o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

Ce părere are Simion despre asta
Simion are părere despre asta că nu porunceşte tătarul şi porunceşte Ionuţ.
Cea dintăi lămurire pe care o făcuse apa era alta pe care comisul al doilea o înţelese cu o plăcere
ascunsă. Nu mai era vreme de spus cu ifos şi supărare, jupâne al doilea comis. Sună iar, în acea barbă
zbârlită, numele adevărat al feciorului celui mare al lui Jder comisul.
— Atuncea, se miră bătrânul, nu mai putem sta aicea, pe loc, nici un ceas şi nici o clipă. Trebuie să ne
ducem să-l căutăm.
— Asta-i cea mai bună poruncă, jupâne comise, zâmbi Simion. Armele şi straiele mi-s puse deoparte. Am
învăţat pe vătaful Lazăr să ducă el singur, la noapte, harmasarul domnesc în tainiţa de la schit pe care o
cunoaşte şi el, în valea Largului, ca să nu mai am din partea asta nici o grijă. Când porunceşti, eu sunt
gata.
— Apoi eu poruncesc acuma.
— Bine, tătuţă; te-ajung din urmă.
Când intră pe poarta ogrăzii de dindos bătrânul comis, ca zvârlit din puşcă, slujitorii se năpustiră în laturi
cu spaimă; găinile dădură zvon cotcodăcind şi zburătăcind. Ca stropii dintr-o baltă în care s-a prăvălit o
stâncă, ţâşniră în toate părţile, şi unele ajunseră în braţele jupânesei Ilisafta, care ieşise în cerdac să
privegheze cum li se dă grăunţe.
— Doamne Dumnezeule! strigă dumneaei pălindu-şi palmele, ce este au dat iar tătarii
— Jupâneasa Ilisafta, strigă comisul descălecând; băietu-i fugar.
— Vai de mine! unde-i fugar
— Unde poate să fie decât la Turc ca să găsească ce-i trebuie lui!
— Vai şi iar vai, comise! strigă înjunghiată jupâneasa Ilisafta; plodul acesta are să mă puie de vie în
pământ! Am bănuit eu că aşa are să se întâmple.
— Când ai bănuit nu mi-ai spus nimica.
— Am bănuit, am bănuit, săraca de mine! De aceea am avut astă-noapte acel vis. Se făcea că umblu
calare în dosul lui Ionuţ, pe pagul lui, şi-l ţineam pe după braţe, iar el cerca să-mi desfacă mânile, ca să
poată struni calul. Şi mergeam aşa cătră o apă mult mai mare decât Moldova. Călătoria cu el însamnă
ştirbă şi sfadă; iar apa-i primejdie. Unde te duci, omule
— Da' ce am să stau să ascult visurile dumnitale Mă duc s-aduc băietul.
— Stăi, comise, să-ţi dau ce-ţi trebuie. Să scot straiele cele bune, căci doar n-ai să ieşi aşa în lume, să
zică cele care te-or vedea că n-ai soţie vrednică. Să nu Ieşi sabia cu care ai ieşit bine de la atâtea
năcazuri.
— Am alta nouă.
— Eu zic s-o iai pe cea veche. Stăi şi te sfătuieşte puţintel cu mine; nu te duce aşa ca în bătaie de
vânt. Treizeci şi cinci de ani ţi-am fost sfetnic. Nu mă lepăda acuma. Cine ţi-a spus cum ai aflat Poate
nu-i nimic-adevărat.
— Cum nu-i adevărat Domnia ta ai ştiut de mai nainte şi ţi s-a arătat şi-n vis De ce nu mi-ai spus din
vreme ce aveai de spus Acuma nu pot aştepta; dacă întârzii aici, îl taie pe băiet turcii dincolo.
— Care turci Unde dincolo
— Turcii cei cu cealma şi cu iatagan, jupâneasă Ilisafta; dincolo de Cetatea Chiliei, în ostroavele şi
smârcurile Dunării.
— Vai de mine! departe-i până acolo
— Cale de cinci zile.
— Apoi ai mai fost domnia ta pe-acolo; de aceea te grăbeşti aşa de tare. Alei, comise, nu te supăra
pentru toate câte le spune o femeie năcăjită şi supărată.
Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trăgând pe dânsui straie curate. Pe jumătate îmbrăcat ieşi
în cerdacul de dindos şi răcni porunci la odăi, numind slujitorii care trebuiau să-l întovărăşească. Intră
înlăuntru şi îndată ieşi iar, strigând chelarului ce să puie în desagii de merinde.
— Cui să-i vie în minte, se tângui jupâneasa Ilisafta. vărsând lacrimi pe straiele nouă cu grijă alese, cui
să-i vie în minte că un copil poate săvârşi o poznă ca asta!
— Aşa Cine i-a spus, jupâneasa Ilisafta, poveştile cu Făt-Frumos Iaca, acuma s-a dus să caute pe
Cosânzana.
— Încaltea de-ar aduce-o, să-mi iau de-o grijă!
— Da' ce crezi, comisoaie, că mie îmi trebuiesc turcoaice Dac-aş putea să-l ajung înainte de-a trece.
Căci eu tot cred că Botezatu îl întârzie şi-l ţine pe loc.
— Asta! Să ştii că asta-i! Să ştii că alta nu poate fi! răsări cu mare aprindere comisoaia. Tataru-i
vinovat. Tătarul l-a luat şi-l duce!
Comisul Simion intră liniştit între asemenea cânguiri.
— Mămuţă, vorbi el, am venit să-ţi sărut mâna şi să mă binecuvântezi de drum lung.
Comisoaia îşi lepădă lacrimile, c-un deget, într-o parte şi într-alta, ca să vadă lămurit pe cel care intrase.
C-un suspin greu, îşi înghiţi amărăciunea şi făcu o silinţă, ca să se liniştească. Întrebă şoptit, cu glasul
dintr-odată schimbat:
— Te duci şi tu
— Mă duc, răspunse Simion. Tătuţă trebuieşte, chiar în acest ceas, să purceadă la Domnie şi cum
ajunge, să ceară intrare la măria sa. Eu întârzii puţin în urma domniei sale, ca să mă abat la fratele nostru