o_19dpserei19qdf0i1qe21l2fmlfa.pdf

CUM SE PREGĂTESC JDERII CEI MARI SĂ-L CAUTE PE CEL MITITEL
Luni dimineaţa, început de octomvrie, bătrânul Manole Jder se strecură mai devreme decât de obicei din
iatac. Dobândise acest nărav să iasă pe furiş, ca să nu-l apuce vreun cârlig de vorbă al jupânesei
comisoaie. Dimineaţa; socotea dumnealui că sunt treburile mai cu spor. Încât ieşea la o altă încăpere, unde
avea obicei să-şi lese încălţările şi brâul; şi, ca şi cum l-ar fi ameninţat vrăjmaş din urmă se grăbea
încheindu-şi din mers o cataramă c-o mână şi îndesându-şi cu cealaltă cuşma în cap. Nu izbândea
totdeauna în această retragere puţin ostăşească. Jupâneasă Ilisafta era de multe ori asupra domniei sale
cu felurite mirări, întrebări şi griji, care făcuseră pui în cursul nopţii. De data aceasta, însă, ziua comisului
Manole părea că începe bine. Deşi dumneaei era trează, căci o auzise oftând, nu se iscă nici o pricină de
întârziere.
Mormăind în barba-i mare nişte vorbe tainice, pe care nu le putea înţelege nimeni, jupân Manole Păr-
Negru nu ieşi, ca de obicei întăi în ogradă. Deschise uşa de la chilioara lui Ionuţ şi văzu patul gol. Mormăitul
i se desluşi mai bine.
Acuma pricepea domnia sa de ce l-a lăsat să iasă cu pace jupâneasa Ilisafta. Dacă cumva fecioraşul nu
s-a întors încă, să nu cadă asupra lui supărarea vorbelor de dimineaţă, căci de câte ori azvârlea dumneaei
acel cârlig, comisul trântea şi bufnea prin încăperea cealaltă. Comisul nu făcu decât: Hm!
Ieşi în ogradă şi se uită posomorât la slugi. După ce le făcu astfel, numai cu privirea, să-şi grăbească
umbletul, porunci să-i vie calul.
Dimineaţa era fără vânt, cu cerul îmbrobodit de nour. Se simţea că răsăritul soarelui, dincolo de zări şi de
neguri, n-are să schimbe nimic dintr-acea întristare de toamnă.
Un cârdişor de raţe sălbatice trecu vâjâind pe sus întorcându-se la vadurile Moldovei de la topliţele din
munte.
Comisul se ducea gânditor pe coastă, la deal, fără a-şi grăbi calul. Când ajunse la cele dintăi închisori ale
mânjilor, văzu venind asupra sa pe Simion.
Bătrânul îl aşteptă să se apropie. Îşi poftiră bună dimineaţa unul altuia numai din vârful buzelor.
— Băietul nu-i la mănăstire, zise Simion fără nici o pregătire şi ca şi cum vorbele acestea le lepăda de la
sine, neavând ce face cu dânsele.
— Cum ai zis răcni comisul.
Deodată parcă surzise, punându-şi mâna, leică, la ureche.
— Mie nu mi-a plăcut înfăţişarea lui, ieri dimineaţă, urmă comisul al doilea fără a-şi înălţa glasul. Mi se
părea trudit şi nedormit. Dar nu-l puteam opri de la mărturisirea pe care se ducea s-o facă stareţului său.
Avea tovarăş cu dânsul şi pe tătar.
— Avea tovarăş pe tătar... Îngână bătrânul: omul meu cel mai de credinţă. Băietul e la mănăstire; nu
poate fi în altă parte.
— Eu am avut altă socotinţă, urmă comisul al doilea. Asară m-am coborât la curte să aflu dacă s-a întors,
cum îi fusese cătră mine făgăduinţa. Văzând că nu s-a întors, am repezit un om. Acel om mi-a adus
înştiinţare acum un ceas. Băietul nu-i acolo; nici n-a fost; în Vânători nu l-a văzut nimeni trecând. A
apucat alt drum; acel drum cred că-l înţelegi şi domnia ta; încă de sâmbătă sara nu mi-au plăcut mie
istorisirile prea lungi din Ţara Leşască. Oamenii cuminţi ar fi trebuit să fie mai cu băgare de samă.
— Jupâne al doilea comis, mă rog domniei tale, care-s acei oameni cuminţi
Din blândeţa prefăcută a acestui glas, bătrânul se dezlănţui deodată într-un răcnet împotriva calului.
Puse pintenii şi în acelaşi timp strânse cu putere struna. Răsucindu-se şi ameninţând înăbuşit, aruncă la
pământ harapnicul de piele împletită.
Simion descăleca uşor, culese harapnicul şi-l înfăţişă tatălui său.
— Între acei oameni cuminţi, cel dintăi sunt eu, tătuţă, zise el cu blândeţa. Ar fi trebuit să cuget mai din
vreme că istorisirea are într-însa o primejdie. Cunoscând pe băiet şi ştiind şi firea altora, acuma nu mi-i
greu să spun care-i drumul pe care a apucat Ionuţ. Dar ar fi trebuit să înţeleg chiar de-atuncea de ce a
ieşit dintre noi şi s-a pitit ca s-asculte el singur, să nu-i putem ceti obrazul şi mişcările. La vârsta lui nici eu
n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.
— Care-s acei alţii păru a tresări iar bătrânul din uimirea lui mânioasă. Însă privirea pe care o avea
aţintită asupra comisului al doilea se îmblânzise. Într-adevăr, urmă el mai domolit, asta-i vârsta nebuniilor.
Nu mă mai mir decât de tătar. Slujitor vrednic, acuma nu-i bun decât de ştreang.
— M-am supărat şi eu pe Botezatu, zâmbi Simion. Pe urmă am stat şi m-am gândit, până ce m-am
desluşit.
Comisul îşi scutură barba şi se posomorî iar.
— Văd, zise el, că trebuie să-mi pun la un izvor capul. După ce m-oi răcori şi m-oi limpezi, am să văd ce-i
de făcut. Vorbele-s fără de putere.
Punându-şi dintr-odată calul în mişcare, se duse până la şipotul dintre molizi, care bulbucea printr-un
jghiab de scorbură. Descăleca, îngenunche pe lespezi, îşi zvârli într-o parte cuşma şi-şi vârî capul sub
bătaia apei. Stătu aşa o vreme, apoi pufni aruncând stropi, trase peste ochi cu mânicile aspre ale
contăşului; se şterse mai adânc şi mai îndesat cu poalele aceleiaşi haine; şi într-acelaşi timp nu înceta să
cumpănească în sine întâmplarea.
Primejdie pentru viaţa copilului, cugeta el, e numai pe celalalt mal al Dunării, în olatul turcesc. Tătarul
deci, are să-l ţie pe cestalalt mal. Cum ar putea să-l ducă pe stăpânul lui la o pieire fără greş