în palmă trei grivne cu pajură crăiască, pe care poftea să le lepede cuiva, neavând ce face cu
ele.
Două zile, vremea a ţinut nouroasă. Într-a treia zi ieşi soarele de toamnă peste lunci pustii şi mirişti arse.
La trei poşte domneşti, îşi schimbară caii. Slujitorii deschingau şi puneau la pământ şăile cu tot tacâmul
lor, iar argaţii căpităniei de poştă se duceau prin nişte râpi, să caute cai hodiniţi. Asemenea cai, care nu se
găsesc decât la apa Prutului, au o înfăţişare întru totul deosebită decât a altor cai de pe lume.
Îmbrăcămintea li-i de păr des şi gros; par mici de stat, mai ales pentru că au capul mare; ştiu a răbda de
foame; pot sta iarna în crivăţ, fără adăpost, şi nici nu le pasă; fug iepureşte cu călăreţul lor şi cotesc
numai din când în când cătră apa Prutului, în care se adapă des şi cu mare plăcere. Au copitele late, ca
pentru locuri mocirloase, şi nu li se aude rânchezatul, ca să nu-i simtă lupii din zăvoaie şi păpurişuri.
Vistiernicul Cristea îi privea cu îndoială şi dispreţ, şi nu voia să primească sub sine pe cei care aveau cozile
încâlcite cu scai.
Din jos de Fălciu, urmăritorii lui Jder cel mititel apucară la Cahul, apoi se apropiară de bălţile cele mari şi
ocoliră Catlabuga, ţinând după aceea calea împotriva vântului şi cătră mirosul sărat al mării.
Într-a cincea zi, într-o sâmbătă, văzură departe, la marginea dumbrăvilor şi dincolo de luciul Dunării
Cetatea Chiliei.
Calea, aici, era printre locuri deşerte împodobite cu bolândari de stepă, pe pămătufurile cărora se
zbăteau şi scânteiau acele fire neţesute, numite de pământeni matasa-morţilor. Nu se zăreau sate
aşezate, cât cuprindea ochiul: era un pământ la linia fluviului, supus puhoaielor şi uneori războiului. Dintr-o
lature a umbletului călătorilor se ridică greoi un cârd de dropii, fâlfâind întăi cătră soarele asfinţitului şi
cufundându-se după aceea într-o zare plumburie.
— Pe aici, astăzi, n-a trecut nimeni, băgă de samă comisul Simion.
Adevărat că drumurile pe uscat erau puţin umblate în acea parte de ţară, iar drumul de negoţ al Chiliei
era mai mult pe apă în lungul malului, coborând de cătră Galaţi. Vasele se întorceau spre acest mare târg
fie sub vântrele, fie trase la edec.
Nu se putea şti de pe acuma dacă fugarul a stârnit ieri ori alaltăieri aceleaşi dropii. Drumul lui se poate să
fi fost prin altă parte. Poate a nimerit la malul apei prin altă ieşire şi a coborât cu pescarii în ostroave.
Călăreţii îşi aruncau ca pe nişte mingi asemenea prepusuri, umblând înşiraţi unul după altul. Luarea-aminte
în acelaşi timp le era atrasă de acea zidire zimţuită de cărămidă şi piatră, care creştea încet-încet în
soarele pieziş. când Cetatea se desfăcu în întregime, oglindindu-se răsturnat în balta aprinsă, luci în zare şi
aria mării, încovoiată spre streşina cerului.
În partea de curgere a Dunării, se grămădeau păduri de sălcii spre ostroave vechi şi plăvii nouă.
Revărsarea acelui braţ multiplu, căruia grecii vechi îi spuseseră Licostom, adică Gura Lupului, mânca întruna
din hotarul mării, îmbulzind an cu an mâluri, sporind domnia luncilor şi a apelor dulci. Corăbiile se apropiau
acuma de Cetate prin canaluri. Între pustia apelor pontice şi meterezuri, crescuseră în cinci ani sălcii
răsfirate, în care cânta cucul primăvara.
În Dunărea mai veche, se întemeiaseră stejărişuri. Sforul apelor, cu mare lărgime, bătea în ţărmul
moldovenesc, unde malul era împodobit cu câteva colibe de pescari şi cherhanale.
În ţărmul celalalt, întăi stătea Cetatea, stăpânind intrările. După acest colţ întărit cu oşti şi tunet, se
desfăcea alt braţ care închidea alt ostrov. Aici începea împărăţia neagră. Într-acolo apa se posomora de
umbra pădurii. Peste vârfurile stejarilor, se înălţau fumuri de alte aşezări omeneşti. Acest loc avea poreclă
străină: Ormanlî-Ghiol; în el se afla cetăţuie de ceamur şi strajă de ieniceri a lui Mehmet-sultan.
Printre ostroavele mărunte din sus, de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi a jivinilor, umblau plăvii mişcătoare
minate de vânt, poposind când ici, când dincolo, căutând o ancoră de pace în tainiţile acelor întinderi.
Apele se răsfirau în gîrle şi în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile şi se întorceau iarăşi la matcă. Era
sub luciu domnia peştilor, care intrau odată cu viiturile primăverii în limanuri odihnite, să-şi puie icrele în
bătaia soarelui, ca să sporească din nou miliardele generaţiilor; iar deasupra, în necontenita prefacere a
luncilor şi stufurilor, era cealaltă domnie a sălbătăciunilor aripate, oprite aici în popas din toate părţile lumii.
Călăreţii descălecară lângă bordeiele străjii celei mici a Cetăţii, săpate în râpa malului. Neguţătorul Dămian
trecu înainte şi înfăţişa hotnogului cartea Domniei. Cum fu înţeles cuprinsul ei şi cunoscută pecetea roşă,
slujitorii se închinară. Grăbiră a trage şăicile, ca să nu sufere întârziere slujba măriei sale. Poftiră pe cinstiţii
boieri cu tot cu cai şi slujitori pe podină, stupind în palme şi apucară vâslele.
Era un loc ş-un ceas de mare singurătate a oamenilor; însă prin văzduh, din luncile desfrunzite, începură
a trece cu repeziciune pe deasupra raţe sălbatice. Deasupra raţelor călătorii auziră gârliţi. De la unghiul de
gârliţi rămaseră apoi aţintiţi asupra unei învăluiri măreţe de pelicani albi, care se suiră până în bolta cerului
şi coborâră ca într-un joc de fulgi spre flamura albastră a turnului Cetăţii. Acea flamură a lui Ştefan-Vodă,
desfăcută de vânt, avea pe ea capul de bour, cusut cu fir de aur.
Oştenii de pe ziduri, rezemaţi în suliţi cu baltag, păruseră a urmări şi ei zborul înalt al pelicanilor; străjerul
de deasupra porţilor nu dădu semn de trâmbiţă decât după ce şaica ajunse la celălalt mal. Comisul cel