o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Cristea, să-l gătesc şi pe el. După asta trec la mănăstire, ca să iau sfat şi binecuvântare de la părintele
Nicodim. Cu acest frate al nostru avem datoria să ne iertăm încă o dată, deoarece se poate să nu ne mai
vedem până la învierea cea din veac. Ş-apoi după asta, ajung şi eu pe tătuţă la Suceava, şi ne tot ducem
la vale.
Comisoaia pe de o parte era îngheţată de rânduiala ce auzea şi pe de alta alintată de o adiere a unui
cuvânt pe care nu-l mai auzise de multă vreme rostit între cei doi comişi.
— Ţi-am spus eu, jupâneasa Ilisafta, să te grăbeşti, îi zise bătrânul Jder, căci avem de îndeplinit toate
aceste lucruri pe care le-ai auzit şi pe care le-am poruncit eu.
Comisoaia sărută fruntea comisului al doilea, dându-i binecuvântare.
— Eu am ieşit acuma, Simioane, şi am încălicat, vorbi bătrânul, stând drept în picioare, cu armele pe el —
sabia şi jungherul. Domnia ta treci Moldova, la vistiernic; v-aştept la scaunul măriei sale.
Comisul al doilea ieşi.
Jupâneasă Ilisafta veni şi sărută dreapta domnului său. El o cuprinse de după umeri şi o sărută pe ochi,
cum făcuse, în somnu-i viclean, şi Jder cel mititel.
Rămasă singură, comisoaia păşi la icoana Pururea-Fecioarei, în lucirea candelei, ca să-i cerşească
ocrotire şi izbândă pentru cei duşi în primejdie, pe drumuri depărtate.
Simion Jder, cu slujitorul său, coborî la apa Moldovei; ocoli podul umblător şi trecu de-a dreptul prin vad.
când intră la curtea vistiernicului, găsi cal înşăuat la scară; deci boierul era acasă. Era acasă şi, ca
totdeauna, îşi căuta vremea plecării. Înainte de vremea plecării, căuta şi alte lucruri care-i făceau
trebuinţă. Acele lucruri jupâneasa Candachia le găsea la locul lor, pe masa vistiernicului. Le lua şi le aducea
pe altă masă.
— Poftim lanţugul de aur şi paftalele cu smalţ albastru, zicea ea.
— Să ştii, Candachie, hotărî vistiernicul, că unui bărbat frumos şi voinic i se potriveşte totdeauna
lanţugul de aur; însă smalţul albastru e bun mai ales la brâu roşu. Eu aş avea plăcere, azi, să pun brâu
albastru.
— Decât plăcere, îi răspunse Candachia, mai bine ai avea brâul, pe care ţi l-a făgăduit de optsprezece
luni fratele dumnitale Dămian şi nu ţi l-a mai trimes nici acum.
— Atunci ce fac eu fără brâu albastru
— Stăi aici ş-aşteaptă până ce ţi l-a trimete Dămian.
— Cum să stau, când eu nu-mi văd capul de năcazuri
— Of, mult îţi trebuie dumnitale până ce te urneşti de-acasă! îi întoarse cuvânt, fără răutate, jupâneasa
Candachia. Unei neveste tinere, de asta nu-i poate părea rău. Iar unui bărbat fudul ca domnia ta îi şede
bine cu orice. Aş zice să te îmbraci ca şi ieri, să se mire cei ce te-or vedea şi să se teamă. Nu uita pintenii.
Acuşi vine ceasul să-i mai deie ţiganul alt rând de ovăs calului.
— Uită-te la mine, Candachie.
— Mă uit; m-am uitat; îţi şade bine.
— Nu de asta, ci ca să-ţi văd ochii. Ochii aceştia sunt lenea mea în toate dimineţile.
— Ştiu, vistiernice Cristea. Mai avem paisprezece zile până ce împlinim doi ani de la nuntă; pe urmă ai să
începi iar a te hărnici.
— Nu cred, jupâneasă Candachie. Am auzit eu odată pe fratele meu părintele Nicodim spunând o poveste
despre tinereţă fără bătrâneţă şi frumuseţă fără ofilire. Asta nu-i laudă; ci har de la Dumnezeu.
Candachia râse cu dulceaţă.
— Ah-ah! cunosc eu meşteşugul domniei tale de vorbe. Nu mai sta. Pune-ţi repede straiul şi lanţugul. Mă
uit afară şi văd că avem oaspete pe cumnatul Simion.
— Simion se miră nespus vistiernicul. Nu-l ştiam cu asemenea obicei; el şede sihastru la herghelie.
— Ba-i chiar el, şi nu pricep de ce vine aşa de aprig. Are cu el armele. Să ştii că s-a întâmplat ceva la
Timiş!
— Puşchea pe limba dumnitale, Candachie, strigă spăriat vistiernicul. Poate-i slabă rauţa! Unde mi-i calul
Să mă duc în clipă!
— Stai liniştit, nu-i asta! îl opri cu agerime tânăra jupâneasă.
Cu aceste vorbe, feri în dreapta şi-n stânga canaturile uşii boiereşti. Din prag, Simion auzise schimbul
repezit de cuvinte dintre soţi.
Îi ieşi întru întâmpinare numai Candachia, care făcea încă semne spre iatac, lui jupân Cristea, să-şi
isprăvească îmbrăcatul. Vistiernicul umbla dincolo grăbit, după cele din urmă bucăţi de straie, şi-şi oprea
din când în când urechea la firida unei sobe, care despărţea încăperile.
— Într-adevăr, cumnată, s-a întâmplat ceva la Timiş, vorbi Simion pe când pătrundea în casă.
— Ai! Ce s-a întâmplat se miră ascuţit jupâneasa Candachia, întorcând ochii cum văzuse în oglindă că i
se potrivesc mai bine. Văd că purcezi de-acolo înarmat: atuncea umbli după cineva. Au dat hoţii
Simion făcu semn de împotrivire cu capul; nu.
— Ionuţ
Comisul al doilea încuviinţă.
— Să ştii, vistiernice, ţipă Candachia cu spaimă, că frăţiorul domniei tale a apucat drumul podgheazurilor
şi al nohailor şi a fugit după fata aceea, în Ţara Leşască!
Simion zâmbi:
— Văd că femeile au mai multă agerime decât noi.