o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

— Ascultă, băietule, nu-ţi spurca limba cu neadevăruri.
— Care neadevăruri, bădiţă Nicoară
— De ce-ai ocolit pe staroste
— Care staroste, bădiţă Nicoară şi părinte Nicodim
— Nu te alinta aşa ca o muieruşcă. Nu ştii care staroste
— Ba ştiu, bădiţă.
— Atuncea de ce-l ocoleşti în chip viclean Ţi-i ruşine de el pentru că-i un om dintr-o stare de jos şi tu
acuma eşti fecioraş de boier
— Nu-i asta, părinte Nicodim. Dar are un nărav, când mă vede. Odată începe: «He-he! ce mai faci,
mânzule» Acuma mi-i ruşine să-mi zică mânz — într-o adunare ca asta şi mai ales între femei.
Călugărul îşi întoarse în dreapta obrazul cu barbă bălaie, ca să-şi ascundă zâmbetul. Mezinul se tângui:
— Ştiu, părinte Nicodim, că am păcate şi sunt nevrednic de fraţii mei. Părintele nostru comisul în fiecare
zi se fuduleşte cu domniile voastre. Numai se ridică şi-şi desface pieptul: Am eu nişte feciori! zice.
Vorbeşte de dumneavoastră. La mine se uită aşa ca la o gâză.
— N-are încredere în tine. Eşti încă prunc.
— Cu toate acestea muţa se sparie c-am să-mi iau zborul de subt aripa ei.
— Care muţă
— Aşa-i: cuvioşia ta nu mai ai tată şi mamă; eşti desfăcut de ale lumii. Muţa e dumneaei comisoaia
Ilisafta Jderoaia. Când mă întorceam de la ceair şi o căutam din odaie în odaie şi o găseam la urmă în
cuhne, scoţând pânea din cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză eu ochi de cernuşcă.
Uneori, când o găseam cu aluatul în covată, mă împingea afară cu cociorva. Acuma se ploconeşte în faţa
mea şi se minunează că-mi creşte mustaţa; de unde eu înţeleg că nu mai sunt prunc. Bag de samă că
ţigăncuşele fug de mine.
— Ai băgat de samă asta
— Da. Am spus şi comisului. El râde. Zice că mă fudulesc. A pus pe acele ţigăncuşe, care slujesc la
iatacul mutei, să-mi coase o năframă. «Ca să-ţi ştergi cu ea caşul de la plisc», zice dumnealui. Aşa că
vezi, cuvioşia ta, câte năcazuri am eu. Cum să mă opresc ca să-mi spuie starostele Căliman: «He-he! ce
mai faci, mânzule»
Fecioraşul oftă; apoi se lumină la faţă numaidecât.
Oştenii se rânduiau zid la dreapta şi la stânga; cinstita adunare a locului, cu prea sfinţitul în frunte,
trecea la apa Nemţişorului. Se alătură şi el, cu monahul, între dregători. Omenirea adunată îşi încremenise
talazurile sub soarele puternic al ceasului al treilea al dimineţii.
Sunară trâmbiţi.
În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa Nemţişorului fugea pe dedesubt. La acea
trecătoare prea sfinţitul Iosif se opri, ca să primească alaiul măriei sale.
Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. Copiii de casă
grăbiră să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descăleca Domnul, într-o singură mişcare călăreţii
puseră piciorul la pământ. Alexandrei-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca
şi părintele său, brocart de Veneţia, gugiuman de samur şi marochinuri. Trei boieri dintre cei mari, care
însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevii, Bodea, Toma logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în mâna
slujitorilor şi grăbiră la trecătoarea pârăului.
Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru slava măriei sale: «Cade-se să te
fericim...»
Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de
primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde
tăioasa. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.
Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înainta, cadelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind sfântă
Evanghelie de la cei care i-o purtau, o înfăţişă măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip
de cruce.
Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul
său să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvi tei feţe a măriei sale.
Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie cătră bătrânul stareţ. Îndată
medelnicerul sfântului lăcaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă a colacului. Abia o
atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum prea sfinţitul
Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr.
Vlădica are barbă învierşunată şi trup încalat, se gândea Jderul cel mititel, râzând în soare şi iscodind cu
ochii toate. Ar vrea să grăiască, dar gâfâie şi nu poate. Întoarce ochi deznădăjduiţi cătră măria sa. L-ar
ruga să păşească şi mai încet. A băgat de samă şi Alexandrei-Vodă asta şi, ca un dezmierdat ce este, îşi
îngăduie să zâmbească, înturnând fruntea şi privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jder cel
mititel, care râde fără de sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuţ înţelege că Săndrel îşi aminteşte de el. «Îi
pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de o vârstă. Am să-i arăt eu meşteşugurile mele vânătoreşti.»
Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porţile sfintei cetăţui. Acolo Vodă se opri, c-o uşoară
mişcare de nerăbdare, pipăindu-şi locul sabiei la coapsa stângă şi jungherul cu mănunchi de fildeş din
dreapta cingătoarei. Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei sale, înainta grabnic,
înfăţişându-i-o. Era o spată dreaptă, cu strajă înflorită cu rubinuri, în chip de cruce.