o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Din iatac vistiernicul se năcăjea să-şi vâre prin firidă capu-i mare.
— Vin şi eu să văd ce este! strigă el de dincolo, cu aţâţare.
— Nu cred, nu se poate! se frământa Candachia.
— Ba-i adevărat, o încredinţa cu destulă linişte comisul Simion; numai cât n-a fugit la Ieşi, ci la turci.
— Asta-i una care nu s-a mai pomenit! Vra să zică, acel copil se duce să bată război la Ţarigrad cu
Mehmet-Sultan!
— Ceva mai aproape, o linişti comisul. S-a zvonit că cneaghinele de la Ionăşeni ar fi în robie dincolo de
Dunăre în olatul Chiliei.
— Un copil care umblă după năluca lui! Cred, oamenilor şi boierilor, că n-aveţi să-l lăsaţi să se
prăpădească.
Comisul Simion zâmbi.
— Fii încredinţată, cumnată Candachie, că nu-l lăsăm. Dacă nu-l aducem, jupâneasa Ilisafta se pune la
pământ şi moare. Am lăsat-o acu o jumătate de ceas prăpădită. În urma mea, ştiu că s-a pus în pat.
Comisul, de pe altă parte, s-a ridicat în scări şi ne-a poruncit să nu lipsim din prejurul lui. Dumnealui a şi
purces la Suceava, să ceară dezlegare măriei sale ca să trecem dincolo.
La aceste vorbe, năvăli din cealaltă încăpere vistiernicul Cristea mai dezbrăcat decât îl lăsase jupâneasa
Candachia. Îşi târâia pe jos lanţugul de aur. când băgă de samă că-l are încă aninat de deget, îl zvârli la o
parte cu piciorul.
— Mă duc să văd pe muţa! strigă el, cu mare tulburare.
Simion îl opri.
— Nu mai ai vreme. Comisul îţi porunceşte să-l urmezi la măria sa, chiar în această clipă. Numai feciorul
nostru Cristea, zice comisul, are să poată grăi aşa, ca să ne deie slobozenie măria sa să trecem în olatul
Turcului.
Vistiernicul se umflă în sus, cu semeţie.
— Să trecem acolo numaidecât, strigă el. Dac-a fi trebuinţă, să batem război.
Candachia îşi rotea cu uimire foile, între cei doi bărbaţi.
— Cine să bată război, şi de ce
— Eu să bat război, pentru că am eu aşa bunăvoinţă. Nu este alt leac pentru comisoaie decât să-i
aducem puiul.
— Atuncea grăbeşte-te, îi porunci Simion. Dacă ai cal bun, poate să-l ajungi pe tata.
— Cum să n-am cal bun aruncă spre fratele său încredinţare vistiernicul.
Simion tăcu, privindu-l ţintă. Vistiernicul fu cuprins dintrodată de o hărnicie înfrigurată, desprinzând întăi
din cuier armele.
Candachia îşi încrucişa braţele pe sâni, întorcând un zâmbet subţire spre cumnatul său.
— Când nebunul acela după care vă duceţi, zise ea, are să ajungă în vârsta domniei tale, are să-ţi
samene întocmai.
Simion o cuprinse şi o sărută pe obrajii rumeniţi, apoi ieşi afară sunând din pinteni si încalecă.
— Gata strigă el prin uşa deschisă cătră fratele său.
— Gata, ţi-l aduc numaidecât, îi şopti Candachia arătându-se o clipă în prag. Îşi răsuci foile zbătându-le
ca pe nişte aripi şi intră iar înlăuntru.
Nu lungă vreme, vistiernicul ieşi cu o repeziciune care pentru toţi cunoscuţii lui părea uitată. Abia
încalecă şi puse iarăşi piciorul la pământ.
— Nu mi-am sărutat nevasta, îşi aduse el aminte, râzând.
Simion porni. Fratele său îl ajunse din urmă la apa Moldovei, având după sine, precum se cuvenea măririi
lui, doi slujitori.
— Îmi închipui, îi zise comisul al doilea, că vrei să treci întăi dincolo, ca să vezi pe muţa, după aceea te
întorci iar în drumul Sucevii.
— Asta numaidecât, se încredinţa pe sine însuşi vistiernicul. De altminteri, cu asemenea cai, ca aceia pe
care-i am eu, nu-i om pe lumea asta pe care să nu-l ajung din urmă.
— Cine nu se miră de caii domniei tale, frate Cristea Dar eu tot aş zice că să te grăbeşti puţintel.
Vistiernicul găsi pe jupâneasa Ilisafta în aşternut, învălită cu pocladă până sub bărbie. Fruntea îi era
înfăşurată cu pânză muiată în apă rece. Ochii i se cerniseră. Ofta şi se tânguia încet împotriva unor ţânci
din ziua de azi. Chira cămărăşiţa se învârtea în jurul ei, pregătise pe un scaun la o parte sita cu bobii; îşi
adusese într-ascuns frigarea de descântat; când se alina o clipă comisoaia, murmura şi ea asupra răutăţilor
din lumea asta. Atunci veni acel copil al Candachiei, pe care şi comisoaia îl alintase mai mult într-o vreme,
iar acum îi era răpit de o venetică din Ţara-de-Jos.
În vremea asta comisul Simion grăbea, prin ziua fără soare, cătră Târgul Neamţu. Ocolind pe sub
cetăţuie, trecu la pas prin apa Ozanei şi apoi la aşezarea starostelui Nechifor. Ograda era goală; feciorii se
aflau în munte cu cânii cei mari, împresurând un mistreţ, care le făcea trebuinţă. Sicriul cel în care se
dădea orz la cai de-o bucată de vreme sta în preajma fântânii într-o rână şi spart la o coastă. Bătrânul îşi
scoase capu-i pleşuv printr-o uşă scundă şi se bucură de vederea comisului al doilea.
— Oare ce să se fi întâmplat întrebă el cu zâmbetu-i încreţit şi strâmb, ce să se fi întâmplat de ies la
lume sihastrii Într-o zi ca asta s-ar fi cuvenit să fie soarele la arătare, ca să aibă de ce se mira.
— Am mai ieşit, uncheşule, ş-acum şase săptămâni.
— Se poate; atunci ai făcut trebuinţă măriei sale. Acuma ce va mai fi fiind Dac-ai descălicat şi