o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

inevoieşti a pofti în casă, să mă aştepţi numai o ţâră, până ce-oi aduce un pahar de vin, ca să-ţi fie limba
mai dulce.
Comisul intră după staroste, dădu solemn buna-ziua şi se aşeză la locul de cinste, sub culme, pe patul
din fund, împodobit cu scorţuri.
— Te poftesc, cinstite staroste, vorbi Simion Jder, să nu te osteneşti că limba mea nu se poate îndulci şi
vestea pe care ai s-o afli nu-i bună. Ionuţ mezinul nostru e fugar de-acasă de ieri dimineaţă.
— Ptiu, drace! de asta s-a oprit aici şi a întrebat de el un slujitor de la Timiş. Cu toate acestea eu am
dormit fără grijă. Ciolan bătrân şi minte puţină. Trebuia să mă scol, să ies şi să întreb eu pe acel slujitor.
Nici nu mi-a venit după aceea în cap să încalic şi să vin eu până la Timiş să aflu ce este.
— Apoi ai fi aflat, cinstite staroste Nechifor, că, în vremea cât a fost copil de casă la curtea măriei sale,
băietul a dat peste o dragoste. Şi acea dragoste, căzând în robie la nohai, a fost vândută la un turc din
olatul Dunării.
— Înţeleg, răcni starostele Căliman, sculându-se în picioare cât era de lung şi bătând cu pumnul în
grindă. Acel copil n-a găsit altceva mai bun de făcut pe lumea asta, decât să se ducă să-şi scoată
dragostea de la Turc.
— Întocmai, cinstite staroste.
— Ei şi ce gând are comisul Manole
— Comisul Manole a purces din astă dimineaţă. După ce trec pe la fratele nostru, părintele Nicodim, îl
ajung şi eu pe comis din urmă. Vine şi vistiernicul Cristea. La Suceava, găsim pe celalt frate al nostru,
Dămian.
— Da' ce să căutaţi domniile voastre la Suceava, comise Simioane Nu vedeţi domniile voastre câte
răutăţi se iscă la curtea măriei sale Acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul
cerbului numai jivine. Am să-i spun eu odată măriei sale că eu trimet de aicea tot felul de bunătăţi, pe care
le prind în codrii măriei sale şi în apele măriei sale; şi am aflat că păstrăvii pe care i-am juruit pentru
sfinţirea Putnei, ca să se afle acolo pe masa măriei sale, au ajuns în altă parte şi i-au crompăit alţii; iar un
mistreţ pe care l-am trimes la Suceava, cum a intrat în Cetate, a făcut picioare. De asemenea şi-au luat
zborul nişte ierunci. Am să-i spun aşa măriei sale, că-i stau în preajmă prea mulţi lupi şi dihori. Tare i-aş
dezbrăca eu pe aceştia de piele, ca să-şi plătească stricăciunile ce-au săvârşit. Zău dacă nu-mi vine să
încalic şi să mă duc să găsesc pe comisul Manole. Fiind doi, m-oi simţi mai în putere ş-oi spune cu
îndrăzneală cele cuvenite. Dar iarăşi mă întorc şi zic că cinstitul comis, are altă grijă. Ptiu, drace! Cum am
să dorm eu la noapte' căci văd că acel copil fără minte se duce în primejdie! Dacă nu m-oi grăbi să mă
gândesc acuma, apoi mâni iar am să aflu că-s ciolan bătrân care nu mai preţuiesc nici, o leţcaie. Acuma
pricep eu de ce-au ieşit sihaştrii la lume.
— Într-adevăr, de aceea au ieşit, cinstite staroste.
— Ei, apoi să afle sihaştrii că se ridică în scări şi Nechifor Căliman pentru prietinii săi şi pentru acel prunc
pe care el l-a ocrotit întăi. Ştim noi, eu şi comisul Manole, unele şi altele.
— Ştiu întrucâtva şi sihaştrii, cinstite staroste.
— Atuncea au ştiut c-am să umblu şi eu la Turc.
— Au ştiut, uncheşule.
— Ptiu, drace! Şi în care loc trebuie s-ajungem noi
— Trebuie s-ajungem dincolo de Dunăre, în olatul Chiliei.
— Iaca-i bun, am mai fost noi pe-acolo, eu şi comisul Manole. Eu nu-ţi spun domniei tale să stai şi să mă
aştepţi, căci treaba moşnegilor e cu negăială. Dacă te duci la mănăstire la Neamţu la celalalt frate al
domniilor voastre, apoi te-ajung eu din urmă. Te poftesc să nu porneşti de-acolo fără starostele Căliman.
După ce se zvârli în şa, comisul Simion umblă cu repeziciune până la mănăstire şi opri la poarta
ieromonahului Nicodim, în vremea amiezii.
În acel loc, sub munte, se mişca printre poieni o negură, din care picura umezeală. Chilia cuviosului
Nicodim era plină de o umbră pustie. La geamul dinspre răsărit, unde era streşina mai îngustă, se afla
singurul loc prielnic de cetit şi de scris slove pe dosul scoarţelor. Din spate, băteau flăcările de la sobă. Pe
măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe foaia
scorţoasă din urmă, sta aplecat cuviosul Nicodim, cugetând câţi ani sunt de la o întâmplare veche, a cărei
amintire o înmormântase în sine. În acea zi de negură, de singurătate desăvârşită şi gânduri de mâhnire, se
ridicau întâmplările trecutului ca fantasme cenuşii. Ca să le depărteze de la sine, călugărul se Închinase şi
cetise vorbe de mângâiere. Apoi îşi adusese pană şi cerneală şi însemnase cu luare-aminte aceste vorbe:
«Ceaslov sfântă carte care este a ieromonahului Nicodim. Doamne, miluieşte pe smerit robul tău.»
Când se pregătea să scrie ziua, adică întăi octomvrie, şi anul, adică 6978, auzi afară glasul lui Simion.
Sări de la locul său, deschise pe rând două uşi şi întâmpină pe comis în pridvor. Îl cuprinse de după grumaz
şi-l sărută, apoi îl binecuvântă asupra frunţii, după care se trase un pas. Întoarse pe fratele său cu faţa
spre lumină şi-l privi eu luare-aminte.
Îl întrebă cu glas scăzut:
— Acasă e bine
— Muţa e bine, răspunse comisul Simion, numaicât mâhnită tare pentru nebunia pe care ai aflat-o şi
cuvioşia ta.
— N-am aflat nimic.
— Ba ai aflat, căci am trimes om să întrebe de Ionuţ. Băietul a plecat după dragostea lui.